x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Bucureşti 555. Palatul Elisabeta – un destin în umbre şi lumini

0
Autor: Tudor Cires 28 Aug 2014 - 19:41
Bucureşti 555. Palatul Elisabeta – un destin în umbre şi lumini


Din păcate, încă mai sunt români, slabi cunoscători de istorie, care fac confuzie între Regina Elisabeta – soaţa lui Carol I – şi Principesa Elisabeta a României, fostă regină a Greciei, pentru doi ani (1922-1923). Fiica mai mare a cuplului regal Ferdinand I şi Maria, Principesa Elisabeta a fost socotită de mulţi cel mai nefericit dintre copiii reginei care avusese ambiţia să se numească “Soacra Balcanilor”. Căsătorită în februarie 1921 cu diadohul (moştenitorul tronului) Greciei, George al II-lea, rege în trei rânduri (1922-1923, 1935-1941, 1946-1947), Elisabeta a divorţat în 1935, întorcându-se în Bucureştiul plin de grădini al copilăriei. Până în 1937 locuieşte într-o casă cumpărată de ea încă din 1925, pe Calea Victoriei la nr. 163, refăcută în stil toscan de arhitectul G.M. Cantacuzino. Însă nu acest imobil avea să-i poarte numele (pentru totdeauna), ci palatul construit anume pentru ea, într-un “plămân” al Parcului Herăstrău.

Despre ridicarea acestui edificiu impunător – care astăzi este reşedinţă a Familiei Regale a României – Narcis Dorin Ion scrie în volumul “Palate din Bucureşti” (Editura Noi Media Print, pagina 199): “Palatul – care are în jur un frumos parc – a fost inaugurat în ziua de 12 octombrie 1937, în prezenţa proprietare, a regelui Carol al II-lea, fratele său, a premierului Gheorghe Tătărescu, a primarului Capitalei, Alexandru Donescu, şi a altor oficialităţi”. Istoria locului nu e lipsită de sinuozităţi. După 23 august 1944, Palatul Regal fiind bormbardat, aici se va muta temporar Regele Mihai I. Şi tot aici, în superbul edificiul în stil maur, construit după planurile arhitectului Corneliu N. Marcu, se va semna unul dintre documentele cruciale ale mijlocului secolului trecut, document care va schimba dramatic soarta României. Şi ne referim aici la actul de abdicare, pe care Regele Mihai I îl semnează la presiunea premierului Petru Groza şi a liderului comunist Gheorghe Gheorghiu Dej, la 30 decembrie 1947.

Cum va fi arătat Palatul în acea zi mohorâtă pentru istoria naţiunii române? Aflat în exil, regele descrie locul primului său biograf oficial, Arthur Goould-Lee (descriere preluată, în cartea citată, de Narcis Dorin Ion): “Regele Mihai a decis să-l primească pe premier în salonul de la etaj, o cameră pătrată cu latura de vreo 8 metri, mobilată în stilul italian simplu preferat de prinţesa Elena. Pe lângă câteva canapele, fotolii şi mese mici, în cameră se afla o masă italienească lungă, lipită de perete, între două ferestre care dădeau spre curtea împădurită din spatele palatului. Aceasta era o piesă de mobilier destul de obişniuită, dar istoria României avea să fie scrisă în curând pe ea. Intrarea în salon se făcea printr-o anticameră la care se ajungea dintr-un hol. Pe partea cealaltă a holului se aflau apartamentele reginei Elena. La celălalt capăt al salonului era apartamentul Regelui, dar nu exista o uşă directă şi accesul era posibil doar prin uşa de sticlă care dădea într-un balcon, care la rândul lui ducea spre o uşă similară din apartamentul Regelui”.

După plecarea Regelui Mihai I, Palatul Elisabeta va intra în proprietatea statului, fiind folosit, în diferite epoci, drept casă de protocol sau hotel de lux. Reîntoarcerea la gloria de odinioară avea să fie posibilă începând cu 18 mai 2001. Este ziua în care, după 53 de ani, paşii ultimului său locatar regal aveau să răsune din nou. Regele Mihai I revenea în Palatul pe care avea să-l numească din nou cu acest dulce cuvânt: “acasă”. Alteţa Sa Regală Principele Radu istoriseşte despre acest moment: “După ce toată lumea a plecat, după ce Regele şi Regina şi-au desfăcut bagajele şi după ce au refuzat categoric să aleagă dormitorul principal al palatului, cu lemn aurit şi «brodat» («preferăm odăile unde locuia regele tânăr», a decis Regina), ne-am adunat într-o cameră şi, după o clipă de tăcere, am conchis cu toţii: ce urâtă este!”.

E momentul în care se ia decizia crucială de restaurare şi reamenajare a Palatului Elisabeta, care căpătase, prin contaminare, un aspect rigid, neprietenos, în deceniile de comunism. Arhitectul Şerban Sturdza are privilegiul să regândească locul, adăugând planurilor iniţiale, cele din anii ’30, noi dimensiuni arhitectonice şi spirituale. Oameni şi evenimente din trecut transpar în noua imagine a Palatului Elisabeta. Sunt blazoane ale familiei regale, tablouri ale membrilor săi marcanţi, de-a lungul istoriei, saloane care poartă numele înaintaşilor. Ferdinand şi Maria. Carol şi Elisabeta. Regina Elena. Mai sunt însă şi umbre întunecate, intrate acum, discret, într-o anecdotică a acestui loc prea-încărcat de istorie. “Biroul Regelui Mihai este amplasat exact în acelaşi spaţiu din anii 1944-1947, acesta fiind locul în care comisarul sovietic Andrei Ianuarevici Vişinski a bătut cu pumnul în masă replicând regelui «Ialta sunt eu!» şi trântind uşa”, scrie Narcis Dorin Ion (pag. 201).

Cât despre cea care a dat numele palatului, Principesa Elisabeta a României, ea s-a stins din viaţă, la un ţărm de mare, visând fără speranţă la revenirea în ţara natală. A plecat din Palat la începutul anului 1948, într-un exil căruia nu-i va supravieţui. Următorii 8 ani i-a petrecut la Cannes. A murit la 15 noiembrie 1956, fiind în vârstă de 62 de ani. Nefericita principesă română mai experimentase o dată exilul, după prima renunţare la tronul Greciei a celui care îi fusese soţ, George al II-lea. Între 1924 şi 1935, George şi Elisabeta au trăit în exil, mai întâi la Bucureşti, apoi la Londra, până ce în sfârşit divorţul celor doi devine inevitabil. În 1935, ea se întoarce la Bucureşti, de data aceasta cu sentimentul că e “acasă”. El revine la Atena, pe tron, a doua oară, fără cea pe care şi-o alesese cândva drept regină.

Citeşte mai multe despre:   bucuresti 555
Serviciul de email marketing furnizat de