x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Bucureşti 555,.“Vechii valahi se mulţumeau cu bucurii tare simple”

0
Autor: Magda Cristina Ursache 09 Sep 2014 - 20:05
Bucureşti 555,.“Vechii valahi se mulţumeau cu bucurii tare simple”


Angelo de Gubernatis – “Studiu despre România şi români”
Dintre toţi aceia care s-au încumetat să aştearnă pe hârtie lungile lor declaraţii de dragoste pentru tărâmurile româneşti şi oamenii lor, Angelo de Gubernatis (1840-1913) face o figură aparte. Demersurile lui sunt ale aceluia care conştientizează apartanenţa la aceeaşi gintă – cea latină, fireşte – şi se încumetă să facă mai mult decât să se lanseze în ditirambi descriptivi. Vizitează România – şi Bucureştii – într-un răstimp mai mare de trei decenii (de la 1878 la 1913), legând numeroase prietenii cu scriitorii români, cărora apoi le va dedica pagini substanţiale în două dintre lucrările sale de căpătâi – Dizzionario biografico degli scrittori contemporanei şi Dictionnaire des ecrivains du monde latin. Contribuie la acest interes, poate, şi delicata amiciţie literară pe care scriitorul italian o are cu Regina Elisabeta, alias Carmen Sylva. Pe Angelo de Gubernatis, pleiada intelectuală românească îl va cinsti cu titlul de membru onorific al Academiei Române – pe deplin meritat – pentru una dintre cărţile sale esenţiale despre/pentru această parte de lume: “Etude sur la Roumanie et les roumains. Impressions de voyage et etudes” (1898).

Dacă florentinul a fost impresionat de măreţia Peleşului – “un monument naţional”, construit într-un “stil amplu şi maiestuos”, cu o curte “de tip bramantesc, cu fântână în mijloc, în cel mai curat stil renascentist” – Bucureştiul i se pare, ca atâta altora, contradictoriu în aparenţele sale: “Dacă numele Bucureşti indică într-adevăr un oraş al veseliei, al Bucuriei, atunci trebuie să recunoaştem că vechii valahi se mulţumeau cu bucurii tare simple şi nici nu făceau paradă de ele”.

De Gubernatis remarcă aspectul “improvizat” al oraşului – “Locul desfătărilor domnilor munteni, Bucuria dominicalis de altădată, comparat cu orice oraş elegant din Occident, are aerul unui biet bazar, al unui târg sau caravanserai” – ceea ce, spune el, “explică cum şi de ce capitala României n-a păstrat nici un monument istoric”. Cu câteva excepţii notabile: “biserica fondată în secolul al XVII-lea de către patriarhul Antim, care îi poartă numele, a bisericii şi mănăstirii în ruină a lui Radu Vodă, care urcă în timp până la 1572, a Mitropoliei, datând din 1656, a ciudatei biserici Stavropoleos, construită în 1724 în stil bizantin, şi a frumoasei biserici Domniţa Bălaşa, fondată în 1751”.

Efortul de întinerire a oraşului – şi de aşezare a lui pe coordonate mai trainice decât “străduţele prost aliniate, rău pavate, slab luminate şi destul de murdare” – se face, după părerea italianului, într-o manieră nu tocmai convenabilă: “se construieşte prost, peste ceea ce e vechi, fiindcă e urât şi ar trebui mai întâi dărâmat”. Oraşul nu se lărgeşte, dar se înfrumuseţează. Apar noi edificii impozante – Universitatea, Ateneul, Academia, Banca Naţională, Palatul miniştrilor, Primăria, spitale, sedii de legaţii, hoteluri, case particulare, chiar, “care indică un ritm foarte rapid pe calea progresului”. Palatul regal de pe Podul Mogoşoaiei – devenit între timp Calea Victoriei – impune şi el, călătorului. Zona centrală a oraşului creează iluzia unui oraş modern: “Calea Victoriei, Piaţa Teatrului şi Bulevardul străucesc viu luminate; casele frumoase, magazinele bogate, în care se remarcă luxul, îţi dau iluzia pentru moment că te găseşti într-un frumos cartier parizian; dar această iluzie dispare de cum intri şi te pierzi în labirintul de străduţe întortocheate, care dau oraşului aspectul greoi al unui morman de case meschine”.

Deziluzia provocată de mahalale e însă repede alungată de ceea ce Angelo de Gubernatis numeşte “România monumentală”, pentru că, zice el, “adevăratul revelator al civilizaţiei unui popor este istoria monumentelor sale”. Iar aici sunt semnalate atât edificii impozante – “Ateneul, operă a patriotismului domnului Esarcu, ajutat de domnul Urechia şi de Societatea pe care o prezidează domnul Kretzulescu”; apoi: Academia, Biblioteca, Teatrul Naţional, Teatrul Liric, şcoli, licee, spitale, Pinacoteca statului, Cabinetul de istorie naturală etc. –, cât şi statui care glorifică istoria şi cultura neamului, de la statuia ecvestră a lui Mihai Viteazul, la monumentele lui Gheorghe Lazăr sau Asachi ş.a. “Alături de aceste monumente moderne, mărturii de dată recentă ale culturii şi progresului naţiunii române, nu trebuie să uităm vechile mănăstiri în care se adăpostea, pe vremuri, întreaga viaţă intelectuală a poporului român.”

Poate că studiul lui Angelo de Gubernatis nu are prea multe floricele şi figuri de stil. Poate că extazul lui descriptiv nu e pe măsura unui Ullyse de Marsillac, dar transpare, din fiecare pagină, interesul pentru ceea ce românii au mai preţios, în opinia sa: cultura. Între portretele făcute artiştilor români se remarcă cel al pictorului Nicolae Grigorescu (“a fixa impresia ce te cuprinde la un moment dat, a împlini visul în chiar timpul desfăşurării lui, a traduce emoţia în clipa în care ea te-a tulburat, iată idealul lui Grigorescu şi de aici farmecul cu totul personal al picturii sale”) şi cel al actriţei şi profesoarei de artă dramatică Aristizza Romanescu (“ea este singura femeie a cărei viaţă e un poem de emoţii, cea care ştie întotdeauna să asculte doar de impulsurile fiinţei sale şi să rămână de o sălbatică independenţă şi tărie de caracter”).
Cu aceste gânduri superbe să ne îndepărtăm, deci, de Angelo de Gubernatis, mulţumindu-i pentru felul în care el s-a apropiat de români.

Citeşte mai multe despre:   bucuresti 555
Serviciul de email marketing furnizat de