Ziua Şarpelui şi Ziua Cucului

Au trecut doar câteva zile de la echinocţiul de primăvară iar semnificaţiile sale astronomice, mitologice, ezoterice se răsfrâng şi asupra sărbătorii de azi. Ziua egală cu noaptea a simbolizat echilibrul, cele două jumătăţi ale anului şi ale lumii, o stare de spirit unică şi specială.

Este un timp al curăţeniei rituale, al luminii, al focurilor aprinse, un timp ce reactualizează în fiecare an adevărate scenarii mitice, cu suprapuneri şi influenţe atât din zona zoroastrismului cât şi a divinităţilor din panteonul greco-roman. La echinocţiul de primăvară, la fel ca şi la cel de toamnă, Calendarul Popular consemnează Ziua Şarpelui, cel care împarte anul în două anotimpuri, odată cu ritmul hibernării sale. Cele două zile ale şarpelui stau semnul unei străvechi zeităţi preistorice, considerată simbol al renaşterii ciclice a naturii, imaginea şarpelui muşcându-şi coada fiind una dintre cele mai cunoscute reprezentări a veşnicei reîntoarceri.

În Ziua Şarpelui, ţăranii n-au voie să-l omoare şi nici să-i spună pe nume. În schimb, îl descântă şi respectă nenumărate interdicţii: nu ating obiecte ale căror forme amintesc de a sa, nu taie lemne, nu torc, nu ţes, nu folosesc foarfecele sau acul. În satele noastre, şarpele pendulează între ipostaza de antropofag, prezent în blestemele de mamă, colindele şi baladele fantastice (“…dar nu-i para focului,/ că-s ochiuţii şarpelui./ şade-n drum încolăcit/ şi mănâncă un voinic…”) şi cea de animal totem sau strămoş mitic (“şerpe este la toata casa; unde este şerpe, e noroc la casă, merge bine şi nici un rău, nici un farmec nu se apropie. Dar să ferească Dumnezeu să-l omori, că îndată moare unul din gospodari. Acela se cheamă şerpe de Casă”).

Dacă ziua de echinocţiu a stat sub semnul şarpelui, ziua de astăzi îi este închinată Cucului, pasărea oraculară a românilor, adevărat orologiu al anotimpurilor în calendarul popular. I se mai spune Blagoveştenie şi este ziua în care cucul îşi dă drumul la glas. Mai întâi “cucul ceriului” cântă la poarta Raiului, pentru ca apoi glasul lui să răsune peste văile noastre până la solstiţiul de vară. Încercând să-şi explice de ce cântă cucul numai trei luni pe an, imaginarul popular nu a cunoscut limite. Basme, poveşti, legende, balade, proverbe, ghicitori, cântece, strigături, întreaga oralitate populară este străbătută de tema cucului şi a cântecului lui. “Cucului i se ofereau ofrande rituale, ceea ce indică apartenenţa acestei păsări la cultul strămoşilor şi străvechilor divinităţi ale naturii. Acest aspect explică şi prezenţa cucului în jocurile cu măşti, unde personajele alaiului cavaleresc se numesc Cuci” ( Ivan Evseev – Dicţionar de simboluri şi arhetipuri culturale). 

Mai mult, la români nu există nimeni cu un dar mai mare al prorocirii ca cel al cucului: după cântecul lui poţi număra câţi ani mai ai de trăit (Cucule, puiucule!/Câţi ani îmi vei dărui/ Până ce eu voi muri?), cât mai ai de aşteptat până la nuntă (Cucule, voinicule!/ Câţi ani îmi vei da/ Pân’ m-oi însura?), dacă vei fi bogat, nevoiaş, fericit, nefericit…Cucul şi cântecul lui este invocat de tinerii recruţi (Mie cucu’ mi-o cântat/ Neprânzât şi nemâncat/ În cătane de plecat), de cei înstrăinaţi (Cântă cuce/ când te-i duce/ Ca să-mi gat şi eu merinde/ Să mă duc şi eu cu tine/ Cucule, în ţeri străine), de cei plecaţi în război (Ţie, mândră-ţi cântă cucu’/ mie îmi bubuie tunu’), de îndrăgostiţi…(Cântă-mi mie înc’o dată,/ Că mi-e mintea tulburată,/ Cântă-n dreapta mea cu foc,/ Să am parte de noroc,/ Cântă-n faţa mea cu drag,/ Că ţi-oi da frunză de fag,/ Să nu mai fii tot pribeag).

Dragostei tăinuite i se spune în Bucovina “boala cucului” şi se poate vindeca doar dacă îţi ungi pieptul, în dreptul inimii, cu untură de cuc. Aşa că tinerii nu se sfiau să-l omoare dacă îl prindeau. Apoi îi purtau capul în sân ca să se îndrăgostească de ei persoana iubită. În lipsa cucului, despre care se ştie că nu se dă uşor prins, la mare preţ este şi creanga pe care a cântat prima oară. Cine o găseşte, o poartă în sân ca să asculte lumea de el ca de cuc, o pune în scăldătoare pentru că e bună şi ea de dragoste, sau o dă la vreo babă să îi descânte inima… 

Aşadar, începând de astăzi şi până de Sânziene putem auzi cântarea cucului. Dacă vesteşte primăvara sau prevesteşte soarta noastră, dacă poartă glasul codrului sau pe cel al strămoşilor din cer, rămâne de văzut. Până atunci “Fii binevenit, iubitul Primăverii./ În ochii mei nu eşti pasăre/ Ci o făptură nevăzută,/ Doar un glas, o taină…” (W. Wordsworth).