“Patria este norodul!”

Se împlinesc, astăzi, 23 ianuarie, 192 de ani de la Proclamaţia de la Padeş a lui Tudor Vladimirescu şi de la Scrisoarea lui către Poartă, având ca titlu “Cererile norodului românesc”. Sunt două documente importante, în cuprinsul cărora se regăsesc, pentru prima dată, la începutul secolului al XIX-lea, atât ideea unei noi ordini sociale şi politice, cât şi nevoia asigurării unui statut de independenţă a ţării.

Proclamaţia lui Tudor nu venea din neant şi nu reproducea, mimetic, declaraţiile revoluţionarilor francezi de la 1789 sau ale americanilor, din 1783. Ţara Românească trecea printr-o gravă criză specifică. Imperiul Otoman îi impusese înlocuirea domniilor pământene cu cele ale fanarioţilor. Epoca lor a fost caracterizată prin politici fiscale excesive, dictate de cererile Porţii şi de ambiţiile domnitorilor; aceştia încercau să se îmbogăţească, în timpul scurt cât se aflau la putere. Pe vremea lor, corupţia devenise generalizată şi fără limite, încât toate dregătoriile se cumpărau cu bani. Vistieria statului se alimentata din taxe indirecte, cum ar fi cele ale vămilor sau ale ocnelor de sare, dar, mai ales, dintr-un impozit personal achitat de bărbaţii în vârstă de peste 16 ani. Paradoxal, boierimea şi clerul erau scutite! Abuzurile administraţiei locale au făcut ca până la jumate din populaţia ţării plătitoare de impozite să fie scutită. Istoricii sunt de acord că, la 1821, lupta revoluţionarilor români a avut, în primul rând, un caracter social dar acceptă că anumite condiţii istorice au impus şi realizarea dezideratelor naţionale.

Desprinderea de Imperiul Otoman, cu sprijinul grecilor sau al ruşilor n-a fost, însă, la 1821,  ideea cea mai fericită. În fruntea unei armate populare, Tudor Vladimirescu a cucerit, în primăvară, Bucureştiul impunându-se ca “domn al norodului”, dar, la scurt timp, doborât de jocul puterilor occidentale, de interesele Rusiei, de forţa copleşitoare a turcilor şi de ambiţiile Eteriei, a fost obligat să-şi retragă armata de panduri; ulterior, a fost trădat şi asasinat, la Târgovişte, de către eterişti.

Apariţia sa în istoria românilor, deşi a fost oarecum meteorică şi încununată cu un succes vremelnic, a pregătit evenimentele din 1848, 1859 şi 1877. Proclamaţia de la Padeş şi Scrisoarea către Poartă sunt documente care  ar fi putut sta la baza unei prime Constituţii româneşti. Astfel, se proclamă că,  “în folosul a toată obştea”, să fie instaurată o viaţă politică şi administrativă românească, prin eliminarea elementului fanariot, iar Tudor, “ales şi hotărât de întregul popor român”, să exercite guvernarea efectivă. Numirile în toate dregătoriile civile, militare sau ecleziastice trebuiau să se facă numai prin “alegerea şi voinţa a tot norodul”. Se cerea desfiinţarea tuturor categoriilor de scutiţi de plata impozitelor, iar aparatul administrativ trebuia redus la strictul necesar, urmând să fie desfiinţate toate organele socotite “jăfuitoare”: Hătmănia Divanului, Vornicia Capitalei, Spătăria cea mare etc. “Cererile...” prevedeau şi o reformă a Justiţiei, prin desfiinţarea “legiuirii lui Caragea”, care nu era făcută “cu voinţă a tot norodul”. Învăţământul trebuia să cuprindă întreg “tineretul naţiunii”, indiferent de originea socială, urmând să devină, treptat, obligatoriu şi gratuit.

De asemenea, între meritele Vladimirescului se numără organizarea unei prime armate “naţionale” bazată pe profesionişti. Revoluţia de la 1821 a fost unul dintre evenimentele care au marcat începutul procesului de renaştere naţională a României. Deşi a fost înfrântă, ea a adus în atenţia cancelariilor marilor puteri europene situaţia din Principate şi a determimat Imperiul Otoman să pună capăt domniilor fanariote.