x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Bucureşti 555. Balurile de altădată, de la luxul orbitor la mahala

0
Autor: Carmen Anghel 24 Iul 2014 - 19:44
Bucureşti 555. Balurile de altădată, de la luxul orbitor la mahala Arhivele Naţionale ale României


Şi a venit momentul când arşiţa Orientului a început să fie dată la o parte de evantaiul Occidentului, iar această boare fusese adusă de paşoptişti. S-a schimbat, astfel, şi felul de a se distra al bucureştenilor, mai ales al celor din protipendadă. După ce sute de ani ascultase cobza, ţambalul şi vioara lăutarilor, acum, lumea cea bună se “subţiase” şi se desfăta cu muzica divină a pianului. Balul era cel mai bun prilej de a-şi etala ţinutele după ultima modă de la Paris sau petreceri atât de elaborate, cum nici pe scena teatrului nu se văzuseră. 

“Dar balurile particulare?!... S-a dus epoca aceea – şi nu sunt decât 45 de ani – de când în două mari saloane aristocratice, în salonul prinţesei Grigore Suţu din strada Colţei şi în salonul doamnei Oteteleşanu din Calea Victoriei – astăzi Terasa Oteteleşanu –, trecea întreaga societate de sus a ţării. Recepţiunile şi balurile acestor două aristocrate ereau evenimente  şi n-au fost niciodată egalate, necum întrecute. 'Tot Bucureştiul” – după cum se spunea atunci – defila în aceste două case, şi nu erea om de rasă, om de naştere boierească sau chiar burghez ajuns intelectual cu vază care să nu fie invitat la marile serbări date de gazde. (...)” (Constantin Bacalbaşa “Bucureştii de altădată – 1878-1884”, anul 1881, colecţia Vintage, editura Humanitas, 2014.)

Unul dintre balurile care avea să rămână de pomină a fost dat la 1881 la palatul prinţului George Bibescu. Un bal mascat. Rămâi uimit citind lista celor prezenţi şi îndrăzneala costumelor. Bineînţeles, de inspiraţie franceză.
 “Împrumut penei lui Claymooor din l'Independance Roumaine din anul 1881 amănuntele unui mare bal dat de către prinţul Gheorghe Bibescu, de curând venit în ţară. A fost un bal costumat care a făcut senzaţie şi despre care s-a vorbit mult în saloanele bucureştene. Costumul francez predomină, fireşte. Prinţul Bibescu, în ducele de Marly, costum Ludovic XI, Grigore Cantacuzino (Grigri), în Cromwell, Emanuel Băleanu, în Don Juan, Nicolae Cerkez, în Jean de Nivelle, Grigore Cerkez, în Cigogniac din Capitaine Fracasse, prinţul Ferdinand Ghica în patrician din Veneţia, Mihail Marghiloman, în Pompoinet din La fille de M-me Angot, Alexandru Marghiloman, marchiz Ludovic XV etc.etc. Doamnele, una mai răpitoare decât alta, – aşa ne spune Claymoor – Natalia Suţu în domesticitoare, trăgând după ea un urs lănţuit, prinţesa Bibescu în ţărancă din Mans, prinţesa Ferdinand Ghica în nebună, prinţesa Maria Ştirbey în noapte de toamnă, marchiza D'Aubespine Sully în buchetiera din Piaţa Inocenţilor etc.etc. Şi în mijlocul tuturor acestor splendori occidentale şi orientale, un singur costum naţional românesc: doamna Olga Mavrogheni, marea doamnă de onoare a doamnei Elisabeta. Delicată atenţiune şi lecţiune severă pentru toată lumea această lume de sus care, cucerită de mândreţele civilizaţiunilor mai înaintate, uită, în viaţa de toate zilele, şi graiul, şi portul românesc. De altfel, dacă portul naţional a fost introdus mai târziu la balurile şi solemnităţile noastre, datorim aceasta iniţiativei stăruitoare a Doamnei de pe tron. O germană învaţă pe femeile române ca să-şi cinstească şi să-şi iubească neamul!... Un bal ca acela dat de prinţesa şi prinţul Bibescu nu mai e cu putinţă astăzi. Acea lume de prinţi, acea atmosferă aristocratică a murit. Şi a murit pentru totdeauna.” (Constantin Bacalbaşa “Bucureştii de altădată – 1878-1884”, anul 1881, colecţia Vintage, editura Humanitas, 2014.) De neegalat, dar acesta nu a fost singurul bal din istoria petrecăreţilor bucureşteni.

