Renaşterea Zeul An

Fiind de dată recentă în raport cu vechimea Calendarului Popular al românilor, sărbătorirea Anului Nou în ultima noapte din decembrie - prima zi din ianuarie, nu a prezentat niciodată un interes special pentru comunităţile tradiţionale de la noi. Acest lucru e lesne de înţeles, având în vedere faptul că în Ţările Române, până în secolul al XIX-lea, Anul Nou s-a celebrat pe 25 decembrie, odată cu Crăciunul. “La noi, în vremurile mai vechi, lumea nu ştia de Revelion (...) La miezul nopţii se trăgea clopotul la biserică iar sătenii ieşeau din case  şi pocneau şi puşcau să alunge diavolii, să nu fure Anul Nou”. (Marcel Lapteş - Timpul şi sărbătorile ţăranului român”).  În plus, pe teritoriul ţării noastre au mai fost identificate încă trei începuturi de an: la 1 martie, după calendarul roman, la 1 septembrie, după calendarul biblic şi, potrivit cercetărilor etnologului Ion Ghinoiu, în perioada 13 noiembrie – 6 decembrie, după calendarul dacic.  

În vechime, Revelionul aducea un adevărat ceremonial funerar, ocazionat de moartea şi renaşterea simbolică a zeului An. Acesta, începând cu 1 ianuarie, creştea, întinerea, se maturiza, devenea “moş”, apoi murea şi reînvia odată cu timpul calendaristic, parcurgând un drum circular, fără de sfârşit. La început, timpul sacru al înnoirii anului se împărţea în două intervale, egale ca număr de zile şi total opuse ca încărcătură simbolică. Astfel, între Crăciun şi Anul Nou timpul era bătrân, agonic, haotic şi nefast, aflat sub semnul întoarcerii sufletelor morţilor acasă. În schimb, începând cu Sân-Vasii şi până de Bobotează, revigorat prin intervenţia colindătorilor, timpul renăştea tânăr, plin de forţă, fast şi biruitor. Mutarea sărbătorii Naşterii Mântuitorului de la Bobotează la Crăciun, survenită în secolul al IV, precum şi mutarea pragului dintre ani de la 25 decembrie la 1 ianuarie, au făcut ca obiceiurile să se amestece iar împărţirea ciclului de timp festiv în cele două perioade (bătrân/nefast – tânăr/fast) să nu mai fie atât de evidentă.

Cele mai vechi obiceiuri specifice începutului de an sunt practicile magice oraculare (de aflare a ursitului, a rodului, a vremii), apotropaice (de apărate) şi propiţiatorii (de asigurare a bunului mers al lucrurilor). Alte relicte ale unei lumii îndepărtate sunt colindele cu măşti şi pluguşorul. Acestea au făcut obiectul unui material amplu, excepţional documentat, publicat în presa bănăţeană la începutului veacului XX. 

“Dnul Teodorescu în «Colinde, datini şi moravuri, ale poporului român», Bucuresci, 1874, pag. 59,  ne spune, cum că în oraşe băeţii, iară la ţară junii, colindează cu plugul.(…) Aceasta colindă a pluguşorului adeveresce chiar şi luminat despre simbolica serbare a soarelui personificat ca Zeu. Plugul a fost atributul Zeilor de soare Vişnu şi Osiris, şi aceste Zeităţi ţin plugul în mână. Zeul Buddha se zice că a purtat numele de «Halivahana» dela «Hala» ce înseamnă plug. Şi Mântuitoriul nostru Iisus Cristos a purtat predicatul de «Araţor» lat. adecă arătoriu, litaneele primei biserici creştine. În cultul şi religiunile popoarelor vechi s'a crezut cum că soarele personificat cu razele sale, ca un plug despică pământul, şi apoi îl fructifichează. De aici se înţelege, pentru ce a fost plugul simbolul Zeilor de soare şi pentru ce li s'a făcut cult şi ceremonii cu plugul, mai vârtos la începerea anului, când soarele a reînviat şi a început iară a-şi recâştiga puterea luminei sale. (…)

Turca, Bresaia, Văsilca şi Cerbuţul cari se joacă în prima zi la Anul Nou, nu sunt alta decât nesce masche (…), cari masce joacă, modificându-şi mişcările botului sau sunetul ciocului după cântecul unui botrân viorariu (lăutar) care recită oarecare versuri (parte şi necuviincioase) imitând într'aceea şi tonurile animalelor respective. Aci este mai pe sus de toată îndoiala dovedit cultul de soare. Din mitologiele şi religiunile popoarelor vechi ştim cum că acele popoare şi-au închipuit şi au crezut că soarele personificat ca Zeu, în  precurgerea, rotarea sa prin zodiac, în fiecare zodie ia altă mască (faţă de animal, de după cum şi'au închipuit cei vechi figurile, ori constelaţiunile  din zodiac c'ar representa pe cutare, ori pe cutare animal). (…) Văsilca este Iupiter, care stă în capul anului (chiar Sântul Văsile, Sân-Văsii creştin)”. (Foaia  Diecesană, Caransebeş, 29 decembrie 1902)