x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Bucureşti 555. “Şoseaua Kisellef este Bois de Boulogne a României!”

0
Autor: Tudor Cires 10 Sep 2014 - 21:19
Bucureşti 555. “Şoseaua Kisellef este Bois de Boulogne a României!” Arhivele Naţionale ale României


Francezul René Paillot – mărturii despre România, într-o conferinţă ţinută la Lille
Despre René Paillot (d. 1937), profesorul de fizică şi chimie de la Universitatea din Lille, se ştiu astăzi relativ puţine lucruri. Se pare că ar fi trăit aproape 100 de ani, supravieţuindu-i cu mult soţiei, Marguerite Dufaure de Murat, care a decedat în 1895, la vârsta de 60 de ani. Fiul unei familii cu antecedente clare regaliste (bunicul, figură proeminentă a burgheziei din Condé-sur-l’Escaut, a emigrat în Ţările de Jos în timpul Revoluţiei franceze), René Paillot a ales să se îndepărteze de vocaţia politică a neamului şi să se dedice ştiinţei. Pe lângă studiile sale de fizică şi chimie, fire enciclopedică fiind, întreprinde, la un moment dat, o lungă călătorie în Europa Centrală şi de Est, strângând informaţii pentru un studiu geografic, istoric, politic, sociologic, cultural şi etnografic despre ţările din această parte a continentului. Călătoria lui e curmată brusc atunci când primeşte veşti despre boala gravă a soţiei (care decedează, în cele din urmă) şi, nu ştiu cum se face, dar ultima ţară pe care mai apucă să o viziteze e România.

Bucureştiul, o eternă sărbătoare

Era în vara lui 1895, anotimp în plină efervescenţă, viu, colorat, sonor, iar Paillot este de-a dreptul fermecat. Călătoria lui în jumătatea estică a continentului avea să devină subiectul unui şir de conferinţe susţinut la Universitatea din Lille. Impactul pe care l-a avut capitala României asupra sa a fost puternic, iar impresiile le-a punctat, entuziast, în conferinţa din 16 aprilie 1899, publicată ulterior într-un caiet cu notele sale de drum, de editorul G. Janny, din strada Nicolas-Leblanc din Lille.

“Şoseaua Kisellef este Bois de Boulogne a României!”, exclamă el pentru început, comparând extremitatea nordică a Bucureştilor cu unul dintre cele mai cunoscute locuri de promenadă ale Parisului şi dând astfel o notă exuberantă... Micului Paris. “Femeile îşi etalează toaletele şi echipajele de-a dreptul luxoase. Duminica şi în toate zilele de sărbătoare, întregul Bucureşti vine la Şosea, făcând circulaţia imposibilă”, spune francezul, căruia defilarea frumoaselor femei i se lipeşte pe retină pentru totdeauna.

Pe firul muzicii
Dar nu e numai ochiul vrăjit, ci şi urechea. Pentru că René Paillot, un împătimit al muzicii lui Liszt, caută să audă aici ceea ce a auzit şi marele pianist maghiar, prieten nesmintit al românilor. Paillot remarcă, astfel, lăutarii omniprezenţi în “restaurantele elegante şi foarte frecventate”. “Aceşti artişti lipsiţi de orice griji şi incapabili să păstreze până în ziua următoare ceea ce au reuşit să câştige-n ajun..., ei cântă cu har şi cu vervă, deţin un meşteşug fără cusur, deşi nu au făcut şcoală, nu cunosc notele muzicale, nu stăpânesc tehnicile şi subtilităţile pe care numai un profesor le dă discipolilor săi”. Ca şi Liszt, e încântat peste măsură de vigoarea muzicii lăutăreşti din restaurantele Bucureştiului luxos, ca şi din cel al mahalalelor. “Liszt, care i-a studiat îndeaproape, spunea: Arta este pentru ei un limbaj sublim, un cântce divin, pe înţelesul celor iniţiaţi, pe care ei îl folosesc atunci când vor să-şi exprime gândurile fără făţărnicie şi fără să se lase influenţaţi de ceilalţi.” Muzica, pentru aceşti dăruiţi, este mai degrabă un vocabular care-i ajută să comunice între ei, iniţiaţii, decât să comunice cu ceilalţi, publicul profan al lumii lor.

Şi de la muzica lăutarilor bucureşteni, Paillot are bucuria să gliseze către muzica ţăranului român. La fel de profundă ca şi cea dintâi, deşi în alte dimensiuni. Despre ţăranul român – muncitor al pământului şi apărător al gliei – el spune că mai are o virtute: “El este acela care nici în cele mai cumplite momente ale istoriei sale nu a încetat să cânte. Poporul care, pe lângă imensa credinţă în ceea ce-i este dat, are puterea să cânte chiar şi într-o mare durere fiind, poporul acela este un popor mare şi-şi are locul său dintotdeauna rezervat la marele banchet al civilizaţiei şi al viitorului”.

Serviciul de email marketing furnizat de