Rituri aducătoare de ploaie şi belşug

„Când zici: fă toate la vremea lor, atunci zici că timpu’ are însuşirile lui şi că fiecare lucrare are vremea ei. Obiceiurile de primăvară sunt de primăvară, că atunci e vremea lor...” Aşa îi povestea o ţărancă lui Ernest Bernea prin anii ’30, atunci când timpul părea să aibă mai multă răbdare cu oamenii.

Aproape uitat, nesocotit şi neluat în seamă, CALENDARUL POPULAR a ajuns până la noi transmis din generaţie în generaţie prin uimitorul şi misteriosul cod al culturii de sorginte orală. De o fundamentală importanţă pentru păstrarea acestui fond străvechi de semne, a cărui semiotică atât de personală nu a fost încă pe deplin decriptată, sunt excepţionalele cercetări făcute de etnologi de prestigiu precum Simion Florea Marian, Elena Niculiţă-Voronca, Tudor Pamfile, Ernest Bernea, Take Papahagi, Adrian Fochi, Tudor Pamfile, Antoaneta Olteanu, Ion Ghinoiu, Narcisa Ştiucă, Pamfil Bilţiu, Ion Drăguşanul, Marcel Lapteş şi mulţi alţii. De la ei am aflat că între timpul moşilor noştri şi timpul nostru există deosebiri esenţiale de structură, semnificaţie, nivel de sacralitate, iar calendarul le rânduia o lume cu sensuri proprii, suficientă sieşi.

Astăzi, calendarul popular întoarce încă o filă din seria nefastă a Joilor în care n-ai voie să lucrezi pentru că se abate grindina asupra recoltelor şi trăsnetul asupra vitelor aflate în câmp. Urmează Vinerea şchioapă, „rea de sărăcie”, sâmbăta ofrandelor pentru moşii de neam şi – în sfârşit – mult aşteptata duminică, cu cele mai frumoase nunţi ale primăverii, ce vin după şapte săptămâni încheiate de post. Intrăm sub semnul veseliei, aşadar, în cea de-a treia săptămână de după Paşti, care ne aduce alte fascinante şi misterioase obiceiuri din calendarul popular al Românilor: Paparudele şi Caloianul.

„Paparudă, rudă/ Vină de ne udă...”
Apa însufleţeşte şi fertilizează. Apare din razele lunii şi din lacrimile Zeiţei Zorilor, spală păcatele şi generează renaşterea. Consacrat simbol feminin, apa este elementul principal al ceremonialului de aducere a ploii, prin princi­piul magic al similitudinii. Ritualul înfăptuit în vechime în a treia săptămână de după Paşti era închinat unei zeiţăţi a ploii, numită la români Paparudă sau Dodoloaie, la aromânii Pirpiruna sau Duduleţu, la sârbi şi croaţi Dodola-Dodole, iar la bulgari Peperuna sau Perperuda. Cu toate că acum nu mai au o dată fixă în calendarul po­pular, Paparudele nu au dispărut din hotarul sa­tului, reactualizându-se atunci când seceta pune stăpânire pe comunitate. Ritualul  presupune o mască vegetală purtată de personaje pure (în special copii) care, prin diverse forme de manifestare ceremonială, provoacă ploaia.

Astfel, printr-o travestire vegetală, se învesteşte o fetiţă (în unele zone o femeie gravidă) în rolul de paparudă, personaj sacru care se naşte simbolic o dată cu masca, trece prin toate curţile oamenilor din sat însoţită de alaiul său, apoi moare pe malul unui râu, prin aruncarea costumului – confecţionat de frunze – în apa curgătoare. Cântecul şi dansul ritual al Paparudei, susţinut ritmic de bătăi din palme şi pocnituri din degete, reprezintă nu numai o invocare a ploii prin imitarea cadenţei acesteia, ci şi o urare de belşug, bunăstare, prosperitate. Oamenii stropesc alaiul cu apă, asocierea celor două elemente – acvatic şi ve­getal – fiind întâlnită şi în alte scenarii ceremoniale prezente în ritualurile de trecere.

„Paparudă – rudă,
Vino de ne udă
Cu găleata – leata
Peste toată gloata,
Cu ciubărul – bărul
Peste tot poporul.
Dă-ne, Doamne, cheile
Să descuiem Cerurile,
Să pornească ploile,
Să curgă şiroaiele,
Să umple pâraiele.
Hai, ploiţă, hai!
Udă tu pământurile,
Ca să crească grânele
Mari ca şi porumbele.
Hai, ploiţă, hai!”
„Caloiene, Iene,/ Du-te-n cer şi cere...”

Studii etnologice comparate demonstrează că iniţial, Caloianul şi Paparudele s-au numărat printre ritualurile de iniţiere pentru tinerele fete, transformându-se  în timp în ceremoniale agrare de primăvară, situate în Calendarul Popular în cea de-a treia săptămână de după Paşti. Caloianul a ajuns în mod miraculos până la noi, oprind şi aducând ploaia, invocat fiind prin confecţionarea unei figurine antropomorfe din lut sau lemn, împodobită cu coji de ouă roşii – în Dobrogea – sau cu elemente vegetale, în celelalte zone în care a fost atestat. Acest substitut al zeităţii invocate este supus unui adevărat ceremonial de înmormântare. Este aşezat în sicriu, bocit, petrecut, îngropat într-un loc secret la răscruce de drumuri ori pe mal de râu, pentru ca după câteva zile să fie dezgropat, apoi distrus printr-un gest violent şi dat pe apă. Dacă este secetă, este sacrificat „Tatăl Soarelui”, iar dacă plouă prea mult, se sacrifică „Moaşa/Muma Ploii”. Ceremonialul se încheie cu un ospăţ numit „pomana caloienilor”. Este interesant faptul că din „cortegiul funerar” fac parte numai fetiţe şi femei gravide, iar în unele părţi una dintre ele se îmbracă în mireasă. Acest lucru confirmă faptul că la origine Caloianul a fost un ritual de iniţiere, probabil de sorginte tracă, peste care s-a suprapus ulterior sărbătoarea romană de primăvară, Robigalia, închinată lui Jupiter Pluvius, transformându-l într-un ritual al aducerii/alungării ploilor. 

„Iene, Iene, Caloiene,
Ia ceriului torţile
şi deschide porţile,
şi porneşte ploile,
Curgă ca şuvoaiele,
Umple-să pâraiele
Printre toate văile,
Umple-să fântânile,
Să răsară grânele,
Florile, verdeţele,
Să crească fânăţele,
Să-s-adape vitele,
Fie multe pitele.”

„Iene, Caloiene!
Tinerel te-am îngropat,
De pomană că ţi-am dat,
Apă multă şi vin mult
Să dea Domnul ca un sfânt,
Apă multă să ne ude,
Să ne facă poame multe!”

„Iene, Iene, Caloiene,
Du-te-n cer la Dumnezeu
Ca să plouă tot mereu,
Zilele şi nopţile,
Să dea drumul roadelor,
Roadelor, noroadelor,
Ca să fie-mbelşugată
Ţara toată, lumea toată!”