Poveste de Crăciun din Munţii Pirinei

Numărul de la 25 decembrie 1938 al Ilustraţiunii este dedicat aproape in intregime sărbătorii Naşterii Domnului. Intr-una dintre pagini găsim povestea unui ciubotar şi al nevestei sale.

Numărul de la 25 decembrie 1938 al Ilustraţiunii este dedicat aproape in intregime sărbătorii Naşterii Domnului. Intr-una dintre pagini găsim povestea unui ciubotar şi al nevestei sale.

Era un om gărbovit, mai mult de necazuri decăt de ani. De unde venea nimeni nu ştia! In satul acela pierdut in văile Pirineilor, unde viaţa, pămăntul şi oamenii au aceeaşi asprime, străinul fusese primit cu o uimitoare ingăduinţă.

Ciubotarul spunea că se numeşte Yves şi că vine dintr-un ţinut unde e numai ceaţă şi frig tot anul şi unde fumul şi funinginea din coşurile de fabrici intunecă şi mai mult lumina soarelui. Acolo se intămplase pesemne ceva şi, gonit de intămplările vitrege, Yves ciubotarul şi-a luat nevasta, bocceluţa cu unelte şi a plecat in lumea largă, să-şi caute norocul.

Se lăsase o iarnă cumplită la munte, atunci cănd pe poteca ingustă, care ducea spre văgăuna unde era ascuns satul, urca din greu Yves cel gărbov şi femeia lui. Cu păntecul greu de viaţa nouă ce rodea in ea, femeia abia mai putea urca. Era slabă, palidă şi picături de sudoare ii ingheţaseră pe frunte. Veneau dintr-un tărg din vale, unde zadarnic incercaseră să găsească de lucru. Acolo Yves aflase că un alt ciubotar, din satul pierdut in brădet şi stănci, murise, şi oamenii aveau nevoie de un meşter să le dreagă ciubotele şi să croiască din piei fragede de căprioară ciuboţele pentru femeile lor.

- Dar, bagă de seamă!, spusese străinul. Muntenii sunt oameni răi, nu ştiu dacă o să primească un venetic printre ei!

Totuşi, Yves şi nevasta lui porniseră la drum. Pe culmile sterpe unde viscolea cu furie, femeia istovită abia mai putea inainta.

Yves o incuraja:

- Iată luminile caselor din sat! Acum ajungem, găsim un adăpost şi poate vreo femeie te va ajuta la naştere...

Cănd ajunseseră pe uliţa satului, femeia bătu la prima fereastră luminată. Dinăuntru se auzeau voci vesele. Era o zi mare pentru toată lumea, numai bietul Yves şi femeia lui uitaseră să o sărbătorească cum trebuie.

Dar zadarnic au bătut ei la toate porţile. Muntenii, oameni cu sufletul negru, i-au izgonit cu vorbe grele, ba unii au dezlegat chiar dulăii şi i-au asmuţit să-i sfăşăie. Dar in noaptea aceea sfăntă numai oamenii mai puteau fi răi. Zăvozii cei mai sălbateci se ascundeau in cuştile lor şi păreau că nu vor să audă glasul măniat al stăpănilor.

In cele din urmă, ajunşi la celălalt capăt al satului, Yves şi femeia lui au găsit un staul, care putea să-i adăpostească de urgia viforniţei păgăne. Acolo, asinul şi boul nu i-au izgonit şi drumeţul cu femeia lui s-au culcat in paiele uscate, iar boul şi asinul s-au apropiat de ei şi i-au incălzit cu trupurile lor mari şi calde.

Era noaptea Crăciunului. Muntenii au văzut deodată o lumină mare, care cobora din inălţime asupra staulului de la marginea satului... Iar cei care s-au dus acolo au văzut cu ochii lor cum in iesle un prunc nou născut dormea cu ochii deschişi spre lumina cea mare ce năpădise satul. Asinul şi boul suflau aburi din nările lor, ca şi cum ar fi voit să-l incălzească. Şi atunci, la biserica satului, clopotele au inceput să anunţe cu glasul lor de argint Sfănta Naştere... Muntenii i-au primit pe Yves, pe femeia şi pe copil in mijlocul lor. Şi nici un străin nu mai e izgonit, ci e adăpostit şi ospătat omeneşte. Le e frică oamenilor din Pirinei să nu primească şi al doilea semn al Domnului - cel din urmă!