Şi lumea obişnuită avea momentele ei de răsfăţ. Regretatul profesor Ionel Zănescu, de la Muzeul Municipiului Bucureşti, ne descria, în 2006, pentru Ediţia de Colecţie “Balurile de  altădată”, lumea balurilor bucureştene.
“În 1857, îşi face apariţia în literatura română publicistul N.T.Orăşanu, care a tipărit un volum, sub titlul Misterele mahalalelor sau cronica scandaloasă a oraşului. Elementul de senzaţie se opreşte de obicei la titlu, în schimb, scrierea lui abundă în informaţii deosebit de interesante. Unele din reportajele lui se referă la felul în care îşi pereceau bunicii şi străbunicii noştri timpul, cu ocazia balurilor bucureştene. Balurile, cu precădere cele mascate, se pot clasifica în trei grupe distincte. Cele de clasa întâi se dădeau în sala Slătineanu, peste drum de Sărindar (Cercul Militar) şi alături la Bossel, peste drum de terasa Oteteleşanu. De clasa a doua erau balurile de la Podul Verde, cel de la Hagi Tamis sau Hanul Roşu de pe uliţa Moşilor, cel de la Herasca, de lângă Sf. Gheorghe Vechi, şi balul din Dudescu, uliţa Sfinţii Apostoli, cu firma La Drumul de fier. Un bal pentru lumea mai aleasă era şi cel de la Vilcek, peste drum de Inspectoratul de Poliţie al Municipiului Bucureşti, unde era cafeneaua  de Pesta.     În sfârşit, baluri de clasa a treia, erau cele de la Ianoş şi de la Lucas, ambele în Cişmigiu, cel de la Salcia pletoasă de pe uliţa Flămânda. Balul de la Vilcek era un bal de societate, frecventat de modiste şi tineri negustori de pe Podul Mogoşoaiei, mai toţi străini, de gentilomi care după moda pariziană preferau amorul grizetelor, cele ce confecţionau pălării, rochii, mănuşi şi mitenuri.

Balul de la Drumul de fier era peste drum de biserica Sfinţii Apostoli, într-o clădire neatrăgătoare, având două faţade pe aceeaşi uliţă. Era frecventat de lumea în general săracă, unde damele, adunate în stoluri, aşteptau sosirea câte unui june complezant care să le invite la dans. Un bal asemănător avea loc la Pomul Verde. Afară era o piatră mare, unde pe vreme noroioasă dansatoarele îşi spălau picioarele goale, ca să se încalţe. (...). Un bal popular era balul lui Ianoş din Cişmigiu, cum cobori dinspre Schitu Măgureanu. Era frecventat de slugi din prăvălii, cizmari, vizitii, bărbieri, băcani, menajere etc.. Aici era trai, nu glumă! Eticheta nu stingherea pe nimeni: se putea veni oricum, chiar cu galoşii în picioare, chiar fără cipici, cu cămaşa ruptă şi cu gherocul plin de pete. La acelaşi nivel cu balul de la Ianoş era şi balul lui Luca de la Noua Vienă, situat de asemenea, în grădina Cişmigiu. La balul de la Salcia pletoasă se dansa: şotiş, polca-mazurca, valţuri, chindia, brâul, “1,2,3”, contra-danţ, <ca la uşa cortului> şi <birul greu>. Într-o sală alăturată, se bea vin din belşug şi se mânca curcan pe varză. (...)”.

Revenind la lumea bună, ca să încheiem povestea într-un mod elegant, aici “eticheta era foarte riguroasă, ca de fapt şi morala. Erai admis la aceste baluri, chiar şi la Operă, în redingotă şi mănuşi asortate. La modă mai era costumul-dominou, ne mai spunea profesorul Ionel Zănescu. În casele “bune” nu puteai intra dacă nu aveai o scrisoare de recomandare sau dacă nu erai de-al casei.

La Curte, exista de obicei un mare bal, în ultima zi a anului, şi alte trei serate mai intime, în timpul carnavalului. Pentru a fi invitat aici trebuia să fii prezentat Prinţului şi Prinţesei Domnitoare. Străinii trebuia să solicite această onoare prin intermediul consulilor. Aici luxul era orbitor. Doamnele şi domnii îşi puneau pe ei ce aveau mai de preţ – care bijuterii, care decoraţii, acestea cu rolul de a da măsura importanţei persoanei în cauză.

Citeşte mai multe despre:   bucuresti 555
Serviciul de email marketing furnizat de