x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Bucureşti 555. 300 de ani de la martiriul domnitorului Constantin Brâncoveanu

0
Autor: Luminita Ciobanu 15 Aug 2014 - 00:16
Bucureşti 555. 300 de ani de la martiriul domnitorului Constantin Brâncoveanu Icoană din colecţia părintelui Costel Burlacu


“ Duminică, 15 august, de dimineaţă, s-a tăiat capul bătrânului principe al Valahiei, tuturor fiilor lui şi al unui boier care îi era vistier...”
Dreptcredinciosul domnitor Constantin Brâncoveanu a urcat pe tronul Munteniei în anul 1688 după moartea unchiului său, Şerban Vodă Cantacuzino. Iubitor de ţară şi apărător al dreptei credinţe, ctitor de biserici şi mănăstiri, “a purtat grijă pentru toţi românii din cele trei Principate şi în special pentru românii transilvăneni, aflaţi sub stăpânire habsburgică. Un om de o evlavie şi o moralitate ireproşabile, tată a unsprezece copii, căsătorit cu Maria Doamna, fiica lui Neagoe şi nepoata lui Antonie Vodă din Popeşti, a întrecut pe toţi domnii creştini prin martiriul său, al celor patru feciori ai săi şi al sfetnicului Ianache Văcărescu”, spune părintele profesor Emil Nedelea Cărămizaru, paroh al Bisericii Sfântul Gheorghe Nou, lăcaş de cult în care se află mormântul şi sfintele moaşte ale domnitorului martir şi ale fiilor săi. Bănuit de turci că ar trata pe ascuns împotriva lor cu habsburgii şi ruşii, sub imperiul uneltirilor continue ale mai multor boieri, între care şi Cantacuzinii, otomanii i-au pus gând rău. Îl invidiau pentru averea pe care o avea, iar “lăcomia fără saţ a Sultanului Achmet nu pierea din vedere pe Brâncoveanu, supusul lui, poreclit de popor Altân-Bei, adică Prinţul Aurului (...)” după cum subliniază secretarul personal al domnitorului Anton Maria Del Chiaro Fiorentino în scrierile sale “Revoluţiile Valahiei”, accentuând asupra faptului că “Sultanul, de acord cu marele vizir, a hotărât o năprasnică exterminare a ambelor familii, Brâncoveanu şi Cantacuzino, şi că pregătise lista celor ce trebuiau să piară ca rebeli  faţă de Poartă”. Sfârşitul tragic al dreptcredinciosului Voievod a fost presimţit de fiica cea mare, Stanca. Pe patul de moarte, după cum mărturiseşte Anton Maria Del Chiaro, fata cea mare a domnitorului, Stanca, “în agonie, chemă pe Doamna, mama ei, şi surorile ei, arătându-le, halucinând, o ceată de turci care smuceşte de grumaz pe tatăl ei, vroind să-l ducă la Constantinopol”.
În martie 1714, Vodă Brâncoveanu avea să întâmpine cu demnitate şi tristeţe cele mai mari încercări, pe care le-a consemnat în ultima scrisoare pe care a adresat-o Patriarhului Ierusalimului, Hrisant Nottara, chiar la 25 martie 1714 (la Praznicul Bunei Vestiri): «Ieri, la 24 ale acestei luni, viind aici cu firman un oarecare Mustafa-Aga, Hambar-Emini, a adus şi mazilirea noastră, şi cu poruncă de aşa cuprins, ca să ne ducă la Ţarigrad cu soţia şi copiii şi ginerii noştri. Această întâmplare fireşte că este prea plină de jale şi de tulburare; dar, deoarece cunoaştem că a venit din multele noastre păcate, facă-se voia Lui cea sfântă. Iată că şi noi ne gătim şi după puţine zile plecăm. Şi Dumnezeu să ne ajute. Deşi toată boierimea noastră strigă şi cere să vie cu noi, totuşi nu ştim ce va ieşi. Şi sfintele-ţi rugăciuni să fie cu noi în toată viaţa».” Detronat şi acuzat că ar fi hain (rebel), dreptcredinciosul domnitor nu protestează aflând că domnia i-a fost încredinţată lui Ştefan Cantacuzino. Un moment emoţionant este redat de secretarul domnitorului în “Revoluţiile Valahiei”: “Ce privelişte rară! Ce schimbare unică! În acelaş timp, doi Voievozi în aceiaşi Curte: unul depus, iar altul, cum susţine toată lumea, impus. Pe acelaş teatru, două scene, cu totul opuse: aceia a Principelui Cantacuzino, plină de veselie şi jubilare, fiecare din aderenţii săi hrănind speranţe; dincolo tristeţă şi consternare...(...) Principele Ştefan, după primirea omagiilor, trecu în apartamentul lui Brâncoveanu pe care-l asigură de surprinderea întronării sale fără voe, precum şi de calităţile ce recunoaşte fostului Voevod. În timpul acestei întrevederi am remarcat că Cantacuzino sta în picioare, iar Brâncoveanu, care şedea, având cuca pe cap, îi răspunse cu politeţea sa cunoscută că: e mai bine că domnia a fost încredinţată lui decât unui străin”.

