x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Miting şi sobor degeaba la Chişinău

0
Autor: Carmen Dragomir Vladimir Ioan 07 Iul 2007 - 00:00
Miting şi sobor degeaba la Chişinău Bogdan Iuraşcu/


"6 iulie 1949, o zi neagră din viaţa noastră, pe care nu o vom uita pănă in mormănt." Deposedaţi de toată averea, adunată de bunici, de părinţi şi de ei inşişi, au fost urcaţi in vagoanele pentru vite şi duşi in stepa Siberiei.


Li s-a furat copilăria, tinereţea, le-au fost distruse vieţile. Din cele căteva zeci, poate chiar căteva sute de mii, astăzi mai trăiesc doar vreo 9.000 dintre surghiuniţi. Şi continuă să moară pe capete, o moarte biologică, grăbită de umilinţă şi de dor.

Asociaţia foştilor deportaţi şi deţinuţi politici a combinat ieri comemorarea cu o manifestare de protest. De cu zori, căteva zeci de bunei s-au adunat pe treptele Guvernului, incercănd să sensibilizeze aleşii neamului la problemele lor. Există o lege, ba chiar intărită in februarie a.c. de o hotărăre, care reglementează despăgubirile şi modalitatea lor de acordare. Insă acestea nu ii mulţumesc pe foştii deportaţi, pentru că li se cere să prezinte vechile titluri de proprietate. Unul care a fost scos noaptea din casă, care a fost aruncat intr-un bou-vagon, percheziţionat de multe ori la piele pănă a ajuns la destinaţie, se presupune că are astfel de acte. Nici arhive nu mai există, iar martorii vremurilor sunt cam oale şi ulcele. Cheltuielile pe care le presupune un proces cu autorităţile locale reprezintă mici averi pentru pensionarii moldoveni, unii primind doar căteva zeci de lei, indiferent in ce calculaţi, RON sau MLD. Iar viteza de aplicare a legii ii va prinde cu decizia judecătorească pe drumul spre groapă.

Linişte. Nu se aud strigăte, din cănd in cănd un glas amplificat de portavoce lipită cu scotch. Pe lăngă aceasta, manifestările pensionarilor de la noi par violente. Se vorbeşte rusă şi romănă şi sună ciudat. Dar este vorba doar despre despăgubiri, fără legătură cu romănismul.

Se rostesc incontinuu aceleaşi "banalităţi": "Am suferit, am murit, vrem să ni se aducă o reparaţie morală şi financiară". Nu-i bagă nimeni in seamă. Imi par o adunătură de pierde-vară. Căte lucruri folositoare nu s-ar putea face, de exemplu, zacuscă, in loc să ceri ceva ce pare atăt de evident că nu vor mai primi. Nici pănă inainte de venirea prorusului Voronin nu s-a făcut nimic pentru oropsiţii aceştia, iar ei cred că acum...
Din clădirea Guvernului iese, după vreo oră, preşedinta AFDDP, o doamnă in vărstă, care se opreşte in faţa celor căţiva ziarişti. Din răndurile deportaţilor se aude un murmur: "Ziariştii ăştia...". Greu de spus de ce doamna zăboveşte cu noi. Pare să se simtă bine in centrul atenţiei, dar, pe de altă parte, alternativa este să vină in faţa membrilor Asociaţiei şi să le spună că iar nu s-a rezolvat nimic. Pe scurt, textul doamnei sună cam aşa: "N-am avut cu cine să vorbesc, dar mi s-a promis că săptămăna viitoare se va forma o comisie care va analiza". Nici un protest in mulţime. E o lehamite generală. Bătrănii se despart in grupuri mai mici şi se indreaptă către troleibuzele care ii duc la gară, locul din care in urmă cu zeci de ani au fost aruncaţi in Siberia. In faţa stabilimentului se incinge treaba. Soborul de preoţi solicită staţia de aplificare la capacitate mai mult decăt molcomă.

MONUMENTUL.
Difuzoarele montate pe un gaz antic fac ca rugina de pe hărb să curgă fuioare. Iau cuvăntul oameni şi oameni, in general urmaşi ai deportaţilor, buneii se mulţumesc să aplaude. Vorbesc şi căţiva intelectuali de rezonanţă locală. Işi repetă poveştile pe care le-au auzit la răndul lor de la rude mai in vărstă ori care nu mai sunt. Primarul, tinerel, işi face apariţia şi promite că, spre deosebire de toţi ceilalţi edili dinaintea lui, el ii va ajuta. Acţiunea se desfăşoară in faţa unei pietre inalte cam de un stat de om, pe care este montată o placă de marmură: "Aici va fi inălţat un monument in memoria victimelor represiunilor staliniste". Literele s-au cam şters, au trecut peste zece ani de cănd pietroiul le aduce aminte autorităţilor că e cazul să facă ceva pentru bieţii oameni. Bani pentru recondiţionarea altor monumente, gen eroul sovietic, s-au găsit. Dar primarul le zice in continuare, intelectualii trag şi ei, soborul işi face datoria din plin. O bătrănică, ca’n poveşti de mică şi de cocărjată (inspăimăntă găndul la prin căte o fi trecut in viaţa ei), aruncă din cap către vorbitori şi mucalită ii improaşcă: "Cănd am fost dusă de aici eram copilă şi nu inţelegeam nimic. Nu inţeleg nimic nici acum. N-o să ni se intămple nimic bun pănă n-o să murim". In gară, trei trenuri pleacă la Moscova şi unul la Bucureşti. Dar, deocamdată, e vorba doar despre reparaţii care nu mai sosesc.



