x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Pe calea spre libertate, fiecare cu norocul lui

0
Autor: Mira Balan 12 Iul 2005 - 00:00
Pe calea spre libertate, fiecare cu norocul lui


Povestea lui Vasile Titiriga, unul dintre frontieristii despre care nu se mai stie nimic de 21 de ani, are o urmare. Dar fara dovezile care sa scoata la lumina ce s-a intamplat cu acesta dupa ce (sau in timp ce) incerca sa treaca Dunarea la sarbi. Doar marturii legate de prima lui tentativa de a pleca din RSR.

Povestea lui Vasile Titiriga, unul dintre frontieristii despre care nu se mai stie nimic de 21 de ani, are o urmare. Dar fara dovezile care sa scoata la lumina ce s-a intamplat cu acesta dupa ce (sau in timp ce) incerca sa treaca Dunarea la sarbi. Doar marturii legate de prima lui tentativa de a pleca din RSR.

Mai exact, este vorba de marturisirea unui prieten al lui Vasile, care a incercat impreuna cu acesta sa fuga din tara in 1981. Cum au reusit ei sa ajunga ascunsi intr-un vagon de marfa in Ungaria, pacalind pana si cainii special dresati ca sa-i adulmece pe fugari, ce au patimit dupa ce au fost prinsi si trimisi inapoi in tara sunt parca plasmuiri. Dupa 15 ani de cand am castigat libertatea, ne vine greu sa credem ca au fost oameni care au riscat totul pentru a scapa de lagarul comunist. Indiferent cat de bine o duc astazi cei care au reusit atunci sa ajunga in Occident, ei vor ramane marcati pentru tot restul vietii de ceea ce au indurat. Fiindca isi doreau o viata mai buna. Rudele sau prietenii celor care nu au avut norocul sa ajunga acolo unde au visat asteapta inca raspunsuri. Simple si concise.

DOAR VIZE… In ziua in care a aparut articolul despre Vasile Titiriga, intitulat "Sunt sigura ca traieste", am primit un telefon de la un domn care s-a recomandat Sorin Cardy si care mi-a spus ca l-a cunoscut foarte bine pe Vasile (Vali, cum il numeau prietenii), fiindca au incercat sa fuga impreuna din tara. M-am intalnit cu Sorin Cardy si am aflat mai multe despre prima tentativa de trecere a frontierei in care a fost implicat Vali impreuna cu Sorin. Omul mi-a spus ca nu se lasa pana nu va afla ce s-a ales de prietenul lui Vali, care a incercat apoi a doua oara sa fuga din tara, la 26 decembrie 1984. In acea zi, Vali a plecat de acasa din Bucuresti cu gandul de a trece Dunarea la sarbi, dar de atunci familia lui a asteptat in zadar sa primeasca vreo veste de la el.
Sorin si Vali s-au cunoscut la o sectie de Militie, pe la inceputul anului 1981. Si unul, si celalalt s-au trezit in plin regim dictatorial sa ceara vize pentru Australia. "Pai, de ce vreti, mai baieti, sa mergeti voi in Australia?", "In vizita", "Si ati vazut voi toate locurile din tara asta de vreti sa mergeti acolo?"… Cam asa sunau pe atunci dialogurile la Militie, mereu aceleasi intrebari, aceeasi intonatie monotona a vocii, aceleasi raspunsuri, pana cand te apucau dracii si incepeai sa urli: "M-am saturat de voi, de tara asta, vreau sa plec…". Sorin s-a ales cu un dosar la Securitate, pe care il are in copii acasa. Dar e periat, dupa cum spune. Era numit "obiectivul" ce trebuia urmarit in permanenta, doar era "dusman al poporului".

Scrisoare catre autoritati aruncata de Sorin ca manifest in iunie ’81 la Serviciul Pasapoarte: "Suntem considerati ca niste gaze, nu ca niste oameni… eu sunt un om care are o vointa si voi actiona ca atare! Sunt un om linistit din fire, dar nu suport nedreptatea. Nu cer altceva decat niste pasapoarte pentru mine si sotia mea. Vreau sa fiu lasat sa traiesc cum vreau, nu ma poate impiedica decat moartea!".

