Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Oprim pentru căteva minute pe coastă, sus, acolo de unde, semicircular, Valea Răutului se deschide privirii ca un imens amfiteatru. Şi tot ca intr-un teatru antic desluşim fiecare şoaptă din Trebujeni, deşi satul e la sute de metri depărtare. Drept in faţă, peste vale, galeriile săpate in piatră adăpostesc istorii. Istoria e la ea acasă la Orheii Vechi.
Un promontoriu teşit inaintează ca un pinten de peninsulă, despicănd "apele" unei mări demult defuncte. Din Marea Sarmatică au mai rămas nişte văi, pe unde curge leneş, in meandre, Răutul. Au mai rămas căteva stănci semeţite şi culmi rotunjite, din calcar poros, in care oamenii şi-au săpat căndva adăposturi şi locuri de rugăciune. Cetatea medievală a Orheilor, din care se mai vede doar un brău de piatră, domina căndva locul. Azi, dacă ai putea să priveşti din inalt, planănd laolaltă cu ulii, ţi-ar părea că valea şi stăncile sunt amprenta lăsată de un melc fosilizatâ¦
MĂNĂSTIREA LUI BOSIE. Lăsănd in urmă satul Butuceni, privirea se odihneşte in pălnia spiralată a văii. Suntem deja in partea opusă acelui promontoriu unde am poposit intăi. Ne aflăm pe coastă, deasupra locului pe care lumea il ştie drept "Mănăstirea lui Bosie". Ne aşteaptă un coborăş nu tocmai uşor. Piciorul caută sprijin in orice tufă de iarbă - intre stănci, pămănt nisipos şi calcar alb, fărămat, pe o pantă abruptă. Ochiul descoperă pe bucăţi de piatră fosile de scoici, mai mici, mai mari. La inceput le adunăm ca pe trofee. Buzunarele se umplu. Şi parcă ultima pe care am văzut-o e mai frumoasă decăt toate celelalteâ¦! Piatra se nimiceşte cănd o străngi intre degete. Unele scoici par a fi foarte recente, rămăn intregi şi taie măna. Şi totuşi, sunt de-o vărstă cu Marea Sarmaticăâ¦
La jumătatea drumului, indrăznim să privim imprejur. Valea, apa şi stăncile inchipuie un peisaj pe care inţelegem că nu-l vom mai intălni nicăieri altundeva in lume. Ajunşi lăngă albia răului, ne pregătim pentru urcuş. Dacă am insemna pe hartă drumul parcurs, ar trebui să desenăm un "v" cu braţul stăng mai scurt.
Din chiliile sihaştrilor de la "Mănăstirea lui Bosie" privim spre "găocea" imensă in care se răsuceşte Răutul. Rezemaţi de calcar, pe laviţa de piatră. E răcoare. Zăpuşeala zilei nu-şi face loc in adăpostul de stăncă. "Aici nu vin decăt oile şi ciobanii. Cănd şi cănd, ajung pelerinii. Aşa, ca mine, ca dumneavoastrăâ¦" - ne spune părintele Emanuil Brihuneţ, ghidul nostru prin mănăstirile Basarabiei. "E un miracol că s-au păstrat aşa de bine chiliile şi biserica!" Il lăsăm descifrănd inscripţii vechi, săpate in piatră, şi pornim in explorare. In ultima chilie, spre apus, intr-un horn de stăncă sunt adunate mai multe sticle cu apă. "Aici, oricine ajunge aduce apă, pentru cei care vin după el", ni se spune. Ca prin minune, apa rămăne mereu rece şi proaspătă. Soarele stă să apună, aşa că, după un scurt răgaz, reluăm in sens invers drumul pe care am venit.
PEŞTERA BUTUCENILOR. Din nou, pe culme. De data aceasta urmăm cărarea pe platformă, căteva sute de metri. Trecem de biserica "de zid" construită in secolul al XIX-lea de locuitorii din Butuceni, apoi pe lăngă crucea de piatră care domină ţinutul. In dreptul ei se află clopotniţa inălţată de săteni in anul in care au săpat tunelul spre mănăstirea din peşteră. Spre deosebire de cea zisă "a lui Bosie", aceasta a fost restaurată in ultimul deceniu. Podeaua de piatră, atent şlefuită, a fost imbrăcată in "blăni" de lemn. Peretele e acoperit de icoane, iar din strană se aude glasul unei monahii, rostind ritmat rugăciunile serii. Un călugăr aprinde lumănările. Trecem nestingheriţi (nevăzuţi, neauziţi - nici monahia, nici călugărul nu au grija noastră) şi ieşim pe prispa de piatră. Uităm să respirăm. Căteva clipe. Răul e chiar sub picioarele noastre, la zeci de metri mai jos.
