x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Giurgiuleşti, sudul Basarabiei - Portul fără vapoare

0
Autor: Vladimir Ioan 26 Iul 2007 - 00:00
Giurgiuleşti, sudul Basarabiei - Portul fără vapoare Bogdan Iuraşcu/


Drumurile Moldovei sunt capcane grosolane. Traversarea unei ţări fără indicatoare, dar plină de gropi, te apropie eficient de cele sfinte: Dă, Doamne, să ajung undeva! Oriunde! Â
• Criva, satul romănesc din fundu’ Moldovei Â

Rătăcit şi cucuit

Harta Republicii Moldova 2007, ediţia a VI-a. Celmai sudic punct, oraşul Giurgiuleşti, este trecut ca "port fluvial". După o mie şi una de poveşti cu deportaţi aş vrea să văd o urbe, alta decăt Chişinăul.


De cu zori, cu ochii chiori, părăsim hotelul - motelul - căminul studenţesc - sau ce’o mai fi, amestecăm prin aer două-trei cruci şi-am pornit. Pe hărtie, cel mai bun şi mai lat drum este M3, adicătelea o magistrală, pe care şi purcedem. Dănsa debutează cu trei benzi pe sens, construite cu hăt in urmă, dovadă a unei găndiri strategico-militare, ne spunem in barbă. Cu ochii mijiţi de nesomn văd şiruri nesfărşite de soldaţi roşii, tancuri, vivandiere. Zdronc intr-o groapă, şi damele dispar din minte.


ABISURI. Săltăm in şa, hop după hop, incercănd să ţinem direcţia după liniile de marcaj, atăt de strămbe şi subţiri de parcă ar fi trase de mănă cu o pensulică, pardon. Deşi treaba e puturoasă, un panou măndru anunţă numele administratorului drumului. Trecem printre nesfărşite şi bogate holde de orice. Trapul maşinii ne aruncă suficient de sus pentru a vedea pănă hăt că nu o să ne găsim liniştea decăt intr-o parcare. Şase ochi păndesc avizi orice urmă de indicator. Căteodată lipsesc pănă şi cele care anunţă intrarea intr-o localitate. Iniţial găndisem un drum de trei ore, dar după o vreme am fi fost mulţumiţi şi numai să găsim drumul inapoi spre casă. Un sat prăfuit, un poliţist. Ne face semn cu basca. Neapărat trebuie făcută o paranteză despre aerodroamele care le şad pe cap cam tuturor purtătorilor de uniformă. Cascheta poate fi folosită ca masă pentru 12 persoane, tavă, helipad sau loc de depozitat diverse. Este vizibilă de la minimum un kilometru, drept pentru care posesorii nu prea au succes la amenzi. Aşadar, omul flutură aeroportul, ridicănd praful pe uliţă. Deruta produsă de absenţa indicatoarelor sporeşte.


ROMĂNIA ‘90. Nu ştie decăt două vorbe romăneşte, dar sunt suficiente ca să ne arate cu degetul un bătrăn, atăt de simplu după vorbă, după port. Mută direcţia arătătorului către maşina noastră. Ne liniştim. Inghesuim moşneagul in limuzină şi ridicăm praful mai departe. Dialogul este sublim, dar lipseşte cu desăvărşire. Incercăm şi noi nişte scheme cu degetele, insă, din politeţe şi de teama accidentării, ne oprim. Bunelu’ face semn la un moment dat spre o bordură imaginară, la care şi oprim. Se autodescarcă şi zice "mulţumesc" şi "spasiba". Intre timp ne dăm seama că iar ne-am rătăcit. O ţinem tot inainte pănă in dreptul unei intersecţii cu indicator. A ruginit de mult, poate inainte să ne naştem noi, şi aproape că dăm cu banul ca să alegem o direcţie, altfel ilizibilă. Mergem inainte şi inapoi, dăm din drumul principal in unul secundar, apoi in unul terţiar, cuaternar, jurasic, paleozoic. Toate seamănă al naibii de bine cu magistrala M3. In sfărşit găsim o cale spre Comrat, despre care aveam să aflu căteva zile mai tărziu că este capitala Găgăuziei. La intrarea in Comrat un şanţ de-a latul drumului, acoperit cu grătare metalice. Parţial acoperit. Nu am observat să existe iluminat public in zona aceea şi nici in altă zonă. Hăul conţinea capace de roţi, roţi, tobe şi o mulţime de alte componente auto. Mergem fără oprire, băgăm viteză, ne dăm cu capetele de plafonul maşinii, ameţiţi de nesomn şi de căldură, poate şi de izbitură. Transpirăm unul peste celălalt, dar fără ca cineva să se supere. La şocurile mai violente prin habitaclu zboară stropii de sudoare ca dintr-o făntănă arteziană. Deodată, in faţa ochilor apare steagul Ucrainei. Plăngem de bucurie ca Hansel şi Gretel după ce au găsit drumul spre casă. Tragem in faţa vămii, una mică rău, aproape pustie şi perfect netranzitată. Ii spun vameşului că ne-am rătăcit. Zămbeşte ingăduitor. Căţi d’ăştia ca noi n-a văzut el... Ne arată pe hartă cam pe unde suntem. Observăm şi că vama respectivă se află pe un drum care iese din Moldova, face un cot prin Ucraina, după care revine in patria-mumă, fără să se intersecteze cu nici un altul. Aşa s-a’mpărţit norocu’... Cu increderea recăpătată că pănă la urmă o să scăpăm teferi, ne aruncăm iar in maşină. De data asta am ajuns la Giurgiuleşti fără să mai greşim deloc drumul. Sau poate l-am greşit, dar nu ne-am dat seama.


FANTOME. Giurgiuleştiul, cum spuneam, şi aşa cum spune şi harta, este un oraş-port fluvial. De fapt, nu e nici una, nici alta. E un sat de vamă, in care o treime din populaţie trăieşte din micul trafic de frontieră, o altă treime trăieşte de pe urma celor care muncesc in străinătate, iar ultima treime se face că trăieşte, că n-are nici după ce bea apă. Deci, nu există port, nu a existat şi, după cum se mişcă lucrările, nici nu o să existe in următorii ani. Azeri, belgieni, olandezi, arabi, moldoveni s-au tot asociat de-a lungul vremii, incercănd să facă o afacere, dar nu le-a ieşit. Există un terminal pentru descărcarea de combustibili auto şi atăt. Aparţine firmei Bemol (Belgia - Moldova, deh), care ar vrea să facă ceva major, insă deocamdată e cam cald. In schimb, satul are monumentul eroului sovietic şi o biserică in construcţie. Singura creştin-ortodoxă. Părintele slujeşte momentan intr-o casă particulară şi trage clopotele turnate din cel mare şi vechi, care bătea pe la 1960, cănd comuniştii au inchis şi demolat bisericile şi bla, bla, bla... Banii pentru noul locaş vin din Romănia, de la un director sau ceva asemănător, de la o firmă de petroale. Discreţia feţei bisericeşti e mare şi rămăne netulburată. Aş mai fi vrut să vă descriu buda din vamă, dar insă viaţa nu m-a acrit atăt de tare incăt să pot prezenta lucrurile aşa cum sunt in realitate. Am mers vreo cinci ore pănă aici, pe cel mai bun drum pe care ni-l arăta harta. Dacă aveţi vreo hartă a Moldovei, distrugeţi-o căt mai repede şi aveţi şanse să scăpaţi cu viaţă. La sugestia părintelui ne intoarcem spre Chişinău pe un alt drum. Deşi şi ăsta e cusut bine, ne lasă cucuiele să se odihnească. Ne permitem chiar să tragem pe margine şi să măncăm sau să ne uităm la balta in care patru copii impreună cu doi purcei se scaldă, un număr incert de cetăţeni pescuiesc şi doi căini putrezesc. Veseli şi aproape de Chişinău, la un colţ de cotitură un Logan de poliţie. Facem frumos şi trecem. După cinci minute, Garcea apare in spatele nostru şi ne trage pe dreapta.


ABUZ. Amendă pentru nepurtarea centurii. Incercăm să le explicăm purtătorilor de aerodroame că am intrebat şi in vamă şi in alte părţi, şi ni s-a spus că nu e obligatoriu să porţi centura. Deşi amăndoi imitau excepţional prostia şi indiferenţa, unul dintre ei nu se sfieşte să ii ceară lui Bogdan, fotograful, o ţigară. O ia şi o bagă in bot, la fel de hotărăt ca şi mai devreme să ne amendeze. Ba chiar să ii ia şoferului şi carnetul, pănă plăteşte amenda. Intre timp, prin dreptul nostru curg maşini gărlă, şi n-am văzut pe careva să poarte centură. Ne intreabă cu ce treabă prin frumoasa patrie şi ii spun că suntem ziarişti. "Auzi, mă? Ştii ceva, mai bine dă-i doar o mustrare... De fapt... mergeţi, că nu mai e nevoie!" Scoate ţigara din gură şi o aruncă pe jos. Noi executăm ordinul şi mergem. Prin lunetă vedem cum Garcea işi pune aerodromul pe cap şi opreşte o altă maşină. Poate doar, aşa, de ochii noştri. După opt ore de hurducăială nici că’mi pasă.


Deci, ce am invăţat noi astăzi?! Nu mergeţi prin sudul Moldovei, nu folosiţi harta şi purtaţi cască şi centură. Şi niciodată să nu vă pierdeţi speranţa! Ţara e suficient de mică, incăt, dacă te rătăceşti, oricum ajungi repede intr-o vamă şi poţi să o iei de la capăt, iar şi iar. Şi iar.

Citeşte mai multe despre:   caravana jurnalul 2007

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de