x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

București 555, Hanurile, adăpost sigur în calea hoţilor

0
Autor: Luminita Ciobanu 25 Noi 2014 - 21:36
București 555, Hanurile, adăpost sigur în calea hoţilor


Adevărate cetăţi militare, localurile bucureştene găzduiau negustorii care căutau sălaş pentru ei şi pentru mărfurile lor
Care au fost cei mai vechi negustori bucureşteni? E o întrebare cu un răspuns simplu: racheriii. Cum oraşul de pe Dâmboviţa avea pe dealurile din preajmă numeroase vii dar şi livezi cu pomi fructiferi, se spune că nu exista uliţă care să nu aibă o cârciumă sau o pivniţă.

Băcanii erau şi ei la mare căutare. Aduceau fel de fel de produse de peste Dunăre şi, în plus, vindeau şi articole de drogherie, farmacie şi cărţi, aduse tocmai de la Viena. Băcanii îmbiau muşteriii cu felurite mirodenii, untdelemn, măsline, portocale sau lămâi. În secolul al XVIII-lea măcelarii – numiţi şi casapi – aveau prăvălii numite “scaune de carne” şi puteau fi găsiţi în preajma Mănăstirii Colţea, în apropierea bisericii din spatele actualului spital, numită Scaune Vechi.

Zarafii au avut şi ei un rol important în viaţa locuitorilor Bucureştilor, în mod special în perioada 1750-1850, însă negoţul de bani – zărăfia – a apărut timpuriu, ca o necesitate a comerţului de pe aceste meleaguri, unde circulau numeroase monede de aur şi argint, întrucât, o sumedenie de negustori străini vindeau şi cumpărau mărfuri. Cei mai pricepuţi zarafi erau grecii, evreii şi armenii. De obicei, micii zarafi mergeau cu un galantar în inima târgului şi făceau schimbul de bani acelora care aveau nevoie. Zarafii mari aveau cantoane în marile hanuri.

Să nu uităm însă că, un mare rol în neguţătoria secolelor XVII şi XVIII l-a avut cel cu ţesături şi galanterie, breslaşii cei mai avuţi şi mai bine organizaţi fiind lipscanii, mătăsarii, bogasierii – care vindeau pânzeturi şi mătăsuri colorate aduse – dar şi... mărgelarii.

“Meşteşugurile şi negoţul bucureştean au găsit foarte mare sprijin în isnafuri şi bresle. Acestea erau organizaţii meşteşugăreşti şi negustoreşti, create pe principiul specificului muncii din care făceau parte meşteşugarii şi neguţătorii ce îndeplineau anumite condiţii. Conducerea breslei era încredinţată unui staroste, un breslaş mai în vârstă, fruntaş în meseria lui, care se bucura de încrederea domniei, ajutat de un vătaf şi de un consiliu de breslaşi. Starostele şi consiliul respective aveau anumite privilegii şi erau judecători în toate pricinile iscate între breslaşi”, subliniază George Potra în volumul “Istoricul hanurilor bucureştene”, de la care aflăm că între 1788 şi 1800 Bucureştii aveau peste 50 de bresle, dintre care 18 erau negustoreşti.

Aflat pe drumul dintre Dunăre şi munţi, oraşul de pe Dâmboviţa înfiinţează o vamă în momentul în care urbea ajunge scaun de domnie. Aşa se face că marii negustori care aduceau mărfuri de la Viena, Lipsca, Gobrovo, dar şi din Rusia şi Polonia, erau vămuiţi la Bucureşti. Odată intrate în oraş, carele mari, trase de câte şase sau opt cai, acoperite cu coviltir, se opreau la carvasaraua domnească, aşezată pe diferite locuri virane din jurul târgurilor, pentru a plăti taxele. Din 1778, carvasaraua s-a mutat în Hanul Colţei.

Cum oraşul s-a mărit, au apărut noi pieţe de desfacere: Traian, Matache Măcelaru, Moşilor şi altele, mai mici, iar negoţul şi meşteşugurile au fost la tot mai mare căutare. Cei care aduceau mărfuri de la Viena, Lipsca, Veneţia şi din alte centre renumite ale vremii, aveau nevoie de găzduire dar şi de pivniţe în care mărfurile lor să fie în siguranţă. Aşa au apărut hanurile cu un rol extrem de important în dezvoltarea oraşului. “Construcţii solide de cărămidă cu mortar de var cald, impunătoare şi masive, cu ziduri groase ce se reazimă pe contraforturi puternice, cu porţi grele de stejar ferecate în fier, hanurile ridicate în preajma anului 1700 păreau mai degrabă cetăţi militare (...) Constructorii lor, fără să fie neguţători, cum au fost Şerban Cantacuzino şi Constantin Brâncoveanu, au voit să facă din ele un adăpost sigur împotriva hoţilor de tot felul, dar n-au izbutit să le ferească de incendii şi cutremure”, spune Potra. Hanurile erau “împărţite” pe categorii. Cele construite în apropierea târgurilor erau domneşti, mănăstireşti şi bisericeşti, boiereşti şi neguţătoreşti, dar existau şi alte tipuri de hanuri, de mahala, periferice, risipite pe tot cuprinsul urbei, unde cei aflaţi în tranzit găseau o odaie de dormit, o cârciumă şi o curte largă în care puteau să tragă carele cu marfă ţărănească. Despre aceste hanuri mari şi mărunte vom povesti într-un alt articol.
Serviciul de email marketing furnizat de