x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Bucureşti 555. Curtea Arsă, un palat fără noroc şi cam urât

0
Autor: Carmen Anghel 04 Aug 2014 - 20:13
Bucureşti 555. Curtea Arsă, un palat fără noroc şi cam urât Arhivele Naţionale ale României


Curtea Veche nu mai era demnă de un conducător al statului, în urma numeroaselor stricăciuni suferite. Pentru că era nevoie, totuşi, de o curte domnească, Alexandru Ipsilanti ridica pe Dealul Spirii, între 1775 şi 1776, ceea ce avea să rămână în amintirea bucureştenilor drept “Curtea Arsă”. Un palat mare, dar urât, după cum îl descriau călătorii străini, ridicat în plină epocă fanariotă.

“În primul rând, acest Domn şi-a ridicat un nou palat, căci cel vechiu se deteriorase cu totul. Cartierul în care şi l-a construit nu era de loc central, dimpotrivă izolat pe ţărmul drept al Dâmboviţei în imediata apropiere a mănăstirii Mihai Vodă, pe un deal acoperit de vii (actualul Arsenal). Începută în primăvara anului 1775 construcţia s-a terminat în toamna anului următor. Contimporanii o arată ca o clădire fără stil, <de forma unui orfelinat mediocru>, construită de arhitecţi turci sau bulgari. Apoi, spre a putea primi cum se cuvine pe oamenii influenţi de la Poartă, cari veniau ori treceau prin Bucureşti, el ridică în apropiere de vechea Curte Domnească, aşa numita <Casa Beilicului>, la începutul Podului Şerban Vodă de pe ţărmul stâng al gârlei; de atunci, porţiunea aceasta de stradă s-a numit Podul Beilicului.(...)”. (Constantin Moisil, “Bucureştii vechi”, revista Boabe de grâu, septembrie 1932 , arhiva anticarului Iustin Zegrea).

“După o descriere de epocă <acest palat era foarte mare; era zidit după stil bizantin, cu două etaje, având patru scări şi trei foişoare; în etajul de sus, la mijloc, era salonul cel mare, unde era şi Tronul domnesc; între celelalte încăperi era un paraclis şi o baie, iar în etajul de jos erau toate autorităţile: vistieria, logofeţia, hătmănia şi altele, cu cancelariile lor. ”( Narcis Dorin Ion, Palate din Bucureşti – Curtea Arsă, paginile 17-18, editura NoiMediaprint, 2013).

“Tot lui Ipsilante i se datoreşte înfiinţarea unui azil şi spital de copii, numit Orfanotrofion şi aşezat lângă biserica Sfinţilor. El s-a mai interesat şi de lucrări edilitare, în special de fântâni, care erau o necesitate imperioasă pentru bucureşteni. Curtea domnească se aproviziona pe atunci cu apă de băut tocmai de la Mărcuţa, unde era un izvor de apă foarte bună. Tot el înfiinţă şi Academia grecească de lângă palatul lui Brâncoveanu, unde tinerii boieri se perfecţionau în limba şi cultura greacă.” (Constantin Moisil, “Bucureştii vechi”, revista Boabe de grâu).

Dar Domnul venea dintr-o lume foarte agitată. La Bucureşti, probabil , se plictisea. Aşa că “Natural că Domnul fanariot s-a ocupat şi de localurile de distracţie pentru ai lui şi pentru boieri. În acest scop, a construit la Herăstrău, pe malul lacului, un frumos chioşc <după gustul turcesc>, care a devenit un punct de atracţie pentru <protipendadă>. Doamnei însă îi plăcea mai mult poziţia din mica insulă Sf. Elefterie, acoperită de vii şi de pomi roditori, unde venia adeseori să-şi alunge urâtul, rămânând până noaptea târziu la lumina strălucitoare a lunei.”, ne arată acelaşi Constantin Moisil.

Nu putem încheia mica istorioară despre plictiseala domnitorilor fanarioţi  şi metodele lor de a şi-o alunga, fără să amintim isprăvile lui Nicolae Mavrogheni. “În privinţa localurilor de distracţii, Alexandru Ipsilanti a fost însă întrecut de unul dintre urmaşii său, Nicolae Mavrogheni. Acesta, după ce clădi la capul nordic  al Podului Mogoşoaiei biserica Izvorul Tămăduirii, ridică în apropierea ei mai multe chioşcuri şi fântâni cu avuzuri, care deveniră, de asemenea, un punct de atracţie pentru boierimea bucureşteană. Se spune că extravagantul Domn venia adeseori aici într-o trăsură curioasă trasă de doi cerbi.”
Revenind la soarta palatului Domnitorilor din Ţara Românească,  aceasta a fost ... crudă.

Palatul ridicat de Ipsilanti a fost lovit de vicisitudinile războiului ruso-austro-turc de la 1787-1792, (aici s-a instalat un spital) apoi de un mare şi înfricoşător incendiu, la 25 decembrie 1879. De aici îi vine şi numele de Curtea Arsă. Oraşul era des lovit de calamităţi. “În 1802 un cutremur puternic prefăcu în ruină numeroase case şi deterioră noua Curte Domnească. În 1804 un foc mare a distrus cartierul negustoresc al Capitalei dela Sf. Gheorghe până în Podul Mogoşoaiei, prefăcând în cenuşă mai multe hanuri, prăvălii şi case de locuit, în total vreo 2000 de locuinţe. (...) Iar în 1812 noua Curte Domnească arde şi ea cu totul, încât nu mai putu fi reconstituită. Ruinele ai s-au numit de atunci <Curtea arsă>, iar  Domnii vor trebui să locuiască de acum în case particulare până când mai târziu casele lui Constantin Golescu de pe Podul Mogoşoaei vor deveni palat domnesc.”

Următorul domn după Alexandru Ipsilanti, Constantin Hangerli (1797-1799) va restaura palatul, în care va fi ucis de turci, la 1799. “Părăsit în 1801 de succesorul său Alexandru Moruzi (1799-1801), palatul este cumplit devastat de către localnici, iar un an mai târziu este avariat de cutremur. După aceasta, domnitorul Constantin Ipsilanti (1802-1806) va opta, ca reşedinţă, pentru casele domneşti de la Mănăstirea Văcăreşti, în palat rămânând doar Divanul. Războiul ruso-turc din 1806-1812 conferă palatului o nouă destinaţie: spital pentru soldaţii ruşi. Sfârşitul acestei reşedinţe este legat de incendiul devastator din noaptea de 21/22 decembreie 1812, care a distrus până în temelii palatul construit de Alexandru Ipsilanti.”( Narcis Dorin Ion, Palate din Bucureşti- Curtea Arsă, paginile 17-18, editura NoiMediaprint, 2013).

Serviciul de email marketing furnizat de