"Guvernul sau Dumnezeu să facă dreptate!"


Andrei Vartic, membru al Uniunii scriitorilor, regizor de teatru şi publicist, este unul dintre mulţi aceia ale căror familii au fost devastate de tăvălugul deportărilor.
"Zeci de mii de oameni au fost duşi in Siberia, alţii au fost impuşcaţi pe loc. Printre aceştia a fost şi unchiul meu, fratele bunicii, Petre Ştefănucă, care era directorul Institutului Social din Basarabia. Tot atunci, bunelul, Andrei Constantinov, din Ialoveni, primar in perioada interbelică, sub regimul Antonescu, a fost luat in ’44, intr-o seară... doar pentru că a avut o funcţie in statul trecut. A lăsat patru copii acasă, unul dintre ei fiind mama mea. Bunelul a murit un an mai tărziu, in mai, la Magadan. A fost judecat insă după ce a murit, in august 1945. Il condamnaseră la 20 de ani de detenţie. Viceprimarul, care fusese luat şi dus impreună cu bunelul, a supravieţuit şi s-a intors in ’56. Ne-a povestit că ruşii clădeau stive de trupuri, aşa cum ai pune lemnele unele peste altele, şi le aruncau in Pacific de pe stănci. In ’49, la 6 iulie au venit s-o ia şi pe bunica cu toţi ceilalţi ai noştri, dar bunicii ii spusese cineva: «Tanti Ecaterina, fugi, că la noapte vin să ne ia!». Şi atunci, bunica şi-a luat copiii şi s-a ascuns. Mama, care era cea mai mare dintre copii, se măritase in satul vecin. Eu aveam aproape 1 an. A auzit dimineaţă ce-a fost noaptea in Ialoveni, m-a luat in braţe şi s-a dus s-o caute pe bunica, neştiind dacă o mai găseşte sau nu. A găsit casa pustie, s-a aşezat cu mine in braţe pe prispa casei şi a inceput să plăngă. Şi-atunci a apărut bunica in poartă şi i-a povestit cum s-au salvat. Eu momentul ăsta povestit de mama n-o să-l uit niciodată. Mai tărziu, cănd am mers la şcoală şi s-a aflat că sunt nepotul lui Constantinov, primarul din Ialoveni, n-am mai avut viaţă liniştită. Căţiva ani buni, din ’70 pănă in ’77, nu m-au primit nicăieri să lucrez."

CE II DOARE. Familia lui Andrei Vartic nu cere şi nici nu-şi mai doreşte să li se mai dea ceva inapoi. Nu crede că mai are vreun rost să incerce. Dar sunt alături de oamenii care s-au adunat astăzi in faţa unui ciot de piatră pe care speră să-l vadă căndva un monument in memoria celor care au suportat calvarul stalinist: "Pentru ei situaţia e tragică, nu mai au din ce trăi. Au nişte pensii sociale de mizerie. E de groază. Oamenii care au venit astăzi aici sunt in fruntea mişcării noastre naţionale şi vor repunerea lor in drepturi ca şi cetăţeni romăni. Ceea ce cere intreaga Basarabie acum este repararea acestui act tragic din 1940, cănd nouă ni s-a luat cetăţenia romănă. Noi n-am dat documente că nu mai vrem să fim cetăţeni ai Romăniei şi nici statul romăn nu ne-a luat-o", spune Andrei Vartic.

ABSURD. In 1992 s-a adoptat o lege pentru redobăndirea averilor pierdute, dar oamenii se plăng că această lege are atătea lacune, incăt foarte puţini au reuşit să obţină despăgubiri, iar alţii cred că nu mai are nici un rost să incerce. "Trebuie să vii cu nişte documente asupra acestor proprietăţi pe care nu ai de unde să le aduci. Arhivele au nimerit pe măna sovieticilor in ’40, ’44, iar ei n-au avut nici un interes să păstreze cadastrele. Totul a fost distrus. Tot pămăntul s-a incorporat in colhozuri. Apoi, in caz că poţi să faci această dovadă, trebuie să plăteşti foarte multe taxe pentru a primi aceste despăgubiri."
Citeşte mai multe despre:   caravana jurnalul 2007

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de