Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
A trecut prin revoluţii, prin războaie, prin foc, prin trădări, a fost părăsită. Dar a rezistat. S-a născut într-o zodie bună. Casa Melik.
Strada Spătarului din Bucureşti păstrează un parfum al vremurilor când aici era în floare cartierul armenesc. Sunt case frumoase, unele salvate din ghearele timpului, restaurate, vii, altele victime ale propriei vechimi sau ale nepriceperii oamenilor.
Casa Melik te îmbie să-i intri în curtea frumoasă, curată, plină de flori, de copaci. Ghiceşti un mic rai. Aleea scurtă, care se află sub nivelul oraşului de astăzi, te duce în atmosfera prietenoasă, răcoroasă, cu un miros ciudat de bătrâneţe tihnită. Te aştepţi, fiind construită acum câteva sute de ani, să fie ceva micuţ, apăsător, sufocant. Dar casa are spaţii ample, o scară impresionantă, camere multe şi multă lumină. Lumina e dăruită zilnic de terasa cu geamlâc. Cerdacul acesta este inima casei. Aici, pe pernuţe, pe covoare stăpânii sorbeau o cafea lângă o narghilea, puneau ţara la cale, croiau, poate, şi o revoluţie. De aici, din terasa cu geamlâc, se putea privi până hăt, departe, demult grădina era mult mai întinsă.
Casa a fost ridicată de meşteri locali, putem spune că într-un stil balcanic. Şi, deşi obiectele care sunt expuse – mobilier, vase, picturi, gravuri, covoare, tapiserii – nu au legătură directă cu cei care au locuit în ea şi nici cu epoca – toate se încadrează frumos. Casa şi obiectele îşi dăruiesc reciproc un fel de nobleţe.
“E considerată cea mai veche casă de locuit din Bucureşti, cea mai veche construcţie civilă, ridicată în jurul anului 1760, ne spune doamna Mihaela Murelatos, muzeograful care de 20 de ani, zilnic, se întoarce în secolul al XVIII-lea. Numele străzii vine de la primul proprietar al casei, care era un boier spătar. Memoria colectivă nu i-a păstrat numele, strada era cunoscută sub numele de Uliţa Spătarului. Spătarul era boier de prim ordin la curtea domnească, purta la ceremonii însemnele domneşti – spada şi coroana. Mai târziu a căpătat şi funcţia de comandant al oştirii, un fel de ministru de război de mai târziu.” Numele spătarului va rămâne necunoscut pentru eternitate. El era la curtea unui domn fanariot şi atunci domniile se schimbau des. Şi locurile şi-au schimbat des înfăţişarea. “Undeva la intersecţia Uliţei Spătarului cu Corbeni, până în anii ’70 s-a păstrat o fântână căreia i se spunea Puţul Spătarului. Cartierul era armenesc şi se pare că vechiul cântec popular «Pe uliţa armenească/ Este-o casă boierescă» este legat tocmai de casa aceasta”, adaugă doamna Murelatos.
