x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Biserica unde Iisus fu răstignit a doua oară

0
Autor: Tudor Cires Simona Lazar 17 Iul 2007 - 00:00
Biserica unde Iisus fu răstignit a doua oară Marin Raica/


Dacă priveşti din cer valea Ichelului, patru turle de mănăstire inchipuie braţele unei cruci. Hărjăuca, Hărbovăţ, Răciula, Frumoasa. Pe crucea aceasta fu răstignit Iisus. A doua oară… Azi vom face un prim popas la Hărjăuca.

O intălnire fugară in drumurile noastre basarabene cu jurnalistul Dinu Rusu. Un dialog scurt, dar consistent, căci aveam ca partener nu doar un prieten şi un confrate, ci şi pe cea mai bine informată persoană din Republica Moldova cu privire la soarta mănăstirilor de peste Prut, in timpul de restrişte al ortodoxiei, sub comunism.

Dacă priveşti din cer valea Ichelului, patru turle de mănăstire inchipuie braţele unei cruci. Hărjăuca, Hărbovăţ, Răciula, Frumoasa. Pe crucea aceasta fu răstignit Iisus. A doua oară… Azi vom face un prim popas la Hărjăuca.

O intălnire fugară in drumurile noastre basarabene cu jurnalistul Dinu Rusu. Un dialog scurt, dar consistent, căci aveam ca partener nu doar un prieten şi un confrate, ci şi pe cea mai bine informată persoană din Republica Moldova cu privire la soarta mănăstirilor de peste Prut, in timpul de restrişte al ortodoxiei, sub comunism. Studiul său, "Calvarul mănăstirilor basarabene", avea să ne fie adeseori ghid in documentare. Despre soarta sfintelor lăcaşuri distruse de sovietici, despre atătea feţe bisericeşti deportate - sunt subiecte pe firul cărora Dinu Rusu a inaintat, scormonind, pentru a scoate la iveală cruntele adevăruri: "Chiar dacă opera de inchidere a lăcaşurilor sfinte aparţine ateilor, cănd răsfoieşti documentele acelor vremi nu-ţi vine să crezi că mai multe mănăstiri au fost distruse cu ajutorul nemijlocit al unor călugări sau chiar al unor stareţi, inregimentaţi in KGB-ul rusesc. In anul 1947, in fruntea Arhiepiscopiei Chişinăului şi a intregii Moldove este numit rusul Nectarie Grigoriev. Fidel guvernanţilor, acesta, invocănd precaritatea economică a lăcaşurilor sfinte, a luat decizii in urma cărora au fost inchise mai multe mănăstiri".

FABRICA DE MINCIUNI. Pentru inchiderea fără drept de apel a mănăstirilor basarabene, autorităţile sovietice ale anilor ’40-’50 apelau la fel de fel de tertipuri. Aveau nevoie de "motive solide" pentru ca deciziile să nu le fie contestate. Unul dintre aceste tertipuri - semnalează Dinu Rusu - era acela de a mări nejustificat dările pe care mănăstirile le aveau de plătit statului (in vreme ce unora dintre mănăstiri li se confiscase o parte din acareturi). Atunci cănd plăţile nu puteau fi onorate, "ciocanul judecăţii" cădea cu zgomot: mănăstirea era inchisă fiind in imposibilitatea de a-şi onora obligaţiile. Mai mult chiar, orice apel făcut către arhiepiscopie, pentru a obţine sprijin, nu ducea decăt la intervenţia directă a arhiepiscopului Nectarie pentru inchiderea mănăstirii. Nectarie Grigoriev putem spune că era, in acel moment, un părinte care işi ucidea cu nonşalanţă pruncii. Iar dacă monahii se dovedeau vrednici, iar credinţa lor in Domnul ii ajuta să răzbească şi să plătească impozitele, atunci intervenea "fabrica de minciuni" a KGB-ului, care "croia" vini pentru care nu exista nici un fel de clemenţă din partea statului. Ludmila Tihonov, in volumul "Politica statului sovietic faţă de cultele din R.S.S. Moldovenească (1944-1965)", notează: "intr-o informaţie datată 5 octombrie 1949 despre mănăstirea Căpriana se afirmă că aceasta se prezenta ca o casă a celui mai deşănţat desfrău şi ca o pepinieră a tot felul de boli contagioase. Organele de ocrotire a sănătăţii au «depistat» şi au inregistrat oficial 15 cazuri de boli venerice, printre cei contaminaţi numărăndu-se fostul stareţ al mănăstirii, egumenul Ioachim Pleşca şi ieromonahul Efrem Bărcă". Acea zi de 5 octombrie 1949 s-a dovedit a fi fatidică şi pentru călugării de la Mănăstirea Hărjăuca. Ei au fost ridicaţi şi interogaţi de anchetatorii de la Procuratura raionului Călăraşi pentru săvărşirea mai multor violuri asupra unor femei din satul din apropierea mănăstirii. Interesul statului sovietic nu era doar de a inchide mănăstirile şi o bună parte dintre bisericile Basarabiei, ci de a-i decădea, in faţa omului de rănd şi in faţa lor inşişi, pe cucernicii părinţi, aducăndu-le invinuiri nedemne. In ciuda acestor atrocităţi, menite să le şubrezească intăi de toate credinţa, o bună parte dintre călugării de la Hărjăuca a rezistat pănă in anul 1952, cănd un emisar al Moscovei, pe nume Romenski, a decis inchiderea ei, motivată de numărul mic de călugări care, stupoare, nu ar fi avut suficiente resurse să păstreze in bune condiţii ansamblul arhitectural al mănăstirii, care a fost, de altfel, declarat monument şi obiectiv de patrimoniu. Ce s-a intămplat cu mănăstirea la scurt timp după inchiderea ei nu avea să aibă insă nimic de a face cu termenul de "protejare a patrimoniului"!...

