Sub semnul Ursului

“Pe urs, intai zice ca la miere il tragea cu lantul si nu vra sa se duca, se temea de albine. Cand a vazut ca mierea-i dulce si albinele nu-i pot face nimica, ca el are blana groasa, a inceput a manca, s-a manca, de s-au fost spariet oamenii ca are sa le manance toata prisaca, s-au inceput a-l trage inapoi; l-au apucat de coada si atata l-au tras, pan i-au rupt coada. De aceea, acuma, ursu n-are coada.' (Elena Niculita-Voronca)

Prima saptamana a noului an apicol si cea de-a cincea saptamana a Postului Mare aduc romanilor una dintre cele mai interesante sarbatori: Sambata Ursului. Animal oracular, de prevedere si orientare in timp, cu o marcata sacralitate bivalenta, Ursul este venerat dar si temut, avand nenumarate zile in calendarul popular: Martinii de Iarna, Martinii de Vara, Ziua Ursului, Sambata Ursului... Animal sacru al dacilor, ne aminteste de comunitatile vanatoresti din stravechime in care se presupune ca ar fi existat o “confrerie a Ursinilor' in Muntii Carpati. Aceasta ipoteza avansata de Romulus Vulcanescu (bazata, printre altele pe faptul ca insusi numele de Zalmoxis ar insemna “piele de urs': zalmo = piele; olxis = urs), este un argument suficient pentru a putea spune ca avem de-a face cu un animal totemic, prezent inca in legendele, riturile si obiceiurile taranului roman. Este uimitor faptul ca masca de urs, folosita de vechii daci, se regaseste in obiceiurile actuale legate de priveghi, fie ca este vorba despre moartea unei persoane, fie de moartea simbolica a anului. Acest lucru sustine teoria existentei unei stravechi zeitati “ascunse' in piele de urs, venerata de romani pana la inceputul secolului trecut. In plus, exista credinta ca ursul este cel care poate interveni pe langa ursitoare pentru a schimba in bine destinul noului nascut, ca alunga duhurile rele, bolile si “sperietura' copiilor, ca ajuta sufletul mortilor sa nu rataceasca drumul.

In Sambata Ursului taranii primeau ursarii aducatori de sanatate, de belsug, de noroc si se lasau “calcati de urs' ca sa nu-i mai doara spatele tot anul. Se mai crede ca ursul este cel care sporeste puterea magica a plantelor de leac si a celor bune pentru farmece. De aceea, in Sambata Ursului batranele descantatoare ingropau ofrande la radacina buruienilor pe care, intr-o anume noapte, pe Luna Plina, urmau sa le culeaga. Tot in aceasta zi, femeile imparteau de pomana placinte de dovleac pentru ca ursul sa nu le iasa in cale, sa stea departe de gospodariile si de animalele lor. Ele tineau Sambata Ursului ca sa aiba copiii feriti de boli si respectau toate interdictiile zilei: nu-i pronuntau numele, nu coseau, nu faceau “nici o lucrare care face zgarieturi', iar seara legau “lantul pe cos cu un nod, ca asa gura ursului sa stea legata de a nu-i strica vreo vita'.

Nenumarate povesti si legende de pe la noi au in prim-plan acest personaj mito-folcloric, puternic dar si violent, intelept dar si imprevizibil, despre care tracii credeau ca pe spinarea lui s-ar sprijini stalpii pamantului. Adevarat terapeut, meteorolog si spirit protector, este numit Mos Martin sau “al batran' in amintirea stramosilor totemici si este invocat de tinerele fete in descantecele de maritis: “Urs, ursitul meu/ Care-i dat de Domnul Zeu/ Vin si stai cu noi la masa!'. In povestile populare se spune ca, vreme inainte, ursul era morar sau pastor, ca de aceea acum “isi face casuta ca omul si isi aduce de toate', se indragosteste de femei, pe care le fura si cu care face copii jumatate om, jumatate urs. Toate acestea sunt posibile pentru ca “ursu’ e om, ca demult si oamenii erau ca ursii, aveau, asa, par pe ei si, pe urma, Dumnezeu i-a facut cum sunt astazi si le-a lasat numai semn pe subsuori, ca au fost odata si ei asa'. (E. Niculita-Voronca)