x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

"Inca treci Dunarea!"

0
03 Iun 2005 - 00:00

La numai 28 de ani, si-a facut din brate, cele mai vanjoase vasle, gonind cu disperarea celui care uraste comunismul, catre alte zari. Ioan Lucian Herlo a traversat Dunarea inot, in cautare de mai bine. A avut noroc. A reusit. Acum, dupa mai bine de un deceniu, isi povesteste aventura vietii.

  • de CARMEN PREOTESOIU
  • DECIZIE. Din motive personale, Lucian Herlo a dorit sa nu apara cu fata in fotografie. I-am respectat dorinta
    S-a aruncat in valurile Dunarii, asemenea unui copil, in jocul lui zburdalnic, nestiut si neinteles de nimeni. Sperand. Dar cu o teama imensa. Auzise de batalie care se aplicau celor care erau prinsi la granita, de torturile si de modul in care familiile lor erau persecutate de catre Securitate. Totusi, nimic nu a putut sa-l opreasca. Ideea de a fugi din tara s-a cuibarit in mintea sa, mai cu seama in momentul in care casa in care locuiau a fost demolata. Atunci a vazut cum toata agoniseala de-o viata a parintilor a disparut pur si simplu. Tanar si ingrozit, Lucia Herlo, la numai 25 de ani, a ascultat vocea care-i tot rasuna in creier, soptindu-i ademenitor: "E timpul sa arati ca poti, e timpul sa scapi de comunisti!"

    DE PIEPT CU VIATA. Terminase facultatea. Era inginer stagiar la Portile de Fier 2, in Ostrovul Mare. Lucra de mai bine de doi ani de zile si de fiecare data cand zarea marea aceea de apa, calma si frumoasa, isi spunea ca pe un crez: "Pe aici o sa trec eu!". Si asa s-a intamplat. "Intr-o seara, pe 12 septembrie, am facut marele pas, impreuna cu un coleg de munca. S-a intamplat totul foarte repede. In acea zi, am lasat televizorul deschis, ca sa se creada ca sunt acasa, si am plecat, lasand in urma totul", povesteste Lucian Herlo.

    Singurul lucru aranjat era ca o masina sa-i astepte la capatul drumului, pe partea cealalta. Si-au luat cu ei doar trei lucruri: o pereche de labe ca sa-i ajute la inot, o saltea, si credinta ca Dumnezeu ii va ajuta. Lucian Herlo isi aminteste: "Salteaua era atat de galbena, ca oricine ne-ar fi vazut si de la 10 km. Am rugat pe un cunoscut sa o vopseasca in bleumarin, am luat o sacosa in care am pus cateva haine, am legat manerele si am lipit-o sub saltea. Facusem un ham la saltea, eu trageam din fata, colegul meu impingea din spate. Ne-am uns cu glicerina, ca sa pastram temperatura corpului si ne-am avantat in larg", explica Lucian planurile lor. Apoi adauga: "Cine aude, ne condamna. Eu am plecat pentru ca nu suportam comunismul". Usor insa nu i-a fost niciodata, nici chiar acolo, pe taramul visat cu atata ardoare in anii tineretii.

    MAREA INCERCARE. Au traversat Dunarea in 45 de minute. In acele clipe, o vesnicie. Cu infrigurarea unui muribund si in suflet cu o frica taioasa, tanarul de pe atunci a crezut la un moment dat, ca in apele acelea, in care multi si-au vazut moartea, va sfarsi si el: "Masina care trebuia sa ne astepte disparuse, iar in timpul calatoriei, am vazut farul puternic al unui vapor care a trecut prin apropierea noastra. Credeam ca fac infarct", spune el si privirea umezita de lacrimi confirma.

    Continua sa povesteasca lin, pas cu pas, drumul de la Negotin pana la destinatia finala, SUA, ca-ntr-o marturisire eliberatoare: "Ca sa putem pleca, a trebuit sa-i dam unui sarb 4.000 de lei, salariul meu pe o luna. Dupa vreo 20 de km, ne-a coborat din masina, indicandu-ne autobuzul care ajungea la Belgrad. "Afara se intunecase de-a binelea. Am mers toata noaptea. Auzisem noi ca trebuie sa mergem la centrul ONU pentru refugiati. Am luat un taxi. De la vreo suta de metri distanta de sediu, am zarit un grup de oameni si imediat i-am spus colegului meu: "Astia sunt romani!" Am simtit pur si simplu. II recunosteam dintr-o privire. Am intrat in vorba cu ei, nu ne-au lasat sa ne ducem la sediu, in schimb ne-au luat in grija lor. Erau cazati la un hotel din Belgrad, un fel de lagar. Acolo ne-am mai intalnit cu doi sibieni. Si ei aveau acelasi gand ca si mine, sa mearga in Suedia. Ulterior eu m-am razgandit si am tintit spre America".

