x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Tratatul de la Trianon – 93 de ani de la semnare

1
Autor: Tudor Cires 04 Iun 2013 - 00:01
Tratatul de la Trianon – 93 de ani de la semnare


La 4 iunie 1920, Puterile Aliate, învingătoare în primul război mondial, şi Ungaria, învinsă şi succesoare a Imperiului Austro-Ungar, semnau, în Palatul Trianon de la Versailles, Tratatul de Pace care stabilea frontierele noului stat, Ungaria, cu vecinii: Austria, Serbia, Croaţia, Slovenia, Romînia şi Cehoslovacia.

În principiu, aceste frontiere s-au păstrat până azi. Tratatul de la Trianon a consfinţit existenţa unui stat maghiar independent, ideal al revoluţionarilor maghiari de la 1848 şi al oamenilor politici ai vremii, chiar dacă nu în frontierele imaginate de ei. În acelaşi timp, Tratatul a fost şi continuă să fie perceput, în mentalul colectiv maghiar, drept o catastrofă. Ziua în care s-a semnat Tratatul de Pace a fost proclamată, de către oficialităţile maghiare de atunci, zi de doliu naţional. Din perspectiva lor, la Trianon fusese semnat, simbolic, doar actul care consfinţea sfârşitul regatului Sfântului Ştefan şi nimic altceva. Regatul dispăruse, de facto, în secolul al XVI-lea, după înfrângerea de la Mohacs şi divizarea teritoriilor maghiare între Imperiul Otoman şi Sfântul Imperiu Roman. Maghiarii mai spuneau că au fost siliţi de împrejurări să semneze tratatul şi că, oricum, nu-l recunosc. 

În semn de protest, pe 4 iunie 1920, parlamentarii de la Budapesta s-au ridicat în picioare şi au repetat cuvintele: Nem, nem, Soha! (“Nu, nu, niciodată!”), cuvinte ce aveau să devină, apoi, deviza iredentismului şi revizionismului horthyst.

Fervoarea naţionalistă maghiară a fost privită cu înţelegere de istoricul Nicolae Iorga: “Ca unii care avem în inimile noastre cultul omeniei, înţelegem şi prin experienţa proprie, care e lungă de atâtea veacuri, durerile morale cele mari ale altora, pe care-i atinge suprema nenorocire a înfrângerii. Din suflet compătimim pe unguri, ale căror calităţi de rasă suntem în stare a le preţui, pentru cumplita nenorocire la care i-au adus defecte tot atât de însemnate şi neputinţa de a se conduce în momente de criză. Am dori ca prin aceasta să fim şi provocatorii acelui reviriment în spirite, care ar reda operei comune a civilizaţiei moderne pe un popor maghiar raţionabil, fără nimic din acel imperialism, copleşitor pentru alţii...”
Pentru români, important este că Tratatul prevedea, în partea a doua (art. 27), includerea, în graniţele de azi, a Transilvaniei (cu tot cu Maramureşul şi Crişana) şi a părţii răsăritene a Banatului. 

Justeţea cauzei româneşti fusese recunoscută, internaţional, chiar cu mult înainte de Trianon, depăşind cadrul unui grup restrâns de cunoscători. Pe bună dreptate, Nicolae Titulescu declara, în ziua semnării: “Tratatul apare ca o consfinţire a unei ordini de drept mult mai redusă decât aceea pe care veacuri de convieţuire şi suferinţe comune au săpat-o în conştiinţa istorică a neamului nostru. El evocă mai curând ideea unei completări decât ideea unei amputări”.
Statul ungar de după primul război mondial a urmărit revizuirea, fie şi parţială, a Tratatului de la Trianon, aliindu-se, în acest scop, cu statele revizioniste, Germania şi Italia. Deşi în perioada 1938-1941 s-a reuşit anexarea unor teritorii care aparţinuseră Dublei Monarhii (1938 ­ sudul Slovaciei, 1939 ­ Ucraina Subcarpatică, 1940 ­ nordul Transilvaniei, 1941 ­ teritorii aflate azi în Serbia, Croaţia şi Slovenia), frontierele de la Trianon au fost consfinţite din nou, în anul 1947, prin Tratatul de Pace de la Paris (10 februarie 1947), încheiat între Puterile Aliate şi Ungaria. Să mai amintim că Tratatul semnat la Versailles, pe 4 iunie 1920, a intrat în vigoare un an mai târziu, la 26 iunie 1921.


Serviciul de email marketing furnizat de