x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Toaca şi focul, simboluri sacre ale mito-creştinismului

0
Autor: Iulia Gorneanu 19 Apr 2014 - 00:48
Toaca şi focul, simboluri sacre ale mito-creştinismului


Astăzi, Calendarul Popular se află din nou sub semnul creştinismului mito-folcloric, dominat de sincretismul de netăgăduit al elementelor creştine şi păgâne. Au fost şapte zile cosmice în care timpul s-a degradat progresiv, s-au întors acasă sufletele morţilor, s-a închis Raiul, iar Mântuitorul a fost trădat, chinuit şi ucis. După trei zile de haos şi întuneric, în care omenirea a rămas fără protecţie divină, se înfăptuieşte miracolul Învierii. În toată această perioadă s-au făcut sacrificii animale, s-au preparat alimente rituale (pasca şi ouăle vopsite), s-au aprins focuri şi lumini. Este un interval de timp festiv în care a avut loc purificarea trupului şi sacralizarea spaţiului înconjurător. Casa, gospodăria, grădina – curăţate şi împodobite în perioada prepascală – se încarcă acum cu noi valenţe spirituale.
   
La fel ca în cazul tuturor sărbătorilor de la noi, miracolul Învierii lui Iisus Hristos s-a suprapus peste rituri străvechi de renaştere şi regenerare provocate de explozia de lumină şi viaţă, adevărat delir vegetal din miez de primăvară. Momentul Pascal celebrează deopotrivă misterul creştin al învierii Mântuitorului, precum şi pe cel al renaşterii naturii.
   
Paştile nu au o dată fixă în calendarul creştin-ortodox, însă este obligatoriu să cadă într-o duminică, după echinocţiul de primăvară şi după Lună plină. La români, solstiţiile şi echinocţiile generează adevărate structuri mitice, constituind totodată nucleul sărbătorilor Calendarului Popular, în jurul căruia se reactualizează an după an nemuritoare relicte ceremoniale, ritualuri venite din străvechime, poveşti.
   
Se spune că de Paşti este singurul moment din an când “se aude toaca din cer”. Dumnezeu a vrut să piară Pământul şi i-a spus lui Noe să facă o corabie. Şi Noe a făcut o corabie în formă de cruce, iar după ce a terminat-o a spus: “Doamne, cum să adun eu toate vieţuitoarele?”. Şi atunci Dumnezeu i-a răspuns aşa: “Iei o scândură şi un ciocan şi la acest sunet va veni câte o pereche din toate vieţuitoarele. Şi au venit şi s-au aşezat la locul lor”. S-a coborât Iisus Hristos la talpa iadului şi a zis: “Luaţi o scândură şi bateţi cu un ciocan ca să audă toţi din iad care au crezut în Dumnezeu şi să iasă la Înviere”. Pe urmă a zis: “Luaţi şi bateţi cu două ciocane ca să audă şi cei de la talpa iadului şi să iasă toţi la Înviere”.

Toaca este o rugă a mâinilor, a minţii şi a inimii. Este glasul lemnului. În precreştinism, prin sunetul ei se invoca o divinitate fitomorfă. Acum, semnalul de toacă înseamnă chemarea la rugăciune prin rugăciune. Toaca face legătura între cer şi pământ, între viaţă şi moarte, între creştinism şi păgânism. Glasul de toacă îndepărtează răul, alungă ispitele, purifică spaţiul.
 
Sâmbătă spre duminică oamenii nu au voie să doarmă. Înainte vreme, bărbaţii din satele noastre făceau focuri în curţi sau pe dealul din apropierea bisericii. Acestea ardeau până în miez de noapte, când începea slujba la biserică. Flacăra, lumina tradiţională din noaptea Învierii, este şi ea un relict al vremurilor străvechi. În preajma echinocţiilor se aprindeau focuri uriaşe pentru a ajuta Soarele să urce pe cer, spre a da de veste că este nebiruit, că lumea s-a regenerat şi o dată cu ea timpul calendaristic. Focurile aveau rol apotropaic, purificator, fertilizator. Liturghia din noaptea Învierii începe cu focul de la care “se ia lumina”, adică se aprinde lumânarea de Paşti.

De la oul cosmic la cel creştin

Dintotdeauna, în marile culturi ale lumii, oul a fost identificat cu simbolul nemuririi prin regenerare, iar vopseaua roşie îi potenţa proprietăţile magice. “Ba încă unii au întrebuinţat timp şi îndelungate osteneli în a scrie cărţi voluminoase despre originea ouălor roşii; şi în urmă, cetindu-le la lumina raţiunii, n-au mai crezut nici ei înşişi în cele ce au scris…” (Gazeta Transilvaniei, 1887). În calendarul roman, Ianus, zeul cu două feţe, una întoarsă spre trecut şi una îndreptată spre viitor, era divinitatea căreia îi erau consacrate cele mai multe sărbători, iar toate acestea erau prilejuri pentru tineri de a-şi dărui ouă vopsite în roşu. Atât în Antichitatea Romană, cât şi în Imperiul Persan oul vopsit roşu a fost considerat un simbol arhetipal al genezei, al vieţii şi al nemuririi. Anul Nou Persan are loc la echinocţiul de primăvară şi ţine 13 zile, iar în tot acest interval de timp festiv prezenţa ouălor vopsite şi decorate este obligatorie pe masa rituală. În ultima zi se ciocnesc ouăle cu credinţa că timpul şi locul sunt purificate prin moarte şi renaştere simbolică.

