Un vizionar: Alecu Russo

S-a stins de tânăr. Avea 39 de ani, cât Eminescu, în ultima clipă de viaţă; n-avem de unde şti dacă s-a mai putut bucura de marele eveniment al jumătăţii de secol XIX românesc, Unirea Principatelor. Scriitorul Alecu Russo a fost secerat de tuberculoză, la Iaşi, pe 5 februarie 1859, după ce zăcuse aproape un an măcinat de boala care îl omorâse pe Nicolae Bălcescu, în 1852, şi care avea să mai facă, la scurt timp, două victime din aceeaşi stirpe a geniilor: Ciprian Porumbescu şi Iulia Hasdeu. Îndeobşte, cunoaştem, despre Alecu Russo, poetul, prozatorul, eseistul, memorialistul şi criticul literar, ideolog al generaţiei de la 1848, două lucruri importante: el este cel care a cules balada Mioriţa şi tot el a scris poemul Cântarea României (volum tipărit anonim şi nerevendicat, vreodată, explicit, de Russo, care a furnizat, astfel, unul dintre cele mai cunoscute litigii de paternitate literară). Văzuse lumina zilei în Basarabia, probabil la Străşeni, nu departe de Chişinău, într-o casă boierească pierdută, astăzi, ca multe altele, sub tăvălugul vremurilor. Îl chema, după tată, Rusu, dar, în contact cu lumea francofonă a Genevei, unde şi-a făcut studiile comerciale, şi-a schimbat numele în Russo, la fel ca, mai târziu, o pletoră de ioneşti şi popeşti emigraţi în Vest. Îl aflăm, în 1840, în Moldova, călătorind pe Valea Bistriţei şi în Munţii Neamţului, unde culege legende şi poezii populare. Scrie piese de teatru şi primele critici literare. Deranjează, prin atitudinea sa, ocârmuirea şi este surghiunit la Mânăstirea Soveja, în Vrancea. Chair dacă balada Mioriţa ar fi fost, oricum, culeasă de un folclorist, Russo are meritul de a fi făcut acest lucru mult mai devreme; surghiunul lui la Soveja a fost, poate, plata simbolică pentru scoaterea la lumină a unuia dintre textele fundamentale ale românilor. Scriitor “paşoptist”, prieten cu marile voci ale timpului – Bălcescu şi Alecsandri, el a trecut prin toate etapele revoluţiei şi prin toate provinciile locuite de români, această vedere de ansamblu ajutându-l  să aşeze în pradigmă datele fundamentale ale naţiunii. Lucrarea sa de bază, Cântarea României, pare a nu se referi, explicit, la România (denumire încă nefondată atunci), ci la “românie” – la ţinuturile românilor, la românism. Despre Mioriţa şi Cântarea României, opere pe care le găsim azi explicate şi în programa şcolară, s-a scris masiv. Mai puţin trecute prin exegeză sunt, poate, Amintirile, în care Russo se simte cel mai confortabil explorând trecutul idilic şi cu siguranţă romantic printr-o naraţiune întreruptă, din când în când, de reflecţii filosofice, psihologice sau sociologice care dezvăluie un scriitor cult, precursor al eseisticii în literatura română. Iată un fragment: “De ce oare cu cât ceasurile, zilele şi anii se înmulţesc asupra lui, cu atâta mai mult omul se uită în urma sa, şi din căutătură în căutătură se opreşte cu plăcere la cele mai depărtate aduceri-aminte, ale tinereţii şi ale copilăriei? Nu-i soarele frumos şi astăzi? Păsăricile nu cântă tot aceleaşi cântece voioase sau jalnice? Frunzele nu au acelaşi freamăt? Pădurile nu înverzesc ca odinioară? Florile nu au acelaşi miros, câmpiile, dulcile privelişti duioase ce aveau? Mişcarea vietăţilor alinitu-s-a? Nu. Dar nici un soare nu luceşte frumos, nici o floricică nu are dulce miros, nici un fluier pe coasta dealurilor nu răzbate, nimica în lumea de faţă nu are asemănare cu florile şi cu soarele zilelor văzute prin aducerea-aminte”. De la aducerea-aminte până la descrierea trăsăturilor românului, mereu în căutare de mai bine, uneori chiar printre străini, Russo face o extensie intelectuală remarcabilă, prefigurând, fără să ştie, zbaterile emigrantului din zilele noastre, rămase, am crede, aproape aceleaşi: “Ferice de aceia ce nu au părăsit pragul părintesc, cât de mic, cât de mare... ei nu au simţit durerea de a fi muţi, durerea de a vedea cum se şterge întâi plânsul despărţirii, şi apoi cătinel-cătinel toate amintrile copilăriei lor... Ei nu au simţit durere şi mai mare, cum se duce şi limba, de te înăduşă cuvântul: «ţară», şi nu-l poţi spune decât pe limbă străină!... Văzut-am în străinătate românaşi uitaţi de numele lor şi de limba legănatului lor, răsărind la auzul unui sunet român, ca calul de soi ce nechează la auzul trâmbiţei! Gura e prinsă... dar ochii învie... trupul tremură... şi inima se bate cu iuţeală!... Bine şi frumos este în străinătate, noroade îmbrăcate şi voioase, şcoale şi târguri mândre, podoabe, măriri, steaguri şi oaste fudulă, legi şi judecători buni, viaţă şi mişcare... dar românii nu s-au ruşinat de ţara lor şi au iubit-o, chiar şi în sărăcia şi în goliciunea ei”.