În prag de Sântămărie Mare

Au mai ramas doua zile pana la marele praznic al Adormirii Maicii Domnului, sarbatoare precedata de un post cu reguli stricte, despre care se spune ca este "rupt" din cel al Pastelui. In calendarul popular se numeste Santamaria Mare si este ziua in care pelerinii ajung la manastirile cu hramul Adormirii Maicii Domnului, iar cei care au ramas acasa merg la biserica din localitate, se roaga, isi pomenesc mortii si impart pentru sufletul lor struguri, prune, faguri de miere… "De Santamarie mereau tate muierile la beserica cu coliva de pomana pentru ai morti din familie, da’ si din tat satu’… aduceau si multe flori de le puneau la icoana Sfintei Marii ori la Domnu’ Iisus Hristos. Coliva o imparteau la ai mai saraci, sa le fie de hodina celor morti… cateva flori sfintite le duceau acasa de le puneau la grinda sa se uste ca ierau cele mai bune de leac". (Marcel Laptes – Timpul si sarbatorile taranului roman)

Maica Domnului, cea mai cunoscuta, iubita si venerata divinitate feminina a Panteonului romanesc, in viziunea etnologului Ion Ghinoiu, "pastreaza trasaturile Marii Zeite neolitice si este invocata in momentele de grea cumpana". Tot el sustine ca preluarea modelului stavechi, potrivit caruia divinitatea ajunsa la varsta senectutii moare, pentru a renaste cateva zile mai tarziu, indica pastrarea amintirii mortii si renasterii Zeitei-Muma la trecerea pragului dinspre vara spre toamna. "Se povesteste ca la Adormirea Maicii Domnului a fost jale mare. Pomii cu roadele cele mai frumoase s-au intalnit si, dand fiecare ce avea mai bun, au inchipuit un pom care a fost purtat in fruntea procesiunii. Bostanul si porumbul au facut un buchet din floarea-soarelui, pe care l-au pus pe cosciug. De atunci, bostanul si porumbul ingalbenesc la sarbatoarea Adormirii." (Irina Nicolau – "Ghidul sarbatorilor romanesti").

In imaginarul popular, Maica Domului e "o stea care se afla langa luna" (T. Pamfile), un fel de Zeita a Pamantului, precum Geea: "Pamantul este al Maicii Domnului, pentru ca ea ne hraneste", "Pamantul asa vine, ca ar fi al Maicii Domnului" (E. Niculita-Voronca). "A aparut pe lume in urma unui miracol, dupa ce mama ei, Ana, a mirosit o floare sau a sarutat o frunza de par. Si, la randul sau, tot miraculos l-a zamislit pe Pruncul Iisus, dupa ce a sarutat o icoana. Apoi a dat viata Mantuitorului in grajdul lui Mos Craciun, un batran demoniac, napraznic si violent, care ii taie mainile nevestei sale, Craciuneasa, pentru ca a ajutat-o sa nasca. Atunci, Maica Domnului o daruieste cu maini de aur curat, apoi binecuvanteaza boii, vacile, oile, pentru ca au avut grija de ea, incalzind-o cu rasuflarea lor in timpul nasterii. Se povesteste ca tot atunci blesteama caii, sa nu se sature decat o singura data pe an, pentru ca au mancat fanul sub care Pruncul fusese ascuns de furia lui Irod: "Voi, cailor, sa n-aveti sat/ pan’ in ziua de Ispas." Legendele spun ca Maica Domnului mai blesteama si paianjenul pentru ca a intrecut-o la tors, lemnarul pentru ca i-a facut Lui Iisus crucea grea, iar pe navalnicul Dragobete, care i-a iesit in drum si a sperit-o, il transforma intr-o planta asemanatoare ferigii, folosita de babe in descantecele de dragoste: "Navalnic esti, navalnic sa fii. Intre buruieni de dragoste esti si buruiana de dragoste sa ramai!".

In schimb, Maica Domnului blagosloveste fierarul pentru ca a facut cuiele rastignirii mai mici, randunelele pentru ca au vestit Invierea Domnului, ciocarlanul pentru ca L-a vazut rastignit, salcia pentru ca a ajutat-o sa treaca apele unui rau, broasca pentru ca i-a spus cuvinte de mangaiere: "Da’ taci, Maica, nu mai plange,/ Nu varsa lacrami de sange,/ Ca si eu inca-am avut,/ Doisprezece copilasi,/ Dragalasi, / Tare frumusei,/ Si labanatei,/ De-a dragul sa cati la ei,/ Si-a venit o roata,/ Farfacata,/ Si i-o luat pe toti deodata./ Numai unul mi-o ramas,/ Mititel,/ Si schiopatel".