x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Locul unde nu se va intămpla nimic

0
Autor: Andreea Tudorica 05 Iul 2007 - 00:00
Locul unde nu se va  intămpla nimic Karina Knapek/


Auzisem că in Mingir, pănă acu’ fro patru ani oamenii obişnuiau să-şi văndă căte un rinichi ca să aibă cu ce să trăiască. Intre timp, intermediarii dintre vănzător şi spitalele din ţări străine au fost condamnaţi. In comuna Mingir nimic nu ţine de "Bun venit", iar o maşină cu număr de Romănia atrage intrebări, suspiciuni şi priviri incruntate.

Auzisem că in Mingir, pănă acu’ fro patru ani oamenii obişnuiau să-şi văndă căte un rinichi ca să aibă cu ce să trăiască. Intre timp, intermediarii dintre vănzător şi spitalele din ţări străine au fost condamnaţi. In comuna Mingir nimic nu ţine de "Bun venit", iar o maşină cu număr de Romănia atrage intrebări, suspiciuni şi priviri incruntate.

Incursiunea de o zi prin două sate mai din vestul Republicii Moldova, cum ar fi Mingir, Cărpineni imi aduce aminte de o ospătăriţă minionă şi rărăită de undeva din vestul Romăniei. Intrebată dacă are pizza făcută la cuptor cu lemne, pe vatră, a inceput să-şi rotească ochii primprejur şi să mă privească pe sub sprăncene. "Pe vatră?", intreabă ea, uităndu-se chiorăş la mine şi săgetăndu-mă cu privirea, sancţionăndu-mi indrăzneala. "Adică cu cuptor cu lemne", insist io. "A, da", incearcă să pară binevoitoare "da, avem pe vatră la cuptor cu microunde". N-am mai continuat. Era inutil. Mai ales că domnişoara nu dădea nici un semn măcar că ar fi glumit. Ba din contră, era foarte serioasă şi continua să mă privească incruntată. Mi-am dat seama că normalitatea mea n-avea nici o treabă cu a ei. Firescul meu nu era nici pe departe frate cu al ei.

MINGIR. Zi de vară pănă-n seară. Stă să plouă. Colbul de grosimea unei palme se ridică căt casa cănd trece vreo maşină, căruţă, motoretă Ij sau ce-o mai fi ea şi cu ce s-o mănca ea. Oricum nu-i digerabil. Centrul urbei din inima ruralului, o staţie de maşină, "rutiera", şi o cărciumă din care urlă căt o ţin plămănii televizorului o duduie imbrăcată in port popular. Portul părea a fi din zona Bucovinei, graiul rusesc. Dar nu sunt sigură. Nici nu mai contează. Că oricum nu se inţelege nimic. O camionetă rusească opreşte in aşa-zisul centru şi din ea coboară abia zărindu-se prin norul de praf care cu greu se ridică, un cărd de copii cu sapa-n spinare care o ia fiecare-ncotro. Veselie mare, răsete, glume.

Cochetează cu ideea unei mici vedete in care i-ar putea tranforma obiectivul aparatului de fotografiat al colegei mele. O Lada gri, poate albă pe vremuri, coteşte brusc o dată ce vede maşina cu număr de Romănia, iar norii de praf se combină şi se imbină perfect pănă masa e compactă de nu se mai vede om cu om. De undeva din Lada răsare o voce. "Ce fotografiezi? De ce fotografiezi? Sunteţi romăni? Nu fotografia fără aprobarea primarului." Acu’, deh, m-am plimbat o grămadă pe coclauri prin Romănia şi n-am cerut vreodată aprobarea vreunui primar ca să fotografiem oamenii din urbea lor aflaţi pe uliţă, la cămp sau mai ştiu eu unde. Primarul, evident, sămbătă este la Primărie sau acasă. Cel puţin aşa ni se spune. Casa, una cu ţiglă roşie undeva la o răscruce de drumuri, aproape de biserică. Puhavul din maşină, care se făcu văzut in sfărşit, dă indicaţii, arată drumul spre casă, spre Primărie. Care oricum era acelaşi. O dată ce pornim motorul, coteşte şi el stănga şi o ia inaintea noastră, crezăndu-se un fel de antemergător mai bine zis, asta ca nu care cumva s-o luăm cine ştie pe unde fără aşa-zisa aprobare.