PEDEAPSA. Sorin Cardy a fost condamnat la un an la locul de munca

PRINTRE GOGOSARI. Sorin Chisereanu este de fapt numele lui romanesc. S-a nascut intr-o localitate din Bacau, in 1950. Ideea de a fugi din tara a venit treptat, o data cu tot soiul de lucruri care l-au facut sa priceapa ca nu e de trait pe aici. "In ’70, am dat examen la Facultatea de Drept. Nu am luat, dar abia dupa aceea mi-am dat seama ca ma luptam, fara nici o sansa, cu securisti, militieni", spune Sorin. A incercat, prosteste, cum recunoaste acum, sa fuga cu un prieten de la mare cu… o barca. O vreme s-a potolit. Dar gandul nu i-a iesit din cap. La 24 de ani, se insoara cu Mariana. Pe la inceputul anului ’81, suparat ca nu a primit viza sa plece din tara, a aruncat manifeste la sediul Directiei de Pasapoarte de pe Strada Nicolae Iorga. "Voiam cu orice pret sa plec de aici. Nu conta cum: cu deltaplanul, cu orice, numai sa plec din tara".
A vorbit cu Vali si, impreuna cu Mariana, au inceput sa-si pregateasca evadarea. Stabilisera sa plece in 22 octombrie 1981, cu un marfar ce transporta gogosari pentru austrieci. "La mine totul a fost calculat. Am facut exercitii, stateam in casa intre doua dulapuri, ne tineam respiratia, fiindca stiam ca la vama sunt controlate vagoanele. Foloseam cutii de chibrituri ca sa vedem cum aranjau lazile in vagoane. Timp de sase luni, dupa ce ne intoarceam de la serviciu, ne intalneam cu Vali si asta faceam." Cum au reusit sa se urce in acel tren, e o alta poveste. Trenul pleca dintr-o localitate de langa Dragasani. Aici se incarcau cu marfa, se verificau si sigilau vagoanele, si apoi trenurile porneau spre Polonia sau Austria. Un coleg de serviciu al lui Sorin avea o casa in zona de unde plecau aceste trenuri. Aici, cei trei au stat zile in sir sa verifice intregul "ritual" ce se derula inainte de plecarea unui marfar. "Impiegatul de acolo ne-a ajutat. Dar nu a vrut sa ne cunoasca. Ne-a trimis vorba prin prietenul meu ca in seara de 25 octombrie va lasa un vagon deschis."

SOLDATUL SI CAINELE. Dupa trei zile si trei nopti ("ne faceam nevoile in sticle", spune Sorin), au ajuns cu trenul la Valea lui Mihai. La frontiera, au inceput cautarile militienilor, securistilor, acestia stiind foarte bine ca multi romani incercau sa evadeze in acest mod. "Auzeam cainele care latra continuu si ne-am dat seama ca ne-a simtit, fiindca se oprise fix in dreptul vagonului unde stateam noi ascunsi. Ofiterul care tinea cainele i-a spus soldatului sa urce in vagon si sa verifice daca e cineva inauntru. A urcat pe vagon o data, a dat cu lanterna sa vada inauntru, a coborat si a raportat ca nu e nimic suspect. Cainele "zicea" contrariul.
"Avea un grad cainele, fiindca asa il striga. E foarte important asta, pentru ce avea sa se intample mai tarziu…", precizeaza Sorin. Din nou il pune ofiterul pe soldat sa verifice. Acelasi raspuns. Nimic suspect. "Cred ca in momentul acela mi s-a oprit inima. Desi aveam impresia ca bate atat de tare, ca se aude pana la Cluj. Nu stiu cum am scapat atunci." De ar fi fost un film american, s-ar fi aflat la sfarsit ca, dupa 15 ani, acel soldat a marturisit ca i-a vazut, dar s-a gandit "daca or fi fratii mei, parintii mei aici?"…

CA-N HOTEL. In Ungaria la vama, au aflat ca trenul va merge in Polonia. Exact unde nu voiau ei sa ajunga. Pe la Debrecin, au sarit din tren. Au luat-o spre Szolnok, apoi au mers la Budapesta. Aici, Sorin s-a dus direct la Ambasada Elvetiei. Singur. Mariana si Vali il asteptau intr-un parc. "A venit un reprezentant al ambasadei, i-am povestit care e situatia noastra, dar n-am stiut atunci care erau cuvintele magice: «Vreau azil politic». Mi-a spus ca ambasada nu poate face nimic pentru noi, ca stie situatia, sa incercam sa ne descurcam singuri." Si au incercat. Au mers la gara si s-au urcat in trenul care pleca spre Cehoslovacia si Austria. La Gyor, aproape de frontiera, au fost prinsi de o patrula de politie, arestati si predati serviciului de frontiera. Au urmat interogatorii, "dar civilizat".
Pe toata aceasta perioada, au fost separati. "In incaperea unde am stat eu era scris pe un perete: «Doamne, jur ca daca scap de aici o sa ma las de fumat». Prin urmare, nu eram primii romani." Dar nu era iadul pe pamant acolo. Mai ales ca "mancarea era foarte buna". Iar ungurii s-au purtat omeneste, nu i-au batut niciodata. De la Goyr, au fost trimisi la Budapesta, in inchisoare, unde au stat vreo doua saptamani. "In celula eram doi si aveam fiecare un pat, masa, doua scaune. Ne dadeau pasta de dinti si detergent sa ne spalam hainele. Incredibil. Iar ceea ce m-a uimit si nu pot sa uit niciodata era un regulament scris in limbile romana, franceza, rusa, engleza, cu ce ai voie si ce nu ai voie sa faci. Respectai regulile, nimeni nu avea treaba cu tine. Te tratau bine. Dimineata ne dadeau la micul dejun oua, unt, cafea, paine calda. La pranz ne serveau cu gulas, ciorbe…, iar noi in tara nu gaseam, vorba aia, nici chibrituri sa cumparam."