O fotografie, pe pragul de piatră. Exact in locul unde, cu zece ani in urmă, fusese făcută o altă fotografie. Ce s-a schimbat? "Ochii" bisericii rupestre au cercevele de lemn şi geam subţire, acum. Sfinţii şi-au regăsit locul, in biserică. Covoare ţesute la război ascund zgomotul paşilor. Biserica din peşteră are din nou Duh.
Frustă, numai piatră şlefuită, a rămas doar partea in care au fost căndva chiliile monahilor. Douăsprezece, la număr. Incăperi strămte - un metru pe un metru, inalte tot de un metru - unde schimnicii probabil mai mult vegheau, in rugăciune, decăt se odihneau. Crengi de nuc, uscate, azvărlite intr-un colţ al chiliilor nelocuite, imprăştie in aer un miros amar şi muced, pe care tămăia incearcă să-l vindece.
Inscripţii medievale pe zid de mănăstire
"Această mănăstire a făcut-o robul lui Dumnezeu Bosie, părcălabul de Orhei, cu soţia şi copiii săi, in cinstea Domnului Dumnezeu intru iertarea păcatelor sale, anul 7183" - părintele Emanuil Brihuneţ are cifrul transformării anilor, aşa că ne fixează imediat data şi pe inţelesul nostru. "1675". "Iar aici este scris: «Acest zapis l-a făcut Vasile Andeescul şi Răzmeriţă Lecca in zilele lui Constantin Vodă cănd au iernat in Ucraina şi Ivancea au fost hatman la Ucraina şi noi am iernat aice, in anul 7198, noiembrie, 20». Aiasta-i din 1689, dar, vedeţi, aici e o inscripţie care a fost săpată peste o altă inscripţie. Au rămas ornamentele⦠Nimeni nu are grijă de ele!", mai zice oftănd amar părintele.
Peşterile de pe Valea Răutului sunt pline de insemne lapidare. Acestea de la Bosie nu sunt unice, sunt doar cel mai bine păstrate. Intre Trebujeni şi Butuceni, in lanţul calcaros, există nu mai puţin de şase complexe de peşteri şi caverne. In total sunt căteva zeci de astfel de cave, multe inaccesibile astăzi. Unele inscripţii sunt precreştine, nedescifrate pănă acum. Altele, cele din perioada medievală, sunt scrise indeosebi cu chirilice şi pomenesc fie vreun ctitor, fie numele vreunui călugăr. "Ieromanh Paisie" stă scris pe un perete de piatră. Cercetătorii afirmă că aceste inscripţii ar prezenta similitudini cu semnele intălnite in alte complexe rupestre, la Leadova, Neporotova, Ţipova sau Saharna.
DOUĂ VEACURI DE TaCERE. Ca şi in cazul altor mănăstiri rupestre din Basarabia, cele de la Orheii Vechi au fost părăsite către inceputul secolului al XIX-lea. Despre Mănăstirea Peştera de la Butuceni se ştie că şi-a incetat existenţa in anul 1816 şi este de presupus că şi Schitul Bosie a avut aceeaşi soartă, mai ales că in Valea Răutului cele două complexe de peşteri care adăposteau bisericile şi chiliile făcuseră parte din acelaşi centru monastic (cel puţin in secolele XVII-XVIII). Dintr-un document semnat chiar de mitropolit şi care se referă la inchiderea complexului monahal, reţinem: "1816, martie, 2. Nacialnicul cu cei călugăriţi să se mute la schitul Suruceni, luănd şi toate lucrurile mişcătoare cu sine, precum şi cele bisericeşti. Iară schitul Peştera de tot să străce, şi peştera unde au fost biserica să se astupe cu zidirea ca nimeni şi nimic să nu poată intra inlăuntru". La timpul acela obştea număra "cinci călugări şi trei posluşnici (novici - n.r.)". Monahii s-au mutat insă nu la Suruceni, ci la Mănăstirea Condriţa, in vreme ce vechiul lor sălaş s-a risipit. Şi, parcă pentru a pecetlui ceea ce făcuse omul, un cutremur a prăbuşit şi vechea scară de acces, dinspre Răut, in gura Mănăstirii Peştera. După aproape două veacuri de tăcere, aşezămăntul monahal de la Butuceni s-a reintors la rosturile lui dintru inceput. Slujbele se ţin, din nou, după rănduială, la ceasurile lor sorocite.
Atestare
"Suretul unui act domnesc din 13 mai 1612 al domnului Ştefan Tomşa ne porunceşte că au fost inaintea domniei sale şi a boierilor călugării de la sfănta mănăstire a lui Golag logofătul şi al domniei sale cinstit şi credincios pan Voico, marele logofăt, cu mare jaloba zicănd că in zilele răposatului Eremia Movilă Voievod au avut gănd să facă cetate la Peştere, pe apa Răutului, şi atunci multe sate boiereşti de primprejurul peşterilro le-au fost luat, şi le-au făcut ocolacii cetate şi au vrut să le dea lor alte sate"
prima menţionare documentară a satului Butuceni (Peştere)