O SCURTĂ ISTORIE. Inainte de a consemna insă cumplitele fărădelegi comise asupra mănăstirii, se cuvine să incerc o scurtă trecere in revistă a principalelor evenimente din existenţa sa. Mănăstirea a fost infiinţată, după unele surse, in 1740, după altele, in 1749. Şi in ce priveşte ctitorii, există trei versiuni: prima ii desemnează pe egumenul Teodosie, ieromonahul Varsonufie şi boierul Niculiţă; a doua, pe călugărul Hărjău, care a şi dat numele locului; cea de a treia versiune il pomeneşte pe călugărul Inochentie Sava. Prima biserică a mănăstirii, posibil construită din lemn, nu mai există astăzi, pe locul ei fiind ridicată alta, de zid. Avem insă date certe despre cele două biserici aflate "pe picioare" şi azi. In anul 1836, arhimandritul Spiridon Filipovici (vlah originar din Muntenegru) ctitoreşte biserica de iarnă cu hramul "Sf. Spiridon". Se presupune că arhitectul care a proiectat biserica este acelaşi cu arhitectul Catedralei din Chişinău, Melnikov, forma cupolelor fiind asemănătoare. In anul 1848 se ridică biserica de vară (pe locul celei de lemn), cu hramul "Inălţarea Domnului". Inchisă la sfărşitul anului 1952, mănăstirea a fost redeschisă in 1992, cănd s-a şi inceput restaurarea bisericii de vară de către pictorul-restaurator Vasile Negruţă. Ce s-a intămplat insă in intervalul celor patru decenii in care l-a Hărjăuca viaţa monahală n-a existat?

ICOANELE - ŢINTĂ DE TRAS CU ARCUL. Despre anii aceia cruzi afli din cărţi ori de la cei care au studiat fenomenul. Mai poţi să inţelegi privind cu ochii tăi stricăciunile şi durerea sfinţilor din icoane, care incă strigă spre cer, la Mănăstirea Hărjăuca, in ciuda celor mai bine de zece ani de cănd aici se restaurează, puţin căte puţin, clădirile dar, mai ales, spiritul locului. Cănd am ajuns acolo, părintele stareţ Evloghie Nicolenco nu ne-a impiedicat să privim, să fotografiem, dar nici nu s-a arătat dornic să răspundă intrebărilor noastre. Ne-a adus grăbit o coală A4 dactilografiată pe o singură faţă cu scurtul istoric al mănăstirii (din care am spicuit şi noi), după care ne-a dat binecuvăntarea de a vorbi cu... bucătăreasa şi de a fotografia. Doamna Valentina Podgurschii, in chip firesc, ne-a turuit (nu lipsită de farmec, de altfel) mai multe reţete locale (pe care le vom publica in suplimentul specializat al Jurnalului Naţional). Aşa că pentru a readuce la lumină anii aceia intunecaţi am apelat din nou la trei surse: propria noastră judecată asupra celor văzute, memoria aparatului de fotografiat şi relatările prietenului nostru. La scurt timp după inchiderea mănăstirii, cu toate că unul dintre motivele declarate fusese păstrarea acesteia ca obiectiv de patrimoniu, asupra ei s-au abătut cele dintăi gesturi mărşave.

