x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

București 555. Ctitoria dichiului Diogene

0
Autor: Magda Cristina Ursache 22 Oct 2014 - 19:22
București 555. Ctitoria dichiului Diogene


Construită în secolul al XVIII-lea, în stil brâncovenesc, Biserica Dichiu este una dintre cele mai vechi locaşuri ale Bucureştilor
Diogene cel din Antichitate, contemporanul lui Alexandru Machidon, obişnuia să umble ziua-n amiaza mare cu o lampă în mână, strigând că e în căutarea unui om cinstit. Model absolut de sinceritate şi exemplu rar de adecvare între idei şi viaţă, Diogene din Sinop este fondatorul curentului filosofic numit... cinism, care-l caracteriza pe acela cu o o existenţă la limita supravieţuirii şi un dispreţ suveran faţă de convenţii şi principii. Diogene Monahul la aproape două mii de ani după el, avea o altă perspectivă asupra vieţii - cea a aceluia care, retras în liniştea schitului său, îşi păzea sinceritatea credinţei.

Deoghen (sau Diogene), monahul cu rang de “dichiu” de la Mitropolia Ţării Româneşti, s-a retras într-o zi pe un dâmb de lângă cetatea Bucureştilor, înconjurat de lăcuşoare şi păduri, cu gând să zidească acolo bisericuţa unui schit. Era pe la 1773, iar singur sprijin îi era un om de rând, un credincios, pe numele său Tirchilă. Împreună au dovedit lucrarea în pragul anului 1775. În cele câteva chiliuţe dimprejuru-i s-au aşezat alţi călugări şi-aşa s-a pornit viaţa monahală la Schitul Dichiu-Tirchileşti, cu hramul “Adormirea Maicii Domnului”. Pisania dintâi, după multele prefaceri şi restaurări ale bisericii (mai ales în veacurile XIX şi XX) s-a pierdut. Dar tradiţia locului aceasta este şi nu avem de ce să nu-i dăm crezare. În jurul mănăstirii, cu vremea, s-au adunat oamenii. A fost un cătun, apoi un sat, iar când cetatea s-a extins, schitul pioşilor călugări s-a văzut dintr-o dată prins între chingile unui cartier (aproape) central. Ceea ce a fost înainte vreme “fugă-n pustie” şi-a pierdut sensurile.

Ce înseamnă “dichiu”?
N-ar trebui să mergem mai departe cu istoria, până nu lămurim un lucru: ce este acela un dichiu? Dicţionarul explicativ al limbii române ni-l semnalează ca termen învechit pentru “administrator al bunurilor unei mănăstiri, econom”. Cuvântul a fost uzitat, cu sensurile lui, până la secularizarea averilor mănăstireşti, în 1863, în vremea domnitorului Alexandru Ioan Cuza. E şi motivul pentru care, în ce priveşte etimologia lui, înclin să-i dau dreptatea lui Candrea, care-i află filiaţie neogreacă, din “dikios/dikeos”, adică “drept, legitim, just” - spre deosebire de Scriban care-l vede venind la noi din turcescul “deki”. Dichiul era, deci, economul, itendentul, administratorul unei mănăstiri. Pentru mama lui Nică al lui Ştefan a Petrei, a-şi vedea fiul dichiu ar fi-nsemnat ceva, căci, zice Creangă, referindu-se la viaţa lui de seminarist: “peste câţiva ani pot s´ajung dichiu la vr’un mitoc”...

Acatistul Sfântului Fanurie
Dar să ne-ntoarcem în Bucureşti, pe Strada Icoanei, nu departe de Strada Mihai Eminescu, acolo unde, în ultimul deceniu, s-au pornit ample lucrări de subzidire, restaurare şi renovare a aşezământului pe care călugării, plecând după reformele lui Cuza, l-au lăsat în grija enoriaşilor din cartier.

În ultimul deceniu al secolului al XIX-lea, biserica fiind lărgită şi pictată, primeşte un al doilea hram - cel al Sfântului Ierarh Nicolae. şi mai târziu, ducându-se vestea minunilor săvârşite prin harul icoanei Sfântului Fanurie, aflată în această biserică, sărbătoarea acestuia, din 27 august, este primită ca un al treilea hram. Credincioşii care vin de se închină Sfântului, pe parcursul a nouă acatiste, aducând drept jertfă pâine şi lumânări (Sfântul este pictat cu o lumânare în mână), primesc ajutor şi îndrumare de la acesta.

Nu este însă singura icoană însemnată care se află la Biserica Dichiu. O copie a Madonei Negre (despre care tradiţia spune că ar fi fost pictată chiar de către Sfântul Luca şi care se găseşte azi în localitatea poloneză Czestochowa) a fost primită în dar de bisericuţa ctitorită de dichiul Deoghen, în anul 1908. O altă icoană, mai veche încă (datată la începutul secolului XIX) a fost descoperită din întâmplare într-o magazie a bisericii, la anul 2003 - este vorba despre “Încoronarea Maicii Domnului”, recent restaurată şi adusă la strălucirea ei de odinioară.
Serviciul de email marketing furnizat de