În Vinerea Mare a anului 1714, Vodă Brâncoveanu avea să părăsească Bucureştii. Pleca, fără voie, dar fără să se împotrivească, de la Curte, spre a înfrunta cumplita moarte. A fost condus de noul domn la caretă. Pe scări, i-a spus: “Finule Ştefan, dacă aceste nenorociri sunt dela Dumnezeu pentru păcatele mele, facă-se voia lui. Dacă sunt fructul răutăţii omeneşti pentru pieirea mea, Dumnezeu să-i ierte pe duşmanii mei, dar păzească-se de mâna teribilă şi răsbunătoare a judecăţii divine.” (Anton Maria Del Chiaro Fiorentino – “Revoluţiile Valahiei”).

“La Constantinopol, Constantin Brâncoveanu a fost aruncat în tenebroasa închisoare Edicule (Yedi-Kule), a celor Şapte Turnuri, unde a fost bătut şi schingiuit aproape trei luni. (...) Brâncovenii au fost supuşi la torturi inimaginabile. Suferinţele şi chinurile lor au continuat  pentru toţi şi după mutarea la închisoarea Bostangi Basa, destinată demnitarilor turci. Torturile nesfârşite se datorau şi pârelor venite din ţară, din partea unor familii de boieri, ce alimentau lăcomia turcilor, ce considerau că domnitorul, supranumit de ei «Altân Bei», ar poseda averi fabuloase”, explică părintele profesor Emil Nedelea Cărămizaru în lucrarea “Mormântul Sfântului Constantin Brâncoveanu”, Editura Basilica, 2014.

La 15 August 1714, la Praznicul Adormirii Maicii Domnului, dreptcredinciosul domnitor Constantin Brâncoveanu împlinea 60 de ani şi sărbătorea 40 de ani de căsnicie. A fost scos din temniţă, dimpreună cu fiii săi şi cu sfetnicul Ianache, şi duşi la locul numit Ialy Chisc, unde şi-au primit cununile muceniciei.