Chinezii cred că Cerul şi Pământul sunt un ou enorm făcut de o găină magică născută din haos, iar indienii explică începutul genezei prin scoaterea Oului de Aur din apele primordiale. Potrivit mitologiei incaşe, Soarele a trimis trei ouă pe pământ: unul de aur din care au ieşit bărbaţii nobili, unul din argint din care au ieşit femeile lor şi unul din aramă din care a ieşit poporul. Tibetanii consideră că din cele cinci elemente primordiale (aerul, apa, focul, pământul şi lemnul) ar fi apărut oul ancestral, din el ar fi ieşit un lac alb, apoi alte ouă întruchipând cele cinci simţuri, bărbaţii şi femeile... În mitologia greacă, zeiţa Leda (iubită de Zeus şi întruchipată într-o lebădă) a zămislit un ou din care au apărut eroii Polux şi Castor.
   
Aşadar Oul Cosmic, simbol arhetipal al tuturor începuturilor, apare în toate mitologiile lumii. Cu toate acestea, Mircea Eliade nu este întru totul de acord cu interpretarea strict germinativă a oului primordial, susţinând că “nu se referă atât la naştere, cât la renaştere, repetată corespunzător cu modelul cosmogonic… Oul confirmă şi promovează învierea… care nu este o naştere, ci o întoarcere, o repetiţie”.

Pentru ţăranul român, oul pascal reprezintă mormântul cu viaţă, iar spargerea cojii, eliberarea pentru o nouă fiinţare. Ciocnirea rituală a ouălor vopsite înseamnă biruinţa prin înviere. Odinioară, în prima zi a sărbătorii, ouăle se ciocneau numai cu vârful, acest gest simbolic însemnând coborârea lui Iisus în iad şi deschiderea porţilor raiului. În ce-a de-a doua zi, se ciocnea vârful unui ou cu partea rotunjită a celuilalt, ceea ce însemna anularea morţii, a răului fiinţial, în timp ce a treia zi ouăle se ciocneau numai cu “dosul”. În unele zone se crede că cei care ciocnesc ouă roşii de Paşti se vor întâlni şi pe lumea cealaltă.

Ouăle de Paşti – culori şi semne

Li se spune “împistrite”, “închistrite”, “muncite” sau “necăjite”, din cauza procesului complicat al decorării lor, dar şi a “torturii” la care a fost supus oul. Nu toate ouăle se “închistresc”, ci numai acelea care se vor păstra tot anul în casă pentru noroc şi belşug.

Odinioară, culorile utilizate pentru vopsirea ouălor se obţineau din plante: roşu provenea din coaja de măr dulce şi de măceş sau din zeama de sfeclă; albastru din viorele; verde din frunze de nuc, coajă de arin, floarea-soarelui; galben din sunătoare şi siminoc. La nivel simbolic, galben reprezenta culoarea Soarelui pe bolta cerească, iar roşu, culoarea lui la răsărit şi apus. În unele sate se vopsesc ouă negre, culoare a fertilităţii pământului. Înainte vreme, numeroase practici de fertilizare vorbesc despre îngropatul ouălor vopsite la marginea câmpului, în noaptea de Înviere.

Decriptarea semnelor cu care erau închistrite ouăle a stârnit curiozitatea şi a motivat cercetarea multor etnologi. Astfel, au fost clasificate desene cosmogonice cum ar fi Luna, Soarele sau cerul cu Calea Lactee, motive creştine precum calea rătăcită sau calea robilor, brâul Maicii Domnului, crucea Paştilor, ochiul, porumbelul, peştele, mâna, scara. Unele motive ne amintesc de legendele despre geneză cum ar fi şarpele sau albina, cea care l-a ajutat pe Dumnezeu la urzirea lumii, altele ne duc cu gândul la o simbolistică solară, cum ar fi cocoşul, rozeta, cercul. Şi pentru că e primăvară iar lucrul pământului este sfânt, apar desene stilizate ale principalelor unelte din gospodărie: grebla, lopata, fierul plugului, cîrja ciobanului. Există şi reprezentări antropomorfe, însă sunt extrem de rare, imaginea unui cioban cântând la fluier fiind întâlnită numai în Bucovina. E important de menţionat faptul că prin satele noastre întâlnim şi ouă vopsite monocrom, ouă purtând amprente florale, ouă învelite în ceară şi împodobite cu mărgele şi, mai nou, ouă pictate sau cu abţibilduri aplicate.


Ştiri din .ro


PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de