x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Bucureşti 555. Mărcuţa – mănăstire, cetate, ospiciu

0
Autor: Magda Cristina Ursache 24 Sep 2014 - 21:07
Bucureşti 555. Mărcuţa – mănăstire, cetate, ospiciu Ziarul Lumina


Eminescu a scris aici, cu cărbune, pe var, ultimele sale poeme
Multă vreme, numele Mănăstirii Mărcuţa a fost legat de cel al aşezământului de boli mintale care a finţat aici vreme de aproape un veac, de pe la 1838 până în 1925. Ca şi de imaginea lui Eminescu, pacient al sanatoriului, din 3 februarie 1889.
Biserica Mărcuţa – una dintre cele mai vechi pe temelia lor dintâi din Capitală – vieţuieşte şi azi, în spatele blocurilor de pe Şoseaua Pantelimon. Mănăstirea însă, ca atâtea altele din Bucureştiul de odinioară, mai există doar în cărţile de istorie şi de amintiri.

Mănăstirea cu porţi de cetate
O astfel de carte deschidem şi noi, la pagina la care colonelul Popescu-Lumină aminteşte despre mănăstirea zidită pe la 1587 de către Dan vel Logofătul, pe vremea lui Mihnea Turcitul. “Cine era Dan vel logofătul? – un fel de vistiernic pe vremea lui (...) lua dijma. Avea deci bogăţii. Zidind biserica şi mănăstirea, el ar fi adus acolo tot ce reuşise să adune pe timpul cât funcţionase ca vistier. Numele de Mărcuţa nu i se trage aşezământului de la ctitorul dintâi, ci de la nepoata acestuia, Vişana, fiica ginerelui lui Dan, armaşul Marcu. Vişana Mărcuţa, fiica lui Marcu... De altfel, în interiorul bisericii se păstrează până în ziua de azi picturi din secolele XVI-XVII, într-unul fiind reprezentat şi armaşul care, pare-se, ar fi continuat zidirea începută de socrul său. În secolul al XVIII-lea, mănăstirea a intrat în grija lui Vodă Alexandru Ipsilianti şi apoi a fiului său, Constantin Ipsilanti, iar mitropolitul Ştefan ar fi dăruit-o definitiv familiei voievodului.

Se ştie că mănăstirea avea pământuri care se întindeau până la apa Colentinei şi a lacului Fundeni. Se mai ştie şi că în veacul al XVII-lea a fost fortificată şi puteai să ajungi în incinta ei doar după ce treceai prin trei rânduri de porţi, ca de cetate. Zidurile aveau deschizături înguste anume făcute încât să intre ţeava flintelor şi să tragi în duşmanii care ar fi înconjurat mănăstirea. Se mai spune şi că din pivniţele mănăstirii puteai intra, printr-o uşă secretă, în tunelurile care treceau pe sub oraş şi pe sub mlaştini, ieşind în largul câmpiei, de unde boierii şi vodă s-ar fi putut îndrepta liniştiţi către moşiile lor, în caz de răzmeriţă sau de atac străin.

Mărcuţa a avut însă şi alte destinaţii. Unele dintre ele paşnice de-a dreptul. Aici, de exemplu, de pe la 1820, a funcţionat o tipografie. Şi tot aici era un atelier de «tistimeluri» (sau «barişuri», sau basmale, sau baticuri), cu aleasă ţesătură-n culori înflorate şi cu franjuri de mătase, acoperitoare de cap pe care-o preferau cucoanele de-acum două-trei sute de ani. Tot la Mărcuţa era cişmeaua cu cea mai bună apă de băut din oraş, de veneau de prin tot locul ca să ia cofe cu apă şi oameni de rând, şi slugi ale celor bogaţi.”

