x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Bucureşti 555. Ulysse de Marsillac – un sfert de veac în Ithaka valahă

0
Autor: Tudor Cires Simona Lazar 08 Sep 2014 - 20:26
Bucureşti 555. Ulysse de Marsillac – un sfert de veac în Ithaka valahă


“Printr-un rar privilegiu, Bucureştiul satisface dorinţa noastră dublă, de civilizaţie şi de libertate”
“Când, de pe dealul Filaretului, am văzut Bucureştiul înecat într-un ocean de verdeaţă, l-am întrebat pe tovarăşul meu: – «Ce distanţă e de la Paris la Bucureşti?» – «Trei secole, domnule!»“

Era în vara lui 1852, când Ulysse de Marsillac venea pentru prima dată în Ţara Românească. După pilda predecesorilor săi, peregrini străini pe meleaguri române, ar fi putut să-şi exprime în câteva zeci de pagini cu descrieri pitoreşti, uimirile despre această ţară plină de contraste... Şi-atât! Apoi, asemeni celui al cărui nume-l purta, ar fi plecat mai departe, în căutarea altor locuri şi întâmplări uimitoare. Acest Ulysse francez a transformat însă Bucureştiul în Ithaka sa – în accepţiunea de casă, de cămin spre care toate converg – şi revine-n capitala valahă doi mai târziu, stabilindu-se aici pentru totdeauna. Adică până-n 1877, când viaţa i se stinge. Un sfert de secol trăieşte în Bucureşti – răstimp în care-l vom întâlni ca profesor şi jurnalist, ca memorialist al cetăţii şi ca autor al unuia dintre primele ghiduri de turism ale oraşului (“Guide de voyageur à Bucarest” – 1873).

Ample pagini descriptive alocă De Marsillac cetăţii lui Bucur şi în volumul “De Pesth à Bucarest. Notes de Voyages”, publicat la Bucureşti, în limba franceză. Este superbă perspectiva asupra oraşului-grădină: “Bucureştiul, cu cupolele sale de metal, strălucind în soare ca jarul într-o masă de verdeaţă”, “oraşul pierdut în vegetaţia sălbatică”, “o întinsă grădină orientală”, care păcătuieşte prin “străzile întortocheate şi capriciile arhitecturii”.

Ulysse de Marsillac – care a lucrat ca redactor la “Voix de la Roumanie” şi “Journal de Bucarest” şi a condus vreme de 3 ani “Le Moniteur roumain” – practică un bun jurnalism de reportaj, surprinzând elemente inedite ale cetăţii.

Reţinem dintre toate, acum, paragrafele dedicate cartierului Batiştei, căruia îi dezvăluie şi cheia onomasticii: “Numele de Batiştei evocă un personaj care a lăsat amintiri destul de nefericite în istoria României. Pe la mijlocul veacului al XVII-lea, un italian pe nume Baptista Velleli ajungea în Valahia în căutare de aventuri. Linguşitor şi machiavelic, el reuşeşte să intre în graţiile domnului Radu al XI-lea, fiul lui Mihnea. Pe vremea aceea românii nu prea călătoreau şi-i era deci la îndemână acestui vântură-lume plin de tupeu şi îndrăzneală să-i orbească pe bătrânii boieri cu poveştile lui de prin călătoriile în ţări îndepărtate. Avea ceea ce se cheamă o spoială de informaţii, dar asta devenea imediat ştiinţă profundă în ochii valahilor; adaugă la asta puţină şarlatanie şi-ai să-nţelegi de ce succesul lui era ca şi asigurat”. Este de înţeles, deci, cum de se lasă vodă atât de uşor în mâna acestui venetic, căruia îi face daruri nemăsurate, astfel că în curând îşi zideşte o casă mândră, înconjurată de o imensă grădină. Cartierul numit astăzi Batiştei s-a ridicat, deci, împrejurul curţii acestui şarlatan italian. Velleli nu s-a mulţumit cu darurile, ci a vrut să se implice şi în cele politiceşti. În cele din urmă, spune francezul, citându-l pe... cronicarul român Miron Costin, Baptista Velleli este tăiat cu toporul, de ţăranii furioşi, chiar sub privirile domnitorului, pentru că “este delicat lucru pentru un străin să se amestece în treburile poporului în care a aflat ospitalitate”.

Ce e însă cu acest cartier Batiştei? În ce stare se afla el sub vremea lui Cuza şi pe la începutul domniei lui Carol I? Iată ce scrie Ulysse de Marsillac:
“Unul dintre cartierele care evocă oraşele noastre occidentale este cel numit Batiştei. Este Saint-Germain-ul Bucureştiului. Acolo străzile sunt aproape drepte şi, în general, curate. Există puţine magazine, dar nici o fabrică sau vreun atelier, iar majoritatea clădirilor sunt izolate în curţi sau grădini. (...) Putea fi un cartier aristocratic, dar privilegiul să grupeze marile familii de bogătaşi l-a avut Calea Mogoşoaiei. Totuşi, cartierul Batiştei nu-mi place, fiind cu desăvârşire lipsit de originalitate. Este o imitaţie a oraşelor din Occident, şi-atâta tot; ipsos şi papier maches, în loc de marmură şi piatră cioplită. Mai mult îmi place o groapă anonimă, unde mişună ţiganii, sălbatică şi poetică, în stare să-i facă pe un Callot sau Teophile Gautier să leşine de plăcere”. 

Descrierea Bucureştilor, sub pana lui De Marsillac, merită citită cu tihneală. Trec pe dinaintea ochilor cartierele şi mahalalele, oamenii de rând şi nobilimea, femeile (cărora le află nenumărate calităţi pe lângă tot atâtea cusururi) şi bărbaţii. Ba chiar şi cimitirele îl impresionează: “nu cunosc o altă ţară unde moartea să fie tratată cu atâta grijă ca la Bucureşti. Mortul este un lucru straniu aici. Împodobit ca o păpuşă de ceară, i se dă cu vopsea albă şi roşie, i se pune pe buze o petală roşie de trandafir sau o panglică, iar pe cap i se potriveşte o coroană; e dus cu faţa descoperită, culcat într-un sicriu îmbrăcat cu satin roşu şi alb, peste care se aşterne un baldachin cu draperii albe, cusute cu fir de argint”... În faţa unui asemenea spectacol, e evident de ce francezul consideră mult prea anoste până şi descrierile din ultimul capitol din “Vărul Pons” al lui Balzac, intitulat “Cum se moare la Paris”!

Ulysse de Marsillac avea să moară... la Bucureşti. În Bucureştiul despre care scria, entuziasmat: “Dacă există un loc care să îmbine avantajele civilizaţiei şi cele ale naturii, n-ar fi plăcut să locuieşti acolo? Ei bine, acesta este Bucureştiul”, care, “printr-un rar privilegiu, satisface dorinţa noastră dublă, de civilizaţie şi de libertate”!


Citeşte mai multe despre:   bucuresti 555
Serviciul de email marketing furnizat de