Bucureşti 555. Mănăstirile “pierdute” ale Capitalei: Sărindar

Răsfoind ediţii vechi de-un secol şi mai bine ale «Universului» (ziarul fondat de Cazzavillan în 1884 şi care i-a însoţit pe români, în istoria lor, timp de aproape 70 de ani), o notiţă mi-a sărit sub ochi. «Luni s-a ţinut la Ministerul Cultelor licitaţia pentru dărâmarea bisericii Sărindarului. Dărâmarea s-a adjudecat pe preţ de 3.500 lei. Lucrarea trebuie sfârşită până-ntr-o lună». Era ediţia din 3 septembrie 1893 şi asta-nseamnă, după regula în care zilele de ieri, azi şi mâine sunt consemnate în presa vremii cu o zi întârziere, că şedinţa de la minister se ţinuse pe întâi septembrie, chiar de-nceputul anului bisericesc, pentru Mănăstirea Sărindar... un început al sfârşitului.

A 40-a ctitorie
În privința bisericii Sărindar, zisă şi “a coconilor”, se ştie prea puţin despre timpul cel adevărat al începutului. După tradiţie, s-ar fi ridicat prin anii de debut ai secolului al XVI-lea, de către familia boierilor Cocorăşti, care avea moşie la marginea Bucureştilor. Pentru că, da, locul în care se află acum Cercul Militar şi care fuse cândva al Sărindarului, era în afara zidurilor cetăţii, cu cinci sute de ani în urmă. În perimetrul delimitat azi de Calea Victoriei, Bulevardul Elisabeta, strada Constantin Mille şi limita estică a Cişmigiului, mănăstirea s-a zidit şi s-a înzestrat după tipic, crescând puţin câte puţin în importanţă. Se zice că la icoanele ei s-ar fi închinat şi vodă Mihai Viteazul, înainte de a porni în câte-o bătălie. Legendă sau adevăr ? – nu ştim. Însă documentele păstrează daniile voievodului făcute către «Biserica Coconilor». Câteva decenii mai târziu, mănăstirea avea să-şi afle încă un nume, cel cu care a ajuns până la noi: Sărindar. Adică: 40. Şi nu pentru că ar fi vorba despre cele 40 de zile dintre Paşte şi Ispas, cât sufletul Domnului hălăduieşte pe pământ. Nici pentru că s-ar sărbători aici ziua celor Patruzeci de Sfinţi. Ci din motive mult mai simple: ruinată de vremuri, biserica aşezământului monahal al Cocoreştilor este rezidită de Matei Basarab fiind, astfel, cea de-a 40-a ctitorie a domnitorului. Hramul primit la sfinţirea din anul 1652 a fost cel al Adormirii Maicii Domnului. Vodă a înzestrat-o ca pe o tânără mireasă, cu odăjdii, mobilier bogat, moşii, hanuri şi mori, robi... şi apoi a închinat-o Athosului, pentru ca ruga călugărilor de aici şi cea a celor de acolo să-l protege în efortul lui de a ţine ţara slobodă şi poporul îndestulat.

Icoana făcătoare de minuni
Vom lăsa secolele să treacă pe deasupra istoriei Mănăstirii Sărindar şi domnitorii, boierii şi credincioşii să-şI reverse asupra ei darurile. Printre preţioasele obiecte de cult ferecate-n arginturi, va ajunge aici şi-o icoană făcătoare de minuni, zisă a «Maicii Domnului de la Sărindar». Se zice că avea puterea de a vindeca boli – pe cea a minţilor rătăcite, mai ales – şi de aceea pelerinii nu încetau să curgă pe dinaintea ei. Într-un fel, faimei acestei icoane se datorează şi transformarea târzie a mănăstirii Sărindarului în balamuc... Oricum, dacă obiecte de preţ precum candele, năforniţe (cupe pentru anafură) şi chivoturi de argint au putut fi recuperate în timp şi au ajuns în alte mănăstiri ori în muzee, soarta icoanei a fost alta. La puţină vreme după secularizarea averilor mănăstireşti de către Cuza, ea a fost furată de egumenul grec al mănăstirii şi dusă la Constantinopol. Icoana, în banii de-atunci, era foarte valoroasă – fusese estimată cam pe la 5.000 de galbeni – şi tot după legendă ar fi fost până la urmă întoarsă aşezemântului bucureştean.