Dar şi casa a trecut prin câteva schimbări. “În 1815, urmaşii boierului spătar o vând pe 1.400 de taleri unui negustor armean Nazaretoglu. Acesta o renovează în 1822 şi se mută în ea. Anul de deasupra uşii de la intrare este anul în care casa a fost renovată. După moartea lui, casa rămâne moştenire fiului său Agop Nazaretoglu care, în 1847, o dă ca zestre fiicei sale Ana, la căsătoria cu arhitectul Iacob Melik. De aici i se trage numele de Casa Melik. Ei au fost ultimii proprietari. Iacob, armean şi el, studiase arhitectura la Paris, unde i-a cunoscut pe viitorii revoluţionari paşoptişti. Întors în ţară, Iacob se căsătoreşte cu Ana, se mută în această casă în 1847 şi, un an mai târziu, dată fiind prietenia sa cu revoluţionarii paşoptişi, va ascunde în podul acestei case pe câţiva din capii revoluţiei: Ion Heliade Răduescu, C.A. Rosetti şi Ion Brătianu. Aceştia au fost căutaţi de oamenii Agiei, dar nu le-a trecut prin minte că ar putea să se ascundă în cartierul armenesc.” După eşuarea revoluţiei, numele lui Melik şi al socrului său se regăsesc pe o listă cu alţi 69 de revoluţiuonari obligaţi să ia drumul exilului. Ana, Iacob şi socrul său vor sta plecaţi timp de 9 ani, la Stambul şi la Paris, până în 1857. “După revenirea în ţară, Iacob Melik renovează casa. A fost a doua intervenţie. Ana şi Iacob nu au avut copii, au locuit în această casă până la sfârşitul vieţii. Ana i-a supravieţuit soţului, până în 1913, când şi-a găsit sfârşitul într-un incediu chiar în această casă. În 1909, printr-un testament, îşi exprima dorinţa ca în casă să fie un azil pentru femeile sărace ale comunităţii armene. Abia după 7 ani i s-a împlinit dorinţa, casa fiind până în 1920 în mijlocul mai multor procese de moştenire. A câştigat-o un nepot care o renovează în 1921. Aceasta e a treia intervenţie asupra ei. Va fi azil până prin 1947, după care timp de 20 de ani, până la finalul anilor ’60, va fi locuită de chiriaşi care plăteau o chirie modică.”
Spre desoebire de alte case din Bucureşti, care au sfârşit, neputincioase, în ruină, Casa Melik s-a născut sub o zodie bună. Un român, patriot, a salvat-o. “Spre norocul casei, la finalul anilor ’60, vine din Paris colecţia lui Gheorghe Răut. Toate obiectele din casă aparţin colecţionarilor Serafina şi Gheorghe Răut – un român bucovinean din Ţinutul Herţa, stabilit la Paris în perioada interbelică. În tinereţe, ca jurist, făcuse parte din delegaţia României care semnase Tratatul de Pace de la Trianon, dar el toată viaţa a fost directorul filialei pariziene a băncii Marmoroschbank. A locuit în Paris în Place Dauphin nr. 12 şi, în jurul vârstei de 80 de ani, neavând copii, a hotărât să ofere ţării de origine cam două treimi din ce avea în apartamentul parizian. A avut două condiţii. Una dintre ele: obiectele să fie expuse în casa Melik. O îndrăgise dinainte de a pleca din ţară. După atâţia ani de azil şi de chiriaşi, casa era într-o stare avansată de degradare.”
Spre norocul ei, a fost aleasă, a fost eliberată de chiriaşi.
Acum este la Ministerul Culturii. A fost renovată de Direcţia monumentelor istorice, în 1970, şi adusă la a aspectul pe care îl are acum. Pentru vizitatori s-a deschis în decembrie 1971. A rămas aşa până după cutremurul din 1977, când, sub pretextul ocrotirii lor, s-au strâns din toate zonele Bucureştilor colecţiile de artă şi s-a creat Muzeul Colecţiilor. Casa a stat închisă 16 ani. În martie 1994, colecţia a revenit, casa s-a redeschis pentru public, ca secţie a Muzeului Naţional de Artă al României. Lemnăria şi feroneria sunt de la restaurarea din 1970-1971. Norocul a făcut ca sub tencuielile vechi să se descopere fragmente din ornamentele iniţiale, din tavanul casei Melik, şi după acele fragmente s-a făcut lemnăria actuală, care este de stejar.
Există şi o legendă legată de casa Melik. “Se spune că ar fi existat nişte tunele secrete – dar nimeni nu poate dovedi. Ar fi un punct de atracţie, dar nu ştim… dacă Melik a ascuns în podul casei revoluţionarii de la 1848, nu i-o fi scos pe poarta mare, i-o fi scos pe undeva”, ne spune dna Murelatos.