Catapetesmele poleite cu aur ale vechilor biserici, multe icoane şi odoare bisericeşti, impreună cu biblioteca de carte veche bisericească (numărănd peste 300 de volume) au fost arse. Rugul a fost aprins chiar in cimitir, deasupra mormintelor preoţilor şi ctitorilor, ca un fel de jertfă supremă. Apoi, crucile au fost azvărlite, terenul nivelat şi transformat in… ring de dans. Datorită aerului ozonat al zonei - bogat in ioni pozitivi - şi care inducea o stare de linişte asupra bolnavilor ca şi a celor pur şi simplu obosiţi, la recomandarea unei comisii din domeniul sănătăţii aici a fost infiinţată o staţiune balneoclimaterică numită, cum altfel?, "Moldova Sovietică". Chiliile monahilor au fost transformate in saloane pentru "oamenii muncii veniţi la odihnă", iar biserica de vară "Inălţarea Domnului" - in club, unde se dansa şi… se trăgea la ţintă. Ţinta predilectă pentru "arcaşii" ad-hoc era nici mai mult nici mai puţin decăt peretele pe care era pictat chipul Măntuitorului Iisus Hristos. Echipa de restauratori, condusă de Vasile Negruţă, care a incercat să readucă lăcaşul de cult la fala lui de odi-nioară, a păstrat, ca semnal de alarmă pentru viitorime, pe peretele din stănga altarului, un "martor" de 30/30 cm, unde se văd şi acum rănile de săgeată pe care le-a primit Hristos, la Hărjăuca.

Dacă biserica de vară incepe să-şi regăsească sufletul, nu se poate spune acelaşi lucru şi despre biserica de iarnă "Sf. Spiridon". In perioada sovietică, ea a fost supusă, după cum spune Dinu Rusu, unei "reparaţii ideologice", fiind transformată mai intăi in club şi apoi in sală de sport. Pentru a putea face asta, "artizanii" comunişti i-au cioplit zidurile cu securea, muşcănd din trupul icoanelor, şi poate că rănile acestea ar fi rămas nevăzute dacă la un incendiu care a avut loc in anul 1993 nu ar fi căzut tencuiala, descoperind vechea pictură. Cu acoperişul rupt şi zidurile ciopărţite, biserica "Sf. Spiridon" aşteaptă şi ea ceasul Reinvierii.

"Altar! Nu intraţi fetele!"

Cănd te apropii de biserica de iarnă "Sfăntul Spiridon" simţi cum ţi se pune un nod in găt. Frumosul lăcaş de odinioară e atins de paragină. O Arcă a lui Noe părăsită, rătăcind pe valuri spumegate. Iţi invingi neputinţa şi tremurul genunchilor şi intri. Năuciţi de loviturile topoarelor unor meşteri zidari fără inimă şi fără Dumnezeu, sfinţii seamănă cu nişte martiri ciuruiţi de gloanţe. La Hărjăuca, sfinţi şi sfinte, cuvioşi şi cuvioase, apostoli şi mucenici au urcat incă o dată, alături de Hristos, dealul Golgotei. Lumina blăndă a dimineţii pătrunde fără stinghereală in inima naosului. Acoperişul e ca şi inexistent. In faţă, acolo unde ar trebui să fie uşile impărăteşti, nu e decăt o perdea de lumină şi dincolo de ea copaci şi ierburi crescănd in devălmăşie. Pe tocul acelei uşi inexistente, pentru a opri o profanare fără vrere (cănd locul intreg cu vrere a fost profanat!), cineva a scris, sub o săgeată desenată să indice direcţia: "Altar! Nu intraţi fetele!"

Prigoană

"Mănăstirea Hărjăuca - mănăstirea răstignită! Un tablou zguduitor este la această mănăstire. Este incredibil să vezi cu căt cinism a fost distrusă. Rămăi inmărmurit la imaginea bisericii de iarnă «Sfăntul Spiridon», in care se află icoana Măntuitorului, batjocorită de topoarele ateilor mişei".

Dinu Rusu,jurnalist basarabean

Durere

"Mănăstirea Hărjăuca a trecut durut prin timpurile cănd sufletele oamenilor erau ruinate de necredinţă, cănd cei care il slăveau pe Domnul erau prigoniţi, iar lăcaşele sfinte transformate in cuiburi ale dezmăţului şi ale distracţiei, (…) in anii aceia de tristă faimă."

Dinu Rusu,jurnalist basarabean

Vecinătate

Chiar şi după redeschiderea ei, in 1992, Mănăstirea Hărjăuca nu a intrat in posesia vechilor ei acareturi. Cele cinci hectare de teren (din care o parte este acum ocupată de o livadă ingrijită, aflată la poalele dealului din apropiere), obţinute conform legilor in vigoare in Republica Moldova, nu reuşesc nici pe departe să facă faţă nevoilor monahilor care sălăşluiesc acum acolo şi, mai ales, cheltuielilor de restaurare şi reamenajare. Mai mult decăt atăt, staţiunea balneoclimaterică (al cărei nume trebuie să se fi schimbat, intre timp), care se "lăţise" peste vechile proprietăţi ale mănăstirii, işi continuă activitatea chiar lăngă zidul mănăstirii, şi, nu de puţine ori, la ceasurile utreniei ori ale vecerniei, ruga şoptită a călugărilor este acoperită de voci "vesele" sau de "căntări" care nu au nimic de a face cu religiozitatea locului. Şi, parcă pentru a nu rupe prea curănd legăturile cu trecutul imediat, din havuzul aflat in mijlocul curţii, te priveşte, nevinovat, un… amoraş de ipsos.


Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de