x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Bucureşti 555. Schitul Maicilor, mănăstirea domniţei salvate din robia turcilor

0
Autor: Magda Cristina Ursache 17 Sep 2014 - 20:33
Bucureşti 555. Schitul Maicilor, mănăstirea domniţei salvate din robia turcilor


Mănăstirea s-a pierdut, dar biserica a fost salvată, fiind prima translată, în Capitală
În şirul “mănăstirilor pierdute” ale Bucureştilor pe aceasta ar trebui s-o aşezăm mai pe la urmă, fiind doar... pe jumătate pierdută. În 1982, în plină campanie de demolare a aşezămintelor de cult care stăteau în calea megaliticelor proiecte ceauşiste, – Casa Republicii şi bulevardul Victoria Socialismului - Schitul Maicilor e salvat datorită unei tehnologii aici pentru prima dată folosită la noi: translarea unei construcţii – adică “tragerea” ei de pe locul pe care a fost zidită cu secole înainte şi mutarea într-un alt loc, unde să nu mai împiedice eforturile constructorilor care transformau în faptă gândul “primului constructor” al ţării.

Schimonahia Thimoteea
Dar să plonjăm mai departe în trecut, până la începutul secolului al XVIII-lea, când o jupâneasă ce fusese roabă la turci îşi ţine cuvântul dat Maicii Domnului, atunci când în neagra sclavie se ruga de izbăvire şi de eliberare. Jupâneasa Tatiana Hadgi Dima nu doar că a ridicat o mănăstire întru slava lui Dumnezeu şi a Sfintei Fecioare, dar a ales să îmbrace ea însăşi straiele de monahie, luându-şi numele de Thimoteea şi apoi de Kiriaki Schimonahia.

La 1 octombrie 1726, dată la care aflăm primele însemnări despre ea, zidirea cea de jertfă era de multă vreme gata. Bisericuţa nu era mare, dar avea acea curăţenie şi sfială a sufletelor greu încercate, care şi-au găsit izbăvirea în credinţă. Avea pridvor deschis, coloane de piatră răsucite ca fuiorul rugilor ce urcau la cer. Deasupra pronaosului, turla zveltă, lega pământul cu cerul şi omul cu dumnezeirea. Spre deosebire de ctitoriile atâtor bărbaţi viteji, biserici şi mănăstiri aflate împrejuru-i, aceasta arăta dintru început că fusese zidită din gândul unei femei pioase. Un grup de chilii îi dădeau roată şi aici avea să-şi afle odihna şi Tatiana, cea devenită Thimoteea, monahia care fusese o dată o femeie întoarsă din robia necredincioşilor.

Biserica a primit hramul Bunei Vestiri, dar ţineau măicuţele, cu mare evlavie, toate sărbătorile Prea Sfintei Fecioare născătoare de Dumnezeu.

Dintr-un alt hrisov, de la anul 1730, aflăm că mănăstirea fusese închinată Mitropoliei şi aceasta i-a sporit avuţiile, pentru ca maicile să-şi ducă existenţa în rugăciune fără a se nevoi şi la cele lumeşti. Opt decenii au trăit acolo călugăriţele liniştite, până ce, la anul 1805, Mitropolitul Dosoftei ia o altă hotărâre pentru soarta lor: maicile să se mute, cu tot avutul lor, la Mănăstirea Ţigăneşti, la nord de Capitală, iar schitul să rămână dor metoc al acesteia.

Va continua totuşi locuirea chiliilor, chiar dacă de către mai puţine maici, până în 1865, când se decide trecerea întregului ansamblu în grija Bisericii Albe Postăvari, până în 1926, când e “întors” Mănăstirii Ţigăneşti. În acest răstimp, o echipă de pictori de biserici, condusă de Gheorghe Stoenescu – poate cel mai activ dintre elevii lui Gheorghee Tattarescu – restaurează şi repictează biserica, precum şi iconostasul, păstrându-se dintre cele vechi numai icoanele împărăteşti. Era în anul 1896 şi lucrarea avea să fie sfinţită de însuşi Mitropolitul Primat Ghenadie Petrescu.

Institutul Biblic
Însă timpul se va arăta nemilos cu toată frumuseţea de poveste a sfântului lăcaş, iar la 1952, când trece în stăpânirea Patriarhiei, deja începuse a se ruina, cu toată consolidarea ce se făcuse după cutremurul din 1940. Anii '50 vor fi poate ultimii din secolul trecut în care se va arăta grija cuvenită bijuteriei arhitecturale ivite din evlavia unei jupânrese. Întregul corp de clădiri – biserica şi chiliile – este înscris pe lista monumentelor istorice şi o echipă de restauratori – arhitecţii Dumitru Ionescu-Berechet şi Richard Liablich, inginerul Dumitru Ionescu, meşterii Alfredo Mella şi Ioan Bizon – reuşeşte, în trei ani (1955-58) să readucă Schitul Maicilor la frumuseţea de odinioară. Era în timpul patriarhului Iustinian. Nu se vor mai întoarce aici monahiile, dar îşi va afla loc un alt aşezământ: Institutul Biblic, cu ateliere de confecţionat sau de restaurat obiect de cult.

Şi aici ajungem din nou la acel an 1982, când, în contextul amplelor demolări din carteirul Izvor, se pune şi problema dărâmării ansamblului cunoscut sub numele de Schitul Maicilor. Ar fi putut avea soarta atâtor altor biserici, înaintea ei, dacă, în 1980, nu s-ar fi împotrivit parohul de atunci, Mihai Ionescu. Arhitecţii au căutat soluţii pentru a se păstra această bijuterie de artă religioasă în stil brâncovenesc, astfel că în 1982 are loc prima translare a unei biserici în Bucureşti. E de înţeles că grădina şi chiliile au fost distruse, neputându-se salva întregul ansamblu. Bisericuţa cea sfioasă şi-a aflat loc ascuns, între blocuri, în apropierea Mănăstirii Antim. După slujba de resfinţire, lăcaşul nu a funcţionat, însă, decât o lună, după care a fost închis şi abandonat din nou în braţele timpului nemilos. Abia după Revoluţie lucrurile vor reveni pe făgaşul firesc. În 1995 biserica este redeschisă, iar pelerinii îşi află din nou timp de închinare la icoana Maicii Domnului cea făcătoare de minuni, icoană dăruită schitului, la începuri, de schimonahia Thimoteea.

Serviciul de email marketing furnizat de