Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Începând de astăzi şi până pe 15 februarie, o mare sărbătoare a lumii antice de dinainte de fondarea Romei, guverna odinioară intrarea în primăvară. Se chema Lupercalia, după numele zeului Lupercus (Pan), extins atât asupra preoţilor săi, Luperci, cât şi a tinerilor care alergau goi în jurul turmelor de oi, formând un cerc de protecţie magică împotriva lupilor, apoi de-a lungul oraşului, atingând femeile ce le ieşeau în drum cu fâşii din piele de capră, pentru a le feri de sterilitate. Aceste bice ritualice se numeau “februa”, de unde a fost preluat mai târziu numele lunii februarie. Luna februarie reprezenta pentru romani începutul primăverii şi pregătea intrarea în Noul An din luna lui Marte. Era un interval de timp festiv în care casele se curăţau în mod ritualic.
Tot la romani, şi tot în această perioadă, era sărbătorită şi Junon Februata, zeiţa femeilor şi a căsătoriei. “Juno, ca şi geniul femeiesc, ca şi prestătătoare a căsătoriei şi dăruitoare de fructuozitate, s-a numit Februata sau Februlis sau Februalis. În această calitate a fost venerată şi Juno la sărbătoarea Lupercalia” (Atanasie Marian Marienescu “Cultul păgân şi creştin. Sărbătorile şi datinile romane vechi”, 1884).
Aşadar, în miez de februarie calendarul roman celebra zilele purificării, ale fertilităţii şi ale iubirii, erau zile şovăitoare de primăvară, oscilând între ars amandi şi ars erotica, zile de sărbătoare în care normele erau suspendate iar timpul festiv potenţa acel desfrâu sacru, prezent în toate culturile lumii. “La Lupercalia a fost petrecere desfrânată, bărbaţi şi îndeosebi juni, jumătate îmbrăcaţi cu pieile de animale sacrificate, jumătate goi, şi unşi cu unsori, şi îmbătaţi, mergeau în procesiune, şi aveau dreptul ca să necăjească pe femei fără a putea fi pedepsiţi (…) Lupercalia s-a susţinut până în timpii din urmă ai păgânismului roman, sub Papa Gelasiu 491-496”. (At. M. Marienescu)
Acelaşi papă Gelasiu este cel care desemnează 14 februarie ca Zi a Sfântului Valentin. Şi asta nu a fost deloc întâmplător, acelaşi lucru petrecându-se în cazul majorităţii sărbătorilor păgâne, canonizate în primii ani ai creştinătăţii.
Despre Sf. Valentin circulă mai multe legende. Una dintre ele povesteşte că în Roma Antică trăia un medic pe nume Valentin, care credea în Iisus Hristos şi în puterea leacurilor sale. Mulţi ani de zile tot încercase să vindece o fată oarbă, însă propovăduirea dreptei credinţe îi aduce condamnarea la moarte. Aflând sentinţa, îi scrie fetei o scrisoare pe care i-o trimite prin tatăl său. Fata primeşte scrisoarea, iar atunci când o deschide se întâmplă minunea: vede o floare galbenă şi un bileţel pe care scria “Al tău, Valentin”.
Într-o altă legendă, Valentin este preot roman, martirizat în timpul împăratului Claudius al II-lea, din cauza faptului că nu a respectat prohibiţia aplicată soldaţilor de a nu se căsători, unind în secret inimile a sute de oameni. Împăratul interzisese logodnele în Roma, considerând că soldaţii necăsătoriţi se luptau mai bine iar atunci când a aflat că preotul Valentin nu-i respectă porunca, l-a întemniţat, cerându-i să renunţe la creştinism şi să intre în armata romană. Refuzând propunerea împăratului, preotul Valentin şi-a semnat cu bună ştiinţă condamnarea la moarte. Legenda spune că de atunci şi până în ziua execuţiei preotul a trimis scrisori prietenilor săi creştini pe care le încheia cu vorbele “Amintiţi-vă de Valentin”.
Începând cu anul 496, când papa Gelasius a oficializat data de 14 februarie ca zi a Sfântului Valentin, sărbătoarea a fost marcată prin trimiterea de cadouri însoţite de mesaje de dragoste. Cu timpul, Sfântul Valentin a devenit patronul îndrăgostiţilor iar ziua lui, prilej de celebrare a iubirii.