Andrea Memmo, plenipotenţiarul Veneţiei la Înalta Poartă, descrie într-un răvaş emoţionant momentul mazilirii: “Duminică, 15 august, de dimineaţă, s-a tăiat capul bătrânului principe al Valahiei, tuturor fiilor lui şi al unui boier care îi era vistier. Iată cum s-a făcut: încă de dimineaţă Sultanul Ahmed se puse într-un caiac împărătesc şi veni la Serai, pe canalul Mării Negre, în faţa căreia era o piaţă unde a adus pe Brâncoveanu Voievod, pe cei patru baieţi ai lui şi pe vistierul Văcărescu. I-au pus în genunchi unul lângă altul, la o oarecare depărtare. Un gâde le-a scos căciulile din cap şi sultanul i-a mustrat făcându-i haini. Apoi li se deteră voie a face o scurtă rugăciune. Înainte de a se ridica securea deasupra capului, au fost întrebaţi de voiesc să se facă turci şi atunci vor fi iertaţi. Glasul cel înăbuşit de credinţă al Brâncoveanului răsună şi zice înspăimântat de această insultă: «Fiii mei! Iată toate avuţiile şi tot ce am avut am pierdut; să nu ne pierdem însă sufletele! Staţi tari şi bărbăteşti, dragii mei, şi nu băgaţi în seamă moartea. Priviţi la Hristos, Mântuitorul nostru, câte a răbdat pentru noi şi cu ce moarte de ocară a murit! Credeţi tare întru aceasta şi nu vă mişcaţi, nici vă clătinaţi în credinţa cea pravoslavnică!». La aceste cuvinte, Ahmed se făcu ca un leu turbat şi porunci să li se taie capetele. Gâdele înfiorător ridică securea şi capul marelui vistiernic Văcărescu se rostogoli pe pământ. Apoi începu cu uciderea copiilor, începând cu cel mai mare. Când gâdele ridică securea la capul celui mai tânăr dintre copii, Mateiaş, numai de 12 ani, acesta se îngrozi de spaimă. Sărmanul copilaş, văzând atâta sânge de la fraţii săi şi de la Văcărescu, se rugă de sultan să-l ierte, făgăduindu-i că se va face turc. Însă părintele său, domnul Brâncoveanu, al cărui cap a cazut la urmă, înfruntă pe fiul său şi zise: «Mai bine să mori în legea creştinească decât să te faci păgân, lepădându-te de Iisus Hristos pentru a trăi câţiva ani mai mult pe pământ». Copilaşul ascultă, ridică capul şi cu glas îngeresc zise gâdelui: «Vreau să mor creştin! Loveşte!». În urmă ucise şi pe Brâncoveanu. O, Doamne, Doamne, până-mi tremură când scriu execuţia ce am văzut şi mă întreb: putut-a fi de faţă cineva şi să nu fi plâns, văzând capul nevinovatului Mateiaş, tânăr, tinerel, rostogolindu-se pe jos, lângă capul părintelui său, care se apropie de al părintelui, părând a-l îmbrăţişa!”.

“Trupurile mucenicilor au fost aruncate în apele Bosforului, iar capetele lor au fost purtate triumfal în suliţe pe străzile Constantinopolului, după care au fost expuse la poarta Seraiului şi apoi aruncate şi ele în mare. Câţiva creştini evlavioşi au cules din valurile mării rămăşiţele pământeşti ale Brâncovenilor şi, în taină, le-au îngropat în biserica Mănăstirii Panaghia Kamariotissa de pe Insula Halki, zidită de împăratul Ioan al VIII-lea Paleologul, rezidită de Sfântul Constantin Brâncoveanu”, subliniază în volumul amintit părintele profesor Emil Nedelea Cărămizaru.

Soţia domnitorului, Maria, şi ceilalţi membri ai familiei rămaşi în viaţă au rămas, închişi, la Constantinopol, până în martie 1715, fiind apoi exilaţi la Kutai, pe ţărmul răsăritean al Mării Negre, până în 1716. Atunci au fost eliberaţi şi au putut reveni în Ţara Românească. În anul 1720, doamna Maria a adus în ţară osemintele muceniceşti ale soţului său, acestea fiind înmormântate în Biserica Sf. Gheorghe Nou din Bucureşti. “Prin purtarea de grijă a doamnei Maria Brâncoveanu, a fost aşezată deasupra mormântului, aflat în partea dreaptă a naosului bicericii, o lespede de marmură albă (...). De o importanţă deosebită este faptul că Doamna Maria Brâncoveanu a pus deasupra mormântului soţului ei o candelă lucrată în argint filigranat, deosebit de frumoasă, iar pe marginea de sus a bulbului din mijloc a lăsat o inscripţie cu litere chirilice, însemnând de fapt pisania pe care nu au putut să o scrie pe piatra mormântului: «Această candelă, ce s-au dat la Sveti Gheorghie cel Nou, luminează unde odihnesc oasele fericitului Domn Io Costandin Brâncoveanu Basarab Voievod şi iaste făcută de Doamna mării sale, Mariia, carea şi Măriia sa nădăjduieşte în Domnul, iarăşi aici să i să odihnească oasele. Iulie, în 12 zile, leat 7228 (1720).»“, mai spune părintele profesor Emil Nedelea Cărămizaru, parohul Bisericii Sf. Gheorghe Nou, sfânt locaş în care, anul acesta, la marele praznic al Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena, moaştele martirilor Brâncoveni, într-o emoţionantă procesiune religioasă, au fost aşezate într-o raclă din argint aurit, spre închinare.

Serviciul de email marketing furnizat de