x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Noaptea vrăjită de Sântandrei, sub semnul strigoilor şi al Crăiesei Zăpezilor

1
Autor: Iulia Gorneanu 29 Noi 2012 - 00:19
Noaptea vrăjită de Sântandrei, sub semnul strigoilor şi al Crăiesei Zăpezilor Kurt Hielscher


“Moşii din satu’ nost' puneau în noaptea de Sânandrei mărăcini şi spini în prag la căşi şi grajduri să nu intre moroii, că se credea că vin şî să înţapă…ş-apoi pleacă… da' vezi că Satana-i şmecher (sic!) intră pă fereastră ori prin pod…şî face tăt rău…acuma nu să mai pune, că nime nu mai crede…” (Marcel Lapteş - Timpul şi sărbătorile ţăranului român). Oricum, noaptea Sfântului Andrei rămâne una dintre cele mai terifiante de peste an, fiind marcată de o mare dezlănţuire a entităţilor demoniace, întrupate de astă dată în strigoi. Ajunsă la noi pe filieră slavă, credinţa în aceste spirite rătăcitoare ne aduce o “Noapte a Strigoilor” în prag de iarnă, o noapte în care daimonologia funerară permite până şi transformarea unor oameni vii în pricolici. Aceştia pot lua chip de lup sau de câine, atacând astfel pe cei care nu respectă interdicţia de a nu ieşi afară din casă.

Este noaptea în care vrăjitoarele au puteri însutite, spiritele morţilor ies din morminte, strigoii se bat în răscrucile drumurilor şi în hotarul satelor, acolo unde locul este “risipit”, apoi încearcă să se ascundă prin casele oamenilor, să pună stăpânire pe sufletele lor. Pentru a-i îndepărta, încă din ziua de Ovidenie (21 noiembrie), ţăranii încep să poarte la cingătoare sau în sân plante apotropaice, pun mărăcini la poartă şi ung cu usturoi toate locurile de trecere: ferestre, prag, horn. Chiar şi aşa, strigoii nu se dau bătuţi, caută să-i cheme afară pe cei aflaţi în casă sau măcar să intre în vorbă cu ei. “Ai mâncat usturoi? Dacă omul răspunde, îl muţeşte, iar dacă tace, se îndepărtează” (T. Pamfile). Până la jumătatea secolului trecut, în Noaptea de Sântandrei, etnologii vremii consemnau adevărate petreceri de veghe rituală care purtau numele de “Păzitul Usturoiului”.   Îngăduite de Postul Crăciunului, veselia şi muzica erau la mare cinste în această noapte. Adus de fete în ajunul sărbătorii, pus într-o covată de lemn şi păzit toată noaptea de o bătrână la lumina unei lumânări, usturoiul era “jucat” în mijlocul horei în ziua de Sântandrei, apoi împărţit tuturor celor prezenţi. Femeile îl păstrau la icoană tot anul şi îl considerau antidot al tuturor bolilor iar descântătoarele îl foloseau la farmece şi dezlegări.

Dacă se presupune că obiceiul credinţei în strigoi, care a adus cu sine un întreg arsenal de practici şi obiceiuri care mai de care mai ciudate, are la români o istorie de doar câteva secole, să încercăm să desluşim ce se întâmpla la intrarea în iarnă, acum câteva mii de ani. În acest sens, etnologul Ion Ghinoiu susţine că “sărbătoarea de Ovidenie împreună cu Filipii de Toamnă, Noaptea Strigoilor, Sântandrei şi Sânnicoară (Moş Nicolae) formează în perioada 13 noiembrie – 6 decembrie un scenariu ritual de înnoire a timpului, probabil Anul Nou dacic”. Tot el avansează teoria potrivit căreia Sântandrei este o străveche divinitate geto-dacă, al cărui nume s-a pierdut în timp, peste care s-a suprapus Sfântul Apostol Andrei. Astfel se explică reminiscenţa unor practici străvechi de aflare a sorţii, a ursitei, a rodului noului an, actele magice, apotropaice şi de divinaţie, prevestirile meteorologice şi astrologice, unele dintre ele păstrate până în zilele noastre chiar şi în mediul urban. Să nu uităm, aşadar, că pentru moşii noştri Sântandreiul deschidea lunga noapte de iarnă, o noapte cât un anotimp, “o noapte horă, care începea cu alaiul zânelor Crăiesei Zăpezii, Eftepir, şi se încheia cu alaiul celui beat de dragoste, Dragobete, în ziua împerecherii păsărilor pădurii”.(Ion Drăguşanul - Datina, Biblia românilor). În mitologia geto-dacilor Aurelia – Eftepir este patroana anotimpului alb, locuieşte deasupra norilor într-un palat de cleştar, de unde coboară în fiecare iarnă pe pământ în chip de fulgi de zăpadă, ca să-şi caute iubitul transformat de vrăjitoare într-un mesteacăn în ziua nunţii lor. Legenda spune că la ea ajung tinerii morţi înainte de nuntă, că în noaptea de Sânandrei încep cu toţii un bal care ţine până la începutul primăverii, de Dragobete, şi că ninsoarea nu este altceva decât fulgii căzuţi din aripile lor în timpul dansului…
Citeşte mai multe despre:   Sf Andrei

Ştiri din .ro


PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de