INCERCATI LA SARBI… Ungurii i-au interogat, asa cum cerea legea: cu ce au ajuns, cum au venit… "Femeia care traducea cand am fost anchetati in Ungaria plangea cand povesteam cum am incercat sa fugim din tara. S-a dus si ne-a cumparat ciocolata si ne dadea ca la niste copii." Dupa doua saptamani de stat in inchisoare la Budapesta, le-au spus ca ii vor trimite inapoi in RSR. Si au adaugat: "Ne pare rau, dar n-avem cum sa va ajutam". Domnul capitan nu a scris in raportul pe care l-a trimis autoritatilor romane ca cei trei au "premeditat sa fuga din tara" si a mentionat in procesul-verbal de sanatate ca nici unul nu prezinta semne de lovituri si rani.
Daca nu se scria asta, romanii ii puteau zdrobi in bataie si apoi ziceau «de la unguri au venit asa». Dar ungurii au mai facut un gest pentru ei. "Ne-au lasat sa ne intalnim toti trei ca sa ne punem de acord ce declaratie dam. Ne-au protejat, dar nu puteau iesi din cadrul legal. Le sunt recunoscator pentru ceea ce au facut atunci", spune Sorin Chisereanu. Au hotarat sa nu-l implice pe impiegatul care le-a inlesnit accesul la tren… oricum, n-avea nici o vina ca ei au fost prinsi, ce daca i-au dat bani, pana la urma ei s-au dus la el si i-au cerut ajutor. "Le-am rugat sa ne ajute, dar au refuzat", aceasta este declaratia comuna a celor trei in legatura cu alte persoane implicate. De la unguri, au plecat si cu un sfat, aruncat "intamplator": "Data viitoare cand incercati sa fugiti, plecati pe la sarbi!"…

PATRUPEDUL GHINIONIST. In prima jumatate a lunii decembrie au fost trimisi la Bucuresti. Sorin s-a intors la locul de munca - lucra ca instalator sef la Grupul intreprinderilor de gospodarie comunala din Bucuresti. "Colegilor le era frica sa-mi vorbeasca, nimeni nu indraznea sa se apropie de mine", povesteste el. A fost anuntat ca nu mai este sef de echipa. Toti trei au fost convocati la Militie, unde erau interogati de ofiteri de la Securitate. "Ba, vedeti ba, ca v-am prins!" "Nu ne-ati prins voi, ci ungurii!" "Ba, baieti, potoliti-va!" Isi aminteste de securistii tineri, care erau mult mai rai, dornici sa se afirme. Le cereau sa le spuna cum il striga ofiterul de la vama pe caine… care nu si-a facut datoria, prin urmare trebuia retrogradat… Cateva luni au fost la cheremul securistilor, care voiau sa afle ce contacte au, cu cine sunt in legatura. "Ba, ti-ai bagat mintile in cap? Mai vrei ba sa pleci?", il intreba pe Sorin colonelul de la Secu’… "Da!" "Cum ba?" "Pai daca imi vorbiti cu «ba», nu ma respectati…"

SARBII, ULTIMA SANSA. Hotarase sa treaca Dunarea inot, asa cum l-au sfatuit ungurii. Facuse rost de temperatura apei Dunarii din ultimii 30 de ani, isi proiectase un aparat de scufundare pe care il putea folosi doar in situatii-limita. Ca sa scape de la locul de munca, inscenase un accident, si-a pus piciorul in ghips si a stabilit cu Virgil Marin, un coleg de serviciu (un subaltern de-al lui, pe vremea cand era sef de echipa), sa fuga. De data aceasta, nu a vrut sa o ia pe sotia lui cu el, gandindu-se ca este prea riscant. Vali nu a vrut sa mearga, fiindca "nu s-a considerat suficient de pregatit". In noaptea de 25 octombrie 1982, Sorin si Virgil au ajuns la malul Dunarii, s-au aruncat in apa, legati intre ei cu o coarda, au inotat "in disperare", ajungand dupa vreo 45 de minute pe malul sarbesc.
"Imi amintesc ca era lapovita, ne inghetase fata. Aveam pe noi o vesta speciala de protectie, ca altfel nu am fi rezistat in apa aia." Au ajuns intr-o localitate, au facut autostopul si au dat fix peste o masina a Militiei. Au fost luati si trimisi la Kladova. Acolo, timp de trei zile au fost anchetati de Militie. "De colaborarea cu noi depinde soarta voastra", le-au spus anchetatorii. Sarbii au decis