Lazaret şi balamuc
“Dar Mărcuţa a fost şi lazaret, şi balamuc.
Pentru prima dată s-a folosit mănăstirea ca spital în timpul ciumei din 1813, «ciuma lui Caragea». Circula o vorbă, pe-atunci, că după războiul dintre ruşi şi turci, de la 1806-1812, ruşii ne-au luat Basarabia şi ne-au lăsat ciuma în loc, să nu ne plângem de pagubă. În vremea ciumei, deci, Mărcuţa era lazaret, căci locul putea fi lesne izolat. Epidemia de ciumă bubonică a fost stăvilită în 1814, iar vodă Ioan Gheorghe Caragea avea să aibă câţiva ani de linişte, cât să dea Valahiei primul său cod de legi – legiuirea lui Caragea.

Ciuma a lovit din nou Bucureştiul în vremea ocupaţiei ruseşti, la 1828, iar în aprilie 1829, când flagelul s-a extins, aici s-a construit şi un spital. A fost afectat bolnavilor de ciumă şi apoi altor suferinzi, până când, luând o viitură schitul Malamuc de pe lângă Buzău, icoana cea făcătoare de minuni de acolo fu mutată la Mărcuţa. Şi, o dată cu ea, veniră şi smintiţii...

Icoana Maicii Domnului de la Malamuc era vestită pentru că îi vindeca pe «îndrăciţi», pe alienaţii mintali, pe cei cu boli nervoase. Pe nebuni. De multă vreme, pentru că împrejurimile schitului se amenajase un ospiciu. Dar, odată cu desfiinţarea schitului Malamuc, şi ospiciul se va muta la Bucureşti, la Mărcuţa, însoţind puterile icoanei. «În graiul simplu al norodului, schitul Malamuc a devenit balamuc. De atunci chiar în limba populară ospiciul e numit balamuc»“, scrie colonelul Popescu-Lumină.

Mutarea s-a făcut, zice memorialistul, în 1828, dar alte surse, mai credibile, fixează altă dată: 27 mai 1839, în vremea Principelui Alexandru Ghica al II-lea. Ce începuse ca o soluţie provizorie, avea să devină “Spitalul de smintiţi de la Mărcuţa”, unde tratamentul avea să fie făcut astfel, după documentele epocii: “Tratamentul smintiţilor rămâne cu totul la ştiinţa doctorului şi cunoştinţele speciale ce trebuie să aibă întru aceasta. Însă cea dintâi îndatorire ce se pune atât asupra doctorului, cât şi a celorlalţi în acest spital este blândeţea şi răbdarea. Este oprit de a bate sau a lovi un smintit la orice întâmplare. Lanţurile, fiarele şi alte mijloace înspăimântătoare sunt cu totul oprite. Mijlocul de înfrânare, astâmpărare sau pedeapsă a smintiţilor este carnizola (cămaşa de forţă).”

Slovele poetului

Scriam la începutul acestui reportaj că aici a şezut o vreme şi Eminescu. A fost internat aici la 3 februarie 1889, în penultima încăpere din fosta casă domnească a lui Alexandru Ipsilanti, intrată în patrimoniul spitalului de boli nervoase. Se zice că acolo, înainte de a fi mutat la sanatoriul doctorului Şuţu de pa strada Plantelor, poetul şi-ar fi scris ultimele versuri, cu cărbune, pe coala albă de var a zidului. Peste cele din urmă poezii ale lui s-au aşezat straturi-straturi de var, iar după foarte mult timp, după ce locul a trecut prin mai multe prefaceri (a fost acolo şi şcoală de reeducare şi şcoală pentru copii cu handicap), renovările au scos la iveală slova celui fără de pereche.

Pe la Mărcuţa au trecut, în ipostaze cu totul diferite, şi altfel de martiri. A fost părintele Vasile Ţepordei, lider al basarabenilor refugiaţi în România şi fost condamnat la muncă silnică în Siberia, dincolo de Cercul Polar. Pe-aici a fost şi sfântul bulgar Sofronie din Vrata, despre care se crede că ar fi murit la Bucureşti şi ar fi îngropat la Mărcuţa, sub crucea fără nume din vara lui 1813. Sfântul Sofronie din Vraţa este cel care l-ar fi hirotonisit pe Sfântul Calinic de la Cernica, iar biserica bulgară l-a canonizat în 1965.

Serviciul de email marketing furnizat de