Publicistică Crăciunul

Tudor Arghezi

(...) Neştiutor de carte şi cunoscănd cu toate acestea neamurile, oraşele şi pănă şi casele oamenilor, din măneca lui nesfărşită şi din dăsagii supusului său dobitoc, el scoate pentru fiece horn de casă luminată o jucărie sau mai multe, darul lui pentru cei mici. Şi fără s-aştepte mulţumiri, mai generos şi decăt Dumnezeu, făntăna tuturor dărniciilor, Moşul Crăciun purcede mai departe, ca pe nimeni să nu-l lase fără cal de lemn, fără urs de bumbac sau cel puţin fără trompetă. Şi cănd ii scapă căte o casă, aceea e a copiilor săraci, care nu indrăznesc s-aştepte poposirea unchiaşului şi-a măgarului alb subt streaşina lor. Pe-aceştia, Moş Crăciun ii lasă in seama doamnelor de caritate, care vin in mahala cu muscalul, de-şi murdăresc poalele juponului prins c-un ac impletit.

Pe cine iubeşte intr-adevăr bătrănul, aceluia-i aduce bradul incărcat cu lumini şi mărunţişuri, astfel cum creşte pe muntele lui, unde are o pădure. Adevărat arbore al ştiinţei, intr-insul inmuguresc portocale, cărlionţi şi beteală de aur, armăsari pentru trăsura lor, vicleimuri, nuci poleite, pocnitori şi zaharicale. E pomul fermecat, necunoscut de grădinari.

Tradiţii uitate

Pe la sfărşitul secolului al XVIII-lea, faimosul domnitor Nicolae Mavrogheni, rămas de pomină pentru luxul său rafinat şi totodată pentru aviditate, a desfiinţat una dintre cele mai vechi tradiţii de Crăciun.

Pănă la el, in ziua Crăciunului se adunau la Curtea Domnească plocoanele ţăranilor de pe Domeniile Domnului, ale boierilor şi ale mănăstirilor cari erau in intărziere cu anumite dări, printre cari văcăritul, pogonăritul, hornăritul şi albinăritul - impozitele puse pe cap de vită, pe pogonul de pămănt lucrat, pe coşurile de sobă şi pe stupurile de albine - fiecare aducea căte ceva din produsul muncii sale, a cămpului, piei de animale, brănzeturi sau ouă. Toate aceste daruri erau insoţite de crengi mari de brad. Vornicii dela Curte făceau o grămadă enormă de crengi de brad şi, apoi, in prezenţa Domnului, ii dădeau foc. Apoi se cetia iertarea de dare pentru cei intărziaţi. Dar Nicolae Mavrogheni, care umbla intr-o caleaşcă trasă de cerbi şi purta numai haine din brocart şi mătasă grea de Smirna, a desfiinţat această veche tradiţie, care il păgubea de venituri.

Prizonier al jucăriilor

"Se innoptase. Incepuse să ningă. Fulgi mari işi aninau pe lunecuşul geamului mătasea, ca o cerească podoabă a vitrinei de Crăciun. Priveam cu nesaţ roboteala omului care se trudea să-i facă lui Moş Crăciun palatul. Mă pitulasem şi eu intr-un colţ de vitrină, pipăind sumedenia de jucării care miroseau a văpsea proaspătă şi a joacă... ce n-aş fi dat să rămăn aşa, multă vreme, «prizonier» sau păzitor, in colţul fermecat"

Ilustraţiunea Romănă, Crăciun, 1938

Aşteptam ca vitrina să se umple ca de obiceiu, in preajma Crăciunului, cu păpuşi blonde, cu soldaţi de plumb cu care făceam «manevre» inainte de a fi inşiraţi la picioarele piramidelor de puşti, săbii şi tobe, cu cai impodobiţi, cărora le smulgeam genele pentru a mă convinge de autenticitatea părului, şi cu atătea alte ispite care, in imaginaţia noastră, luau proporţiile unor adevărate minuni. Una dintre bucuriile mele era aceea de a privi cum măinile iscusite ale vănzătorului rănduia jucăriile cu grijă."

Ilustraţiunea Romănă, Crăciun, 1938