    TUNELUL MORTII. Vremea nu mai avea rabdare cu ei. Au plecat, de data asta, toti cei patru prieteni, catre Liubliana, pentru a ajunge in Austria. Ca sa faca rost de bani pentru bilete, Lucian Herlo si-a vandut inelul daruit de mama sa. "Ni s-a spus ca este un tunel, prin care trebuie sa trecem. Din greseala, am coborat din autobuz cu o statie inainte. Nu stiam pe unde sa o luam. Afara ploua linistit. Am mers printr-o padure, pana cand am auzit pasii unui om si latratul unui caine. Era un vanator. Pentru cateva minute ne-a stat inima in loc", povesteste Lucian. Frica l-a facut si mai vigilent, inspirandu-i la tot felul de solutii. Pentru a evita apropierea cainelui, s-au adunat laolalta, Lucian a scos un spray si de jur imprejurul lor a desenat un cerc, blocand mirosul cainelui.

    Au stat in tufisul acela mai bine de 6 ore, pana s-a intunecat. "Am plecat spre tunel. Aveam doar niste lanterne micute. Nici nu am intrat bine in tunel, ca bateria se si terminase. Peste tot, numai bezna. Am zis ca sigur asa arata neantul", povesteste barbatul despre unul dintre cele mai grele momente din intreaga calatorie. Cu mana tarata pe perete, cu intunericul in ochi, cei patru inaintau incet numarand pasii. Stiau ca in momentul in care se aude trenul, daca au facut 18 pasi, jumatate din distanta pana la refugiu, puteau sa o ia fie inainte, fie inapoi. Daca erau 20 de pasi pentru a scapa, trebuia musai sa o iei inainte. Au trecut patru trenuri. Au scapat. Dupa cinci ore de orbecait prin "neant". Era 3:00 dimineata si cei patru se imbratisau si plangeau de bucurie,in hohote, asemenea unor prunci speriati de un vis urat. Ajunsesera in Austria. Erau pe aproape…

    "SUNTEM SPIONI?" Greutatile insa nu disparusera. Sunati, prietenii lor au refuzat sa-l ajute cu bani. Cu chiu cu vai, facand autostopul, au ajuns la Salsburg. Vroiau sa treaca in Germania. Dar cum? Nici o idee nu le venea in minte. S-au asezat la o masa, in apropierea vamii si-au inceput sa priveasca la vacarmul din vama, la invalmaseala de tiruri, camioane si oameni de toate neamurile. "Am observat ca toti cei care treceau aveau foarte multe hartii si erau foarte zgomotosi. Ne-am scos repede buletinele, si toate foitele de prin buzunare si am inceput sa le aratam hartiile si sa ne certam. Am trecut fara problema", istoriseste Lucian.

    "Vazusem ca masinile de politie aveau un M, semn ca sunt de Germania. Am zis atunci ca singura sansa de a ajunge in München, este sa ne predam politiei. Ne-am inselat. Ne-au dus la inchisoare si ne-au culcat intr-o celula. "Sunteti spioni?", m-au intrebat ei la interviul pentru a ramane in Germania. "Si daca am fi fost, credeti ca v-am fi spus?", le-am raspuns eu, in engleza. Posibil ca le-o fi placut ca am dat un rapuns logic, nu stiu, numai ca dupa o saptamana, am dat interviu pentru a putea pleca in America. "Sansa mea", spune barbatul, "a fost ca stiam foarte bine limba engleza, si nu fusesem niciodata membru de partid". A ajuns acolo unde si-a dorit, in America. Insa lupta pentru viata a continuat, devenind parca mai istovitoare.

    Si-a strans speranta si curajul din orice. Asa cum a facut si in timpul calatoriei, cand, gasind pe locul sau, in autobuzul care ducea catre Liubliana, o papusa din cauciuc, mica, banala, a luat-o in brate si si-a spus: "Voi reusi!" O are si acum acasa.I-a daruit-o fiicei lui, sa-i poarte noroc. O mai priveste din cand in cand si intamplarile ii revin, iar si iar, amintindu-i de pretul platit pentru libertate...

    NU RATATI!
    In urmatoarele zile, vom publica marturii care ne-au parvenit, in urma publicarii articolelor din cadrul serialului "Cazanele mortii". Pe cei care au trait experiente similare sau au avut legatura directa sau indirecta cu acestea ii invitam sa ni se alature. Ne puteti contacta direct la telefoanele redactiei sau pe e-mail, la adresele: marina.constantinoiu@jurnalul.ro si marius.tuca @jurnalul.ro

  • Disparut din Epoca de Aur
  • Omagiu frontieristilor
  • Aruncati in anonimat
  • Imbracati in glicerina
  • Sute de romani, in gropi anonime din Serbia
  • Cazanele mortii
  • Citeşte mai multe despre:   luci,   cauza mortii: libertatea

    Ştiri din .ro















    PUBLICITATE
     



    Serviciul de email marketing furnizat de