x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Octavian C. Tăslăuanu, susţinător al “celui mai curat spirit românesc”

0
Autor: Luminiţa Ciobanu 22 Oct 2012 - 00:01
Octavian C. Tăslăuanu, susţinător al “celui mai curat spirit românesc”


Astăzi se împlinesc 70 de ani de la moartea publicistului, scriitorului şi politicianului Octavian Codru Tăslăuanu. I-am întâlnit deseori semnătura răsfoind paginile îngălbenite de vreme ale revistei Luceafărul pe care a fondat-o în urmă cu 110 ani. S-a născut la 1 februarie 1876 în comuna Bilbor, judeţul Harghita. Sentimentul naţional şi-a făcut sălaş în sufletul său încă din copilărie. După ce a învăţat “buchiile chirilice” în sat, a urmat şcoala din Sânmiclăuş. S-a înscris apoi la liceul românesc din Năsăud. S-a transferat la liceul din Braşov apoi la Blaj, pentru a reveni anul următor pentru a-şi susţine examenul de bacalaureat la Năsăud. După stagiul militar urmează Facultatea de Litere din Capitală, unde a avut mari profesori, între care Titu Maiorescu, Ovid Densuşianu, Nicolae Iorga. În 1902 a înfiinţat revista Luceafărul, legând o strânsă prietenie cu Octavian Goga. Prietenia lor s-a rupt în 1905, când Tăslăuanu a reîntâlnit-o la Sibiu pe Adelina Olteanu, colaboratoare mai veche a Luceafărului, care trebuia să devină soţia lui Octavian Goga. O dragoste năvalnică i-a lovit pe cei doi încât s-au logodit la scurt timp, iar în anul următor s-au căsătorit. În toamna lui 1906, Tăsăluanu preia şi funcţia de secretar administrativ al Asociaţiunii ASTRA din Sibiu, continuând totodată să se îngrijească de apariţia revistei Luceafărul.

Anul 1910 avea să aducă o nenorocire. Soţia, care i-a fost un real sprijin la ASTRA şi Luceafărul, şi pe de altă parte, la întemeierea Bibliotecii copiilor şi tineretului, moare, la doar 33 de ani. Distrus sufleteşte, se refugiază în proiecte. Reorganizează Biblioteca poporală a Asociaţiunii, conduce Muzeul şi îi îmbogăţeşte colecţia etnografică. În 1912, Goga şi Tăslăuanu vor relua prietenia, iar poetul se întoarce la conducerea Luceafărului. Declanşarea primului război mondial avea să ducă la încetarea activităţii lui Tăslăuanu la revistele Luceafărul şi Transilvania, precum şi la retragerea de la conducerea Asociaţiunii  transilvane. Pe front a cunoscut-o pe Fatma Sturdza. Cei doi şi-au legat destinele în 1918, an în care Tăslăuanu a fost ales membru al Marelui Sfat Naţional din Ardeal apoi deputat de Tulgheş.

În 1919, Luceafărul reapare la Bucureşti. În 1920 Tăslăuanu e desemnat ministru al Comerţului şi Industriei şi ministru al Lucrărilor Publice.

A demisionat în scurt timp din Guvern din pricina atacurilor aprige dezlănţuite de publicaţiile rivale. Mai bine de 20 de ani şi-a concentrat doar activitatea scriitoricească, publicând mai multe volume. În iulie 1942, Octavian Tăslăuanu avea să trimită ultimul său articol pentru revista Luceafărul – serie nouă ­ cu ocazia împlinirii a 40 de ani de la apariţia publicaţiei: “Ce a urmărit Luceafărul?”, se întreba gazetarul şi răspundea într-un amplu editorial. “(...) Doamne, cum trec anii! N-aş fi crezut să ajung şi la această numărătoare, mai ales că nu o fac cu plăcere, deoarece acum sunt alte vremuri, alţi oameni, cu alte deprinderi, cu care noi, cei crescuţi sub ceriul libertăţii de a gândi şi de a scrie, nu ne putem împăca. Adeseori, învăluiţi în umbrele tăcerii din pragul bătrâneţii, ne încumetăm să rostim: Fericiţi cei ce s-au dus! Aşa cum ne găsim astăzi, cu pumnalul frontierelor răşluite înfipt în inimă, nici nu mai ştiu câţi mai trăiesc din primul comitet de redacţie al Luceafărului de acum 40 de ani. (...) Temelia activităţii noastre a fost ideea naţională. Ea ne-a călăuzit paşii vieaţa întreagă. O consideram moştenirea cea mai preţioasă, pe care ne simţeam datori s-o propăvăduim şi să o facem să triumfe. Naţionalismul nostru nu era învăţat din cărţi sau împrumutat de la alţii, ci era organic, înnăscut, adus din straturile ţărăneşti ale satelor, din sânul cărora l-am ridicat cei mai mulţi intelectuali. (...) Noi, la Luceafărul, ne-am străduit (...) să întreţinem un spirit de ofensivă împotriva dominaţiei streine sub care trăiam. Şi ne-a ajuntat Dumnezeu să vedem cu ochii Unirea! (...) Ideea naţională, îmbrăţişată de noi, cuprindea românismul întreg, de pretutindeni. Paginile revistei stau mărturie că nu am uitat niciun colţ de pământ românesc” (Octavian C. Tăslăuanu, Luceafărul, serie nouă, iulie-august 1942). La trei luni de la apariţie la 22 octombrie 1942, a murit din pricina unei insuficienţe pulmonare. A fost înmormântat în cimitirul Bellu.

Nichifor Crainic i-a adus un ultim omagiu, în revista Gândirea, la “Cronica măruntă”, anunţând cititorii că “Octavian C. Tăslăuanu a murit, în vârstă de 66 de ani, şi a fost înmormântat la 25 octombrie în Bucureşti, unde se stabilise după Unirea cea mare. A fost una dintre cele mai triste vieţi ale epocei noastre. Numele tinereţei sale rămâne legat de revista Luceafărul din Sibiu, al cărei administrator, redactor responsabil şi animator a fost cât timp această revistă a însemnat un strălucitor moment din literatura ardeleană. (...) Meritul cu totul  deosebit al celui dus e însuşi faptul că a gospodărit cea mai frumoasă revistă literară a epocei anterioare Unirii.  (...) După răsboiul Unirii celei mari, la care Octavian C. Tăslauanu a participat ca refugiat politic, el a reînviat Luceafărul la Bucureşti. Era în 1919. M-a chemat ca redactor prim. (...) Am rămas uimit când Octavian Tăslăuanu mi-a comunicat că a fost numit ministru şi m-am retras imediat din redacţie(...) Speculându-i neîndemânarea, ziarele adversare au dezlănţuit împotriva lui una din cele mai violente şi mai mari campanii de presă în epoca democraţiei. Omul s-a prăbuşit compromis pentru tot restul vieţii (...) Sărac lipit pământului, a trăit ca o umbră a celui ce a fost peste 20 de ani. (...) A murit  cu sufletul doborât şi fără prieteni. Dar, lângă mormântul lui, care închide o tragedie omenească, să ne aducem aminte de frumosul capitol din tinereţe pe care l-a lăsat mişcării noastre literare (...)” (Nichifor Crainic, Gândirea, nr 9/noiembrie 1942).

Ştiri din .ro


PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de