Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Istoria modernă a plebiscitelor (sau a referendumurilor – deşi specialiştii nu se pun de acord că cele două forme pot fi sinonime perfecte, în ciuda numeroaselor asemănări dintre ele), în România, cunoaşte puţine momente în care consultarea populară să fi fost necesară (şi decisivă). În 1864, Cuza convoacă plebiscitul în urma deciziei sale de a dizolva Parlamentul – s-au prezentat 90,7% dintre cei 754.000 de electori, aceştia votând favorabil în proporţie de 99,8%. Domnitorul avea nevoie de sprijinul popular pentru a-şi pune în practică reformele, reforme care, în bună măsură, nu fuseseră pe placul politicienilor epocii. Curajul său avea să-l coste, însă. În februarie 1866, opozanţii săi îl silesc să abdice, iar Locotenenţa Domnească trimite emisari pentru a găsi repede un prinţ străin, de pus pe tronul Principatelor Unite.
În mai puţin de două luni, viitorul ocupant al tronului a fost găsit, în persoana principelui german Karl Eitel Friedrich Zephyrinus Ludwig von Hohenzollern-Sigmaringen (cel care avea să fie mai târziu cunoscut sub numele de Regele Carol I al României). În aprilie 1866 (între 2-8 aprilie st. vechi/ 14-20 aprilie st. nou) este convocată o nouă consultare populară, pentru alegătorii (de data aceasta s-au prezentat la vot 84,6% din cei 800.000 de electori români) să consfinţească prin votul lor prezenţa unui principe străin (a unui anume principe străin) pe tronul ţării şi păstrarea unităţii naţionale. Se dorea astfel a se păstra un statut câştigat, acela al Unirii, şi a se da un semnal important celor care cereau revenirea la situaţia de dinainte de ianuarie 1859. Votul popular a fost mai mult decât concludent:
Venirea lui Carol pe tronul de la Bucureşti a însemnat începutul unei lungi domnii (cea mailungă din întraga istorie a ţărilor româneşti, să ne amintim că până şi marele Ştefan a domnit doar... 47 de ani) şi de asemenea a fixat începutul unei dinastii domnitoare, care a dat României 4 regi.
Interesante – pentru cine stă să citească dincolo de rânduri – sunt câteva lucruri. Mai întâi faptul că, chiar în acele zile în care în România avea loc plebiscitul (consultarea „plebei”, adică a poporului), Prinţul Carol tocmai sărbătorea împlinirea a 27 de ani de viaţă (se născuse pe 7/19aprilie 1839, la Sigmaringen, în castelul tatălui său, principele Carol Anton de Hohenzollern). Fiind al doilea băiat (şi al treilea născut, din şase copii), nu avea drept la coroană, aşa că îmbrăcase de tânăr haina militară. La 27 de ani, era locotenent în Regimentul al doilea de Dragoni al gărzii prusace. Dorea să se naturalizeze... francez, fiind îndrăgostit de una dintre nepoatele îndepărtate ale Împăratului Napoleon al III-lea, motiv pentru care, în ultimii ani îşi petrecuse 6 luni consecutiv, pe an, la Paris (aşa cereau legile Franţei, pentru a obţine dreptul de „împământenire”). Puţini şi-l imaginează pe principele (şi apoi regele) cu educaţie spartană şi ritm de viaţă cazon într-o postură... romantică. Dar să nu uităm, totuşi, că prinţul prusac avea sângele francez, de la amândouă bunicile lui. Deşi venea din teritoriile germane, adevăratul susţinător al său la tronul Principatelor Unite a fost împăratul francez. Numele său a fost „fluturat” la urechile împăratului de către Madame Hortense Cornu, sora de lapte a lui Napoleon şi... protectoarea iubirii lui Carol. Din păcate, partea asta, cu iubirea, nici măcar Madame Hortense nu o va mai putea rezolva. Imediat ce prinţul şi-a ocupat tronul de la Bucureşti, Napoleon al III-lea şi-a măritat nepoata. De cu totul alte alianţe – săvârşite printr-o nuntă – avea România (şi Franţa, şi Germania, deopotrivă) atunci.
Înainte de Carol, fusese „curtat” de către emisarii Locotenenţei Domneşti, Principele Philippe al Belgiei, conte de Flandra (fiind şi el al doilea fiu al unui rege, deci, ca şi Carol, abia al doilea pretendent la tronul ţării sale). Mai vârstnic cu doi ani decât Carol, Philippe a declinat propunerea românilor. Ca o curiozitate: la numai un an după această întâmplare, Philippe se căsătoreşte cu sora cea mică a Principelui Carol, Maria Luiza Alexandra Carolina de Hohenzollern, cunoscută în istorie drept Maria de Flandra (cu ea, ca şi cu fratele său mai mare, Leopold, va purta lungi corespondenţe Carol I).
Un alt lucru mai puţin cunoscut este faptul că în martie 1871 – la mai puţin de 5 ani de la venirea sa pe tron – Carol îi cheamă pe membrii Locotenenţei Domneşti pentru... aşi depune în mâinile lor declaraţia de abdicare. Era înspăimântat de inconsecvenţa (poate chiar inconstanţa) politică românească, atât de departe de lumea germană cu care era obişnuit. 10 guverne se schimbaseră, în acest răstimp, şi avuseseră loc vreo 30 de remanieri guvernamentale. O dată ce va accepta însă să-şi ducă destinul mai departe, în România, îl vom vedea tot mai hotărât să menţină balanţa, în acel haos al politicii româneşti. Impune alternanţa la guvernare (ca regulă generală) şi numai evenimente cu adevărat dificile, excepţionale, îl vor convinge să cedeze acestei reguli.
