Steaua care nu a apus

Cine ar fi crezut că progenitura unei familii modeste de emigranţi din Basarabia va ajunge cea mai sărbătorită vedetă a Hollywoodului? Sylvia Sidney, acesta este pseudonimul sub care se ascunde fiica emigranţilor, este mereu vedetă.

ILUSTRAŢIUNEA ROMĂNĂ, 20 OCTOMBRIE, 1938

Cine ar fi crezut că progenitura unei familii modeste de emigranţi din Basarabia va ajunge cea mai sărbătorită vedetă a Hollywoodului? Sylvia Sidney, acesta este pseudonimul sub care se ascunde fiica emigranţilor, este mereu vedetă. Stelele răsar, pălesc şi apun, pe ecranul cinematografic, Sylvia însă străluceşte tot mai mult... Astăzi, americanii o consideră drept prototipul fetei ideale a Noului Continent şi salariul ei atinge cifre cu drept cuvânt astronomice. Cui îşi datorează bruna Sylvia Sidney o carieră atât de strălucită? În mod indirect re-gimului intolerant şi persecuţiilor din vremea Ţarilor Rusiei. Părinţii ei, oameni cu o oarecare situaţie într'un orăşel din Basarabia, erau veşnic în primejdie, aşa că într-o bună zi, ca foarte mulţi alţi basarabeni, fugiră luând cu ei toate lucrurile de valoare pe care le aveau. După peripeţii dramatice, urmăriţi de satrapii şi cazacii Ţarului, izbutiră să treacă graniţa în România, unde aveau rude, şi de aici luară drumul Americii.
Sylvia s-a născut la NewYork, unde tatăl ei izbutise să-şi creeze o frumoasă reputaţie de dentist. Sunt mulţi dentişti la New-York şi cum familia vedetei de astăzi a fost nevoită să se stabilească în ghetoul newyorkez, cartierul oamenilor săraci şi al pomanagiilor, deabia putea capul familiei să echilibreze budgetul. În acest mediu sărac crescu strălucita vedetă... Din această epocă dureroasă a vieţei ei şi-a păstrat şi zâmbetul şi privirile melancolice, cari pecetluesc întreaga ei făptură.
Sylvia a debutat în viaţă la o vârstă, când alte fete se mai duc la şcoală. A intrat ucenică într'un atelier dentar. Seara urma cursurile unei şcoli comerciale... De la început însă, a fost mereu vedetă. Era cea mai răsfăţată copilă a cartierului. Când trecea pe lângă magazinele cu fructe, pe lângă tarabele cu zaharicale, negustorii o chemau şi îi ofereau tot felul de bunătăţi. În atelierul dentar era deasemeni răsfăţată, iar la cursul seral, profesorul de stenografie se îndrăgosti de fetiţă! Sylvia n'avea decât treisprezece ani şi avea un adorator. E drept că era foarte desvoltată pentru vârsta ei. La 15 ani era imposibil să mai poarte rochiţe scurte şi ciorapi de copil. Sylvia devenise o adevărată domnişoară.

Nimeni în familia ei nu îmbrăţişase vre'odată cariera teatrală. Bunicii ei socoteau o mare ruşine pentru o fată să fie artistă. Cu toate acestea, dentistul, tatăl Sylviei Sidney, era un mare amator de teatru. Nu era săptămână în care să nu meargă cu mica Sylvia la teatrul din cartier. În trupă erau câţiva basarabeni, emigraţi şi ei în America. Unul din ei spuse tatălui Sylviei, că i-ar putea oferi un angajament la teatru. Dentistul nu a vrut să audă de acestă propunere. În cele din urmă, având nevoie de bani, autoriză pe Sylvia să facă teatru. În mai puţin de o lună, Sylvia Sidney ajunsese vedeta cea mare a trupei. Spectatorii o primeau cu ropote de aplauze. În cabina sărăcăcioasă a teatrului se îngrămădeau florile. Don Juanii cartierului îi dădeau târcoale...  În fiecare seară primea invitaţii la supeu.
Tatăl Sylviei era foarte supărat şi fără multă vorbă, îi interzise fetei să mai apară pe scenă. Plânsetele ei, la care se asociau vaetele şi lăcrimile de crocodil ale directorului trupei, nu folosiră la nimic. Sylvia trebui să părăsească teatrul şi să accepte postul de dactilografă la un avocat, client al tatălui său. Se pare însă că Sylvia nu agrea stenografia. Nu avea nici 17 ani, când luă hotărârea de a deveni independentă şi de a nu asculta decât glasul inimei. Se prezintă la un mare music-hall de pe Broadway şi deşi nu era elegant îmbrăcată, fu imediat primită ca figurantă... Maestrul de balet se oferi să-i dea lecţiuni, în mod gratuit şi într'o bună zi, directorul unui mare teatru dramatic de pe Broadway, îi oferi un angajament. Sylvia Sydney deveni protagonista trupei. Ceea ce e în special remarcabil la această vedetă, este drăgălăşenia cu care ştie să rămâie în viaţa de toate zilele. E lipsită de afecţiunea marilor vedete. Şi acesta este poate unul dintre cele mai mari merite!

Secretul dorinţei

Actul de voinţă dovedeşte că noi nu suntem convinşi de raţiunea faptelor noastre, de aceea ne încordăm, ne silim ca să ne atingem obiectivul, chiar trecând peste dorinţele noastre secrete. Victoria voinţei noastre este din această pricină scurtă şi înşelătoare. O hotărâre, oricare ar fi ea, nu rezolvă contradicţiile noastre, şi, la prima adiere, contradicţiile, de care ne credeam liberi, se instalează în noi şi mai trainic... Actul de voinţă este o viclenie a minţii, care, refuzând să înţeleagă, preferă soluţiile violente şi imediate, cu alte cuvinte voinţa ar fi o formă de autodistrugere.