x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Bucureşti 555. Băile valahe de pe Lipscani

0
Autor: Tudor Cires Simona Lazar 03 Sep 2014 - 20:22
Bucureşti 555. Băile valahe de pe Lipscani Victor Stroe


Stanislas Bellanger: “Pe cinstea mea, (...) nu sunt atât de rele precum par!”
Bucureşteanul care-şi petrece liniştit serile de vară în Centrul Vechi, deasupra căruia plutesc muzici la modă şi arome, bucureşteanul ieşit la plimbare pe vechile “uliţi” care îmbină aerul pitorescului citadin de-alaltăieri cu proiecţia unui viitor nesigur, bucureşteanul de azi, zic, greu şi-ar imagina că aici, pe Lipscani, pe la mijloc de veac XIX, alte stabilimente erau în top.

Băile valahe! N-a mai rămas nici urmă din aceste tainice aşezăminte care făceau parte, cândva, din viaţa cotidiană a oraşului. Le aducem însă în lumina difuză a teraselor bucureştene de fiţe din paginile scrise cândva de un călător – Stanislas Bellanger, un franţuz care s-a ivit pentru prima dată pe malurile Dâmboviţei pe la 1836, când venise să regleze nişte chestiuni juridice, ca moştenitor al unchiului său, un oarecare Parrent, fost consul al Franţei la Bucureşti.

Iorga însuşi îl citează pe francez, care adună în trei cărţi paginile lui de memorii valahe. Din cea de a treia, “Le Keroutza” (Căruţa), publicată la Paris, în 1846, în două volume, cităm şi noi.

“La Bucureşti, vei întâlni două feluri de băi: turceşti şi valahe. Despre faima celor din urmă aveam să-nţeleg, pentru că am fost conduşi acolo. Acele băi sunt situate în cartierul de-i zice Lipscani, unul dintre cele mai urâte ale oraşului, iar clădirea în care se află este asemeni unui stup uriaş. I-am dat ocol de trei ori, fără a-i descoperi intrarea, după care l-am întrebat pe dl G. pe unde se poate intra. Mi-a indicat o trapă la nivelul pământului, care semăna cu acelea care astupă intrarea dinspre stradă a pivniţelor în orăşelele noastre de provincie. Am fost uimit, dar nu mi s-a părut imposibil să fie aşa. Mi-am amintit că orientalii preţuiesc mai puţin forma şi mai mult fondul, că nu sunt interesaţi de faţadele locuinţelor lor, dar că sunt atenţi la interioare, plăcându-le desfătările tainice; mi-am amintit şi că-n ciuda ţinutei lor neglijente, toarnă pe ei şipuri de balsamuri şi parfum”.
Deşi sunt destule ruine ale unor băi romane pe teritoriul fostei provincii imperiale Dacia, băile valahe nu aduc aproape deloc cu acestea. Împrumută, mai degrabă, din atmosfera lascivă a băilor turceşti şi probabil că numai nevoia boierului muntean de a fi altfel decât turcul a făcut ca în oraş să existe şi băi turceşti, şi băi... valahe, unde trudeau “băieşi şi băieşiţe” din popor. Să mergem mai departe pe firul cărţii lui Bellanger, descoperind împreună universul umed şi lasciv de sub podelele Lipscanilor.

“... ne-am trezit în mjlocul unei săli rotunde, cu o circumferinţă de 30 de metri, cu pardoseală de marmură albă şi pereţi de marmură roz stropită cu albastru; încăperea avea, de jur împrejur, un divan înalt, cu perne moi şi comode. (...) Opt stâlpi de granit susţineau bolta amplă şi din fiecare dintre aceşti stâlpi se ivea câte un robinet de alamă din care curgea apă caldă, la diferite temperaturi, în bazinul de marmură gri. Mai mulţi băieşi, întinşi pe divan, aţipiseră, asemeni unor judecători la vremea audienţelor sau ca deputaţii la cameră.” Totul se-ntâmpla într-o lumină difuză, care abia reuşea să spargă aerul în care pluteau aburi groşi.

Scoborârea franţuzului în baia valahă de pe Lipscani ar putea fi asemuită, dacă lecturezi câteva paragrafe mai încolo, cu o călătorie la porţile Tartarului. Dezbrăcaţi de mâinile dibace ale băieşilor. Înfăşuraţi în cearşafuri albe şi cu turbane aşezate pe creştete, franţuzul şi călăuza lui, dl G., intră în încăperile de sub pământ, care sunt din ce în ce mai fierbinţi. “...am trecut într-o a doua cameră, mai mare ca prima, dar cu boltă identică, unde se aflau trei cochilii mari de scoică, în care curgea, printr-o ţeavă, o apă şi mai caldă, care umplea aerul de aburi denşi şi fierbinţi, încât simţeam cum încep a mă sufoca. După zece minute care mie mi s-a părut că au trecut ca un veac, unul dintre băieşi a deschis uşa spre o a treia încăpere, în care, fără nici o vorbă, m-a împins brusc. (...) Acest cabinet era un cuptor încins! Simţeam că iau foc! Voiam să plâng, dar lacrimile se uscau, vocea se stingea în gâtlej, capul se învârteau, picioarele se înmuiară şi mă cuprinse leşinul...”

Descrierea straniului supliciu continuă la fel de fascinant, pe încă vreo câteva pagini, semn că, măcar mai târziu, rememorându-le, trăirile de atunci nu însemnaseră numai biciuire a simţurilor, ci şi voluptate – imposibil de înţeles de către un occidental, chiar şi atunci când o trăieşte din plin.

Ceva mai târziu, când cei doi ajunseseră la capătul purgatoriului lor şi fuseseră trimişi din nou în lumea de deasupra, Stanislas Bellanger găseşte puterea să exclame: “Pe cinstea mea, dar aceste băi nu sunt atât de rele precum par!”.

Citeşte mai multe despre:   bucuresti 555
Serviciul de email marketing furnizat de