Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Bucureştii au avut privilegiul de a avea numeroase biserici clădite de domnitori cu credinţă în Dumnezeu. Multe au rămas în istorie, altele au fost dislocate pentru a se face loc anumitor clădiri după proiectele Epocii de Aur. Sfintele lăcaşuri translate au fost bine mascate între blocurile construite la indigo. Şi asta, doar de teamă ca nu cumva, atunci cînd vor trece prin faţa acestor aşezăminte sfinte oamenii să nu-şi prea facă semnul crucii. Ce a adus grabnica transformare şi modernizare a Bucureştilor? Dărâmarea a peste nouă mii de clădiri, printre care se aflau şi numeroase monumente istorice, biserici precum şi alte clădiri de o deosebită importanţă culturală. Totul a fost făcut una cu pământul şi ne-au rămas drept amintire doar fotografiile îngălbenite de vreme din colecţiile muzeelor şi Arhivelor Naţionale.
Tăvălugul sistematizării a cuprins numeroase zone ale Capitalei. Cel mai straşnic a fost lovit de grandioasa sistematizare Centrul istoric al Bucureştilor. Au fost dezintegrate Curtea Domnească, Arhivele Statului, Mânăstirea Mihai Vodă, clădirile Mânăstirii Antim, Schitul Maicilor. Au dispărut până cînd şi forme de relief, precum Dealul lui Mihai Vodă, care a fost nivelat, iar cartierul Uranus a fost de asemenea demolat pentru a se face loc Casei Republicii (actualmente Palatul Parlamentului), dar şi cartierului Victoria Socialismului.
Între anii 1982 pi 1984 pentru construirea Casei Republicii sau Poporului, cum era cunoscută, au fost sacrificate bisericile: Albă – Postăvari, Spirea Veche, Izvorul Tămăduirii, iar altele au fost parţial translate: Biserica Mânăstirii Mihai-Vodă şi Biserica Schitul Maicilor. În 1984 este distrusă biserica Spirea Veche de pe strada Uranus, lăcaş de cult cu aspect de cetate. A fost ctitorită în sec. XVIII de “doftorul” Spiridon Kristofi (sau Spirea), de unde i-a rămas numele de Spirea Veche, iar dealul a fost numit Dealul Spirei. Biserica lui Spiridon Kristofi a fost rezidită în 1915 după planurile arhitectului I. Trainescu. Acest lăcaş a fost demolat la 27 aprilie 1984. Distrugerea s-a făcut prin dinamitare, construcţia fiind foarte solidă, cu placă de beton care susţinea turla.
În 1985, doar un an mai târziu, cel mai de preţ complex monumental al oraşului de pe Dîmboviţa – Complexul Mânăstirii Mihai Vodă ctitorit de bravul domnitor în anul 1594 –care a adăpostit Arhivele statului din 1866, a fost făcut praf şi pulbere, sub şenilele buldozerelor hulpave. La poalele dealului Mihai Vodă se găsea un lac cunoscut sub numele de “Lacul Adânc”. Pe malul acestui lac se afla în anul 1564 o biserică, purtând hramul Sf. Nicolae, ridicată de jupâniţa Caplea. Lăcaşul de cult a primit numele de Biserica Albă-Postăvari, după îndeletnicirea celor care prelucrau postavul şi îl spălau în apele Lacului Adânc. Prin 1980-1981 au început lucrările din Deal. Pământul escavat zi şi noapte era depozitat în jurul bisericii, încât în 1983 mormanele de pământ ajunseseră până la jumâtatea ferestrelor. Despre această biserică se spune că Mihai, pe când era Ban al Craiovei, în drumul său din inima Olteniei spre Bucureşti, călătorea prin aceste locuri, iar singura cale de urcuş era chiar prin faţa bisericii. Legenda spune că într-una din călătoriile sale Mihai a fost prins din porunca domnitorului Alexandru cel Rău, care vedea în Banul Craiovei un rival de temut. Trecând prin faţa bisericii Postăvari, Mihai a cerut să fie lăsat să se roage în lăcaşul de cult, pentru a fi salvat de la moarte. Se spune că ruga lui a fost ascultată iar braţul călăului n-a mai căzut asupra capului său. A fost salvat se pare, datorită chezăşiei depuse de 12 boieri. O altă legendă spune că a fost cruţat sub presiunea norodului adunat în număr mare la locul de execuţie. După ce a scăpat de la osândă, în 1594, Mihai Vodă a ctitorit mânăstirea care-i poartă numele, păstrându-şi astfel făgăduinţa făcută la icoana Sfântului Nicolae. Din 1635 Biserica Albă Postăvari devine metoc al Mânăstirii Mihai Vodă. În imediata apropiere a mânăstirii a fost ridicată în 1775 Curtea Nouă, a domnitorului Alexandru Ispilanti – incendiată în 1812, de unde i-a rămas şi denumirea Curtea Arsă. Noua Curte a lui Vodă-Ipsilanti a avut şi ea o biserică asemenea tuturor curţilor domneşti: Biserica Sfânta Ecaterina zidită prin anul 1775, care a dăinuit până în 1875. Aici, a fost constuit Arsenalului Armatei în anul 1860 iar paraclisul a fost transformat în “Pulberăria Armatei”. Din 1848, Dealul Spirii a devenit Dealul Arsenalului.
Cât despre mânăstirea ctitorită de Mihai Vodă, o imagine preţioasă a Complexului Monumental a fost surprinsă de pictorul Luigi Mayer după al cărui desen William Watts a realizat o frumoasă gravură, cu o imagine unică, înfăţişând Dâmboviţa de la poalele dealului, cu morile de apă şi cu un pod din lemn, arcuit, pe care trecea o trăsură, cu câţiva pescari şi câteva femei în preajmă (gravură aflată în colecţia de stampe a Academiei Române).
Dealul Arsenalului, al Spirei sau al lui Mihai, cum este cunoscut din vremurile trecute, cea mai înaltă formă de relief a Bucureştilor, a fost nivelat şi realizat artificial platoul pe care se află Palatul Parlamentului.
Distrugerea Complexului Monumental dar şi a caselor celor din această zonă a brăzdat urme adânci în sufletele celor afectaţi. Demolările deveniseră un coşmar. Oamenii erau îngroziţi de vizitele lui Nicolae Ceauşescu. Toţi cei care locuiau în zonele vizate de sistematizare aşteptau cu frica-n sân momentul dureros al despărţirii de căminul drag. Iar dramele nu au contenit să apară. Mulţi şi-au pierdut minţile în momentul în care buldozerele au năvălit în ograda lor şi au năruit totul într-o clipită. Majoritatea au fost mutaţi în blocurile construite la indigo. Unii au primit repartiţii în case naţionalizate pe care le-au cumpărat iar acum s-au trezit alungaţi, pentru a doua oară, în urma valului de retrocedări postdecembriste. Alţii trăiesc şi astăzi cu dor de casele lor iar cînd aleanul îi încearcă prea tare vin şi vizitează Palatul Parlamentului, în care recunosc cu precizie topografică locul pe care se afla cândva curtea sau strada lor. Pe culoarele şi în încăperile imense ale Palatului Parlamentului încă se regăseşte, chiar dacă doar imaginară, “Uliţa Copilăriei”.