“Pe vremea Spătarului, casa era în margine de oraş. În secolul al XVII-lea, bariera de răsărit a Bucureştilor era la Biserica cu Sfinţi şi cu sibile, de pe Calea veche a Moşilor. Bariera de nord era la Biserica Kretzulescu, acolo exista şi «Puţul cu zale». În rest: erau case, ici-colo, vii, livezi, pădure... Calea Moşilor se numea Podul Târgului de Afară. Străzile erau podite cu lemn, de aceea şi se spunea «poduri»: Podul Mogoşoaiei, Podul Târgoviştei. Oborul era undeva aici, foarte aproape. De aceea noi avem o zonă cu franzelari, olari, ardeleni, tinichigii, cu breslele care se aşezau în Obor în anumite zone. Mărindu-se oraşul, Târgul Oborului s-a împins din ce în ce mai mult, dar zona a rămas cu denumirea vechilor străzi. Casa e mai lăsată decât nivelul străzii pentru că aici unde e casa era nivelul din secolul al XVIII-lea. Ca şi biserica Sfântu Gheorghe.”
Muzeul Pallady
A doua condiţie a lui Răut a fost ca minunata casă Melik să poarte şi numele Muzeul Theodor Pallady. “El nu a locuit niciodată aici, dar există legătură între colecţionari şi pictor. Au locuit în Paris în acelaşi imobil, în Place Daupfhine nr. 12, de aceea apare locul în multe din lucrările de pictură şi de grafică ale lui Pallady, care ori picta de la fereastră, ori picta de pe malul celălalt al Sennei. Răut şi Pallady au fost prieteni, Răut chiar a fost susţinător material al pictorului. După plecarea lui Pallady din Paris, în noiembrie 1939, după ce prietena, iubita şi modelul său a murit de tuberculoză, a revenit în ţară şi nu s-a mai întors în Paris. A murit în ţară în 1956. Ceea ce rămăsese în atelierul parizian a intrat în posesia lui Răut. Apartamentul în care locuia Pallady era tot proprietatea lui Răut. După moartea lui Pallady, Răut, atunci când şi-a oferit obiectele personale a oferit şi ce rămăsese de la pictor, cu dorinţa ca muzeul să poarte şi numele lui Pallady.
Pallady era de familie bună, tatăl – familie de boieri moldoveni atestaţi încă din secolul al XVII-lea, boierii Palade, iar mama era dintr-o ramură a familiei Cantacuzino. Ca orice copil din aristocraţie, şcoala primară a făcut-o acasă, cu un institutor francez, apoi liceul la Bucureşti, a continuat cu studii de inginerie, tot la Bucureşti, apoi a mers al Dresda; aici a luat şi lecţii de pictură cu un pictor german, care l-a sfătuit să abandoneze ingineria şi să se dedice picturii. La Paris, a lucrat pentru început în atelierul pictorului simbolist Jean Edmond Aman; a urmat Belle Arte, la clasa pictorului impresionist Jean Moireau. A fost coleg apoi bun prieten cu Henry Matisse. În utlima parte a vieţii, Pallady şi Matisse au susţinut prietenia numai în corespondenţă. S-au influenţat reciproc. La influenţa lui Matisse a început să colecţionzeze ii, a pictat La blouse roumaine. Cei doi au avut o dispută amicală pe tema supremaţiei liniei sau a culorii în pictură, Pallady care stăpânea desenul foarte bine a considera că linia este mai importantă, celălalt – considera culoarea. Palady spunea că linia este spirit şi că linia este materie. De altfel, spre finalul vieţii, nemaivând posibilităţi materiale, Pallady a lucrat mai mult grafică, desen.
Nu a avut o casă a sa, a locuit în diverse locuri. La un moment dat a stat într-un hotel Paris, care a fost bombardat în timpul războiului şi acolo s-a pierdut o parte din lucrările lui – pictură, apoi a locuit în Luiggi Cazavillan. Sfârşitul l-a găsit în casa pictorului Catargi.
Astăzi, casa de poveste dion strada Spătarului poartă trei nume: Casa Melik, Muzeul Theodor Pallady şi Serafina şi Gheorghe Răut.