Ziceam că icoana făcătoare de minuni avea puteri mai ales asupra celor cu minţile năruite. Dimitrie Pappasoglu, unul dintre pionierii arheologiei româneşti, istoriseşte despre avatarurile mănăstirii şi ale icoanei: «Această icoană a Maicii Domnului a marcat puternic soarta mănăstirii, aducându-i mari bogăţii, dar şi mari necazuri. Bolnavii au dat năvală de cum s-a răspândit vestea virtuţilor ei tămăduitoare, cei din provincie rămânând uneori săptămâni şi chiar luni în găzduirea mănăstirii. Cu timpul, găzduirea s-a transformat silnică, iar mănăstirea în han, cuvioşii călugări fiind obligaţi să se înghesuie în modesta casă a egumenului». Aceasta era starea mănăstirii pe la sfârşitul secolului XVIII, în timpul celei de a doua domnii a lui Alexandru Ipsilanti. Chiliile mănăstirii erau ocupate acum de coconi şi jupâniţe care «spurcau sfânta mănăstire cu cele necuviincioase», iar vodă, neştiind ce să mai facă, a pus să se mute acolo cei cu minţile luate, smintiţii. Cu aşa vecinătate, tineretul îndoielnic în moravuri şi-a luat tălpăşiţa. Călugării s-au transformat în infirmieri de nebuni, mănăstirea în balamuc. Urletele celor exorcizaţi de monahi au început să umple uliţele din preajma Sărindarului, încât, cu timpul, nimeni nu mai putea trăi liniştit. La 1802, Vodă Şuţu a judecat jalba megieşilor mănăstirii şi a hotărât să mute balamucul în altă parte. Dar, scriu cronicile vremii, lucrul ăsta nu i-a fost întru totul pe plac Maicii Domnului, cea din icoană, care s-a supărat atât de tare că pământul s-a zguduit şi mănăstirea a suferit mari daune. Semnul ceresc a fost chiar în ziua de Înviere şi tare s-au mai temut de semnul ăsta boierii vecini cu mănăstirea (jălbuitorii), Ghikuleştii, Cocoreştii, Filipeştii, care s-au pus de-au reparat biserica şi chiliile.

Spre un nou început
Veacul al XIX-lea n-a fost prea uşor pentru Sărindar. Cutremure şi incendii cer noi restaurări. Pe la 1848, trupele ruseşti de ocupaţie îi alungă pe călugării greci şi-aduc în loc ruşi, spre a avea un aşezământ al lor în capitala valahă. Şi-aşa au rămas lucrurile timp de trei decenii. La 1877, în drumul lor către Dunăre, trupele ţarului au oprit aici. Însuşi Marele Duce Nicolae a intrat în mănăstirea Sărindar şi a îngenuncheat la icoană. Apoi, pentru a doua oară, icoana a dispărut. Se zice că egumenul mănăstirii a dat-o Marelui Duce pentru ca Maica Domnului să-i fie de ajutor la război... De-atunci începând, nimănui nu i-a păsate de ce se întâmplă cu Sărindarul. Nu-i de mirare că s-a ruinat şi că decizia cea de pe urmă a fost desfiinţarea mănăstirii, în care nu se mai putea vieţui, şi demolarea ei.

Anul 1893 a fost doar o bornă. Demolarea nu s-a făcut într-o lună, cum s-a hotărât în urma licitaţiei, ci... în 3 ani. Şi poate nici atunci nu se făcea, dacă nu se anunţa venirea Împăratului Frantz Josef la Bucureşti. Drumul lui ar fi trebuit să treacă, pe Calea Victoriei, pe dinaintea mănăstirii sluţite. Nu era onorant. S-au dat jos zidurile şi s-au făcut în loc un scuar, o fântână şi-un piedestal, pe care s-a urcat mai apoi o machetă a Statuii Libertăţii. După încă un deceniu şi jumătate, în care pentru locul acela se făcuseră zeci de proiecte, o construcţie nouă avea să înceapă: cea a Cercului Militar, care dăinuie şi-n ziua de astăzi, înglobând între zidurile lui sobre istorii de demult.