PRIMĂRIA. Un fel de cub cu un nivel, anost, insipid, incolor pe care scrie mare Primărie şi alte lucururi cu caractere mai mici pe care le ignor. O clădire mai mare decăt cea din Vădeni din judeţul Iaşi să spunem. Intrăm. Nici o uşă nu indică vreun birou de primar, viceprimar sau orice ar fi care să ţină de administraţia locală. Se aud nişte voci şi hohote de răs dintr-o cameră. Ne luăm după sunet. Cioc-cioc. "Mdea...", se aude de dincolo o voce de bărbat. Deschid, o cămăruţă de trei pe trei, iar la un birou "sălăşluia" un ins zdrăvăn imbrăcat intr-o uniformă. Un fel de jandarm. Imi dau seama că pe undeva pe o uşă scria "Garda". "Bună ziua, caut biroul domnului primar." "Da’ ce scrie pe uşă?" "Primărie", răspund descurajată. "Ia uitaţi-vă ce scrie, că nu scrie Primărie." "Bine, da’ unde este biroul domnului primar imi puteţi spune?" "Doamnă, da’ ce scrie pe uşă? Nu vedeţi?" Renunţ. Bine că nu m-a injurat. Mă uit buimacă pe uşile din jur. Nimic. Nici un indiciu. Incep să mă indoiesc de destinaţia clădirii deşi am fost trei oameni care am văzut că scria mare "Primărie".

O luăm incet pe nişte trepte in sus. Hai că incepe să se contureze realitatea. Intr-un birou inghesuit, dar plin de flori, ingrijite şi aranjate parcă după un calcul matematic, la o măsuţă şade un consilier. Ne pofteşte să luăm loc, dar ne scrutează din priviri şi ne priveşte bănuitor. "De la Bucureşti ziceţi? Jurnalul Naţional? Io sunt foarte supărat pe presa din Romănia." Aşa a inceput alt dialog al surzilor. "De ce?", intreb vădit curioasă. "Aaaa, păi au scris nişte chestii urăte şi neadevărate." "Cum ar fi?" "A, păi trebuie să caut că am p’aci nişte copii." "Da’ ce au scris?" "Da’ care e scopu’ dvs.? Că n-aţi venit pănă aici să aflaţi ce e cu oamenii care pleacă in străinătate sau cum trăiesc ei la ţară." Sincer nu prea imi dădea măna să afişez scopul pentru care venisem pănă aici. N-aş fi ghicit reacţia nici intr-o mie de ani. "Da’ de ce am fi venit pentru altceva?" "Nu ştiu să vă zic, dar n-aţi venit pentru asta. Sunt foarte supărat pe presa romănească." "Bine, da’ de ce, că tot nu inţeleg"... "Eee, au scris nişte chestii şi au dat şi nişte poze care nu sunt de aici din sat. Au scris că căruţele noastre sunt trase de un cal şi nu de doi şi că sunt motoretele astea vechi peste tot şi in Romănia nu se mai găsesc... Nişte lucruri neadevărate... Ce să mai zic... Au mai venit nemţi, germani, francezi pe aici. Au scris... şi ei despre Mingir."

Filmul prost in care instrasem continua, iar eu refuzam să mai joc. "Deci unde e casa primarului?", i-o retez brusc. (Primarul pe care-l căutam era cel vechi de la Partidul Democrat care fusese la conducere in comună de vreo opt ani. Cel nou ales, de la Partidul Comunist, urma să se instaleze peste căteva zile). Aceleaşi puncte de reper. Casa cu ţiglă roşie, răscruce, biserică. Da’ n-apucăm să plecăm. "Staţi că am găsit ziarul", strigă după noi. Hai, că-i foarte tare imi zic. O fi fost Samantha pitită pe undeva prin sertar a dat de două ori din nas şi a apărut şi "docomentul". Imi bagă pe sub nas o foaie dintr-un ziar central din Romănia, de acu’ patru ani, unde pe o pagină intreagă era un reportaj despre cum işi vănd rinichii sătenii. "Păi vedeţi... Ce-i treaba asta cu rinichii? Ia staţi... Pai mi-aţi zis de căruţe cu un cal, motociclete şi alte alea... da văd că asta cu rinchii... E adevărat?"... "Eeee, o bazaconie, minciuni... A fost odată, acu 4-5 ani... Da’ acu’ nu mai e"... "Deci a fost..." ..."A fost da... Da’ nu mai e... Da’ numai minciuni"... "Bine..., deci unde e casa primarului?"

Evident că primarul, sămbăta la prănz, nu e nici acasă, nici la primărie. "Evident" care n-a coincis nici pe departe cu cel de mai devreme. Aşa că hai să mai zăbovim oleacă prin sat. Ne oprim la moara din sat. Buluc de lume, aşteptănd să li se macine grăul. Angajatul intreprinderii care administrează moara ne ia de la poartă. Un bărbat voinic la vreo 40 de ani, cu făină şi-n nas, şi-n urechi, şi-n gură şi mai peste tot ne chestionează: "La ce-aţi venit? Ce filmaţi?". Băgăm placa cu oamenii din sat, viaţa sa-tului şi alte d’astea. Se mai inmoaie un pic, deşi bănuitor in continuare. Nu ne slăbeşte nici un pas, deşi colega mea incepe să-şi facă de lucru printre oamenii din moară, incercănd să le facă poze. Dintr-una intr-alta dialogul se mai relaxează, deşi subiectul cu rinichii este destul de incomod, căci nu le-a făcut o reclamă bună. "A fost acu’ căţiva ani. Era simplu. Cineva din sat aranja o deplasare in Turcia, unde cine vroia să-şi văndă rărunchiul il lăsa acolo. Vedea dacă e sănătos şi gata. Lua undeva peste 1.000 de euro, dolari, ce-o fi fost şi se intorceau. Era sărăcie mare. N-aveau cu ce să trăiască şi asta făceau. In general oameni tineri. Rărunchi sănătoşi." Dă inapoi cănd intreb dacă ştie pe cineva care şi-a văndut organu’. "Nu ştiu ca să vă zic."

ŞI CU RINICHIUL VÃ...NDUT, ŞI CU BANII LUAŢI. Boris stă sprijinit in măini pe o băncuţă la umbră. Aşteaptă să-i vină răndul şi să fie strigat. Vărul lui primar, Gheorghe, e unul din cele căteva zeci de persoane care şi-au văndut rinichii in Turcia. "S-a dus cu o persoană din sat care ştia unde să-l ducă in Turcia, a văndut rărunchiul şi a primit 1.000 de dolari. Apoi cu banii şi-a luat o maşină. Dar l-a păcălit cineva şi peste un an a pierdut şi maşina. Aşa că s-a ales cu nimic."

Oamenii din Mingir nu-şi mai vănd rinichii. De vreo patru ani. Persoana care-i ducea in Turcia a fost "sudită", adică condamnată. Oamenii se feresc să vorbească despre acest fenomen. Fie că le e teamă, fie că le e ruşine. Gheorghe nu vorbeşte nici cu vărul său Boris despre acest subiect. Nu a fost deschis niciodată in vreo discuţie. Nu vrea Boris. Iar Gheorghe n-a vorbit niciodată. Oamenii nu mai trăiesc din văndutul rinichilor. Unii au plecat in străinătate, mai mult tineretul, iar părinţii lor muncesc pămăntul. Tinerii trimit bani acasă la familiile rămase in sat ca să se descurce mai bine de pe o zi pe alta. Care a avut noroc in viaţă işi construieşte şi o casă mai dichisită.

Am plecat din Mingir cu un gust amar şi mult praf pe tălpi. O motoretă cu ataş traversează in viteză satul lăsănd un alt nor de praf in urmă de nici nu ai cu ce să-l tai. Şi poate căruţa nu este trasă de un cal cum zicea consilierul de la Primărie, dar povestea rămăne şi n-a ţinut de rămas bun.

Rubedenii

"Vărul meu s-a dus in urmă cu ceva ani cu o persoană din sat care ştia unde să-l ducă in Turcia. A văndut rărunchiul, şi a primit o mie de dolari. Apoi, cu banii şi-a luat o maşină. Dar l-a păcălit cineva şi peste un an a pierdut şi maşina. Aşa că s-a ales cu nimic. Dar nu am vorbit niciodată cu el despre acest lucru. Nu am deschis subiectul"

Gheorghe ,sătean din Mingir

Supărare

"Apăi io sunt foarte supărat pe presa din Romănia. Au scris nişte lucruri tare urăte despre satul nostru...Sunt foarte supărat...Da’ la ce-aţi venit? Or mai venit şi din străinătate da’ sigur căutaţi ceva anume că nu veneaţi aşa degeaba. Dar amu’ io sunt tare supărat pe presa din Romănia... Numai lucruri neadevărate. Au scris că căruţele noastre sunt trase de un cal şi nu de doi, şi că sunt motoretele astea vechi peste tot şi in Romănia nu se mai găsesc"

un secretar din Primărie supărat pe presa din Romănia

Trecut

"Treaba asta cu rărunchii o fost mai demult. Acu’ nu se mai intămplă, că oamenii care se ocupau cu asta au fost sudiţi. Pănă acu’ patru ani, cam aşa. Au fost zeci de oameni, tineri, care s-au dus prin străinătate să-şi văndă rărunchii. Că trebuiau rărunchi tineri, sănătoşi"

alt sătean din Mingir

Invăţătorul satului

Un bătrăn cu bicicleta iacătă işi găseşte de lucru pe la moară. Să mai vadă cum mişcă şi freamătă satu’. Se sprijină de un părete şi priveşte. Agale mă indrept către el. Căci il văd mai retras. Imi povesteşte despre cei nouă copii ai săi, unii plecaţi in şapte zări ale lumii, legal sau ilegal, alţii morţi, alţii nefăcuţi incă. Despre nepoţii care sunt sau care au să fie. E cam nedumerit omu’. Are aceeaşi problemă. "Din Romănia? Da’ la ce aţi venit?" Apoi o coteşte. "Da’ cum e in Romănia?" Vine vorba inevitabil şi de povestea cu rinichii. Şi la fel de inevitabil mi se răspunde "nu ştiu ca să vă zic" cănd intreb de anumite persoane care şi-au văndut rinchiul. O las baltă. Il intreb de invăţătorul din sat. Inevitabil, in Romănia in orice sat există un invăţător al satului care le ştie pe toate. "Aaa... invăţătorul satului? Pai unde să-l găsiţi... La Primărie... sau acasă." "Adică invăţătorul satului e primar." "Păi da... e primar... numai la primărie il găsiţi..." ..."La şcoală nu?" "Păi cum la şcoală, de ce la şcoală"... "Păi dacă e invăţător?"... "Apăi dumneavoatră nu căutăţi pe invăţătorul nostru primaru’, căutaţi adică pe doamna directoare, pe profesori... Ei sunt la şcoală... Asta-i altceva..." N-am realizat din start nevoia oamenilor de acolo de a fi invăţaţi de cineva ce să facă, şi mulţumirea lor cu care il numesc pe cel care-i conduce invăţătorul satului.

Citeşte mai multe despre:   romania,   venit,   daâ,   scris,   caravana jurnalul 2007,   oamenii,   primar,   mingir,   acuâ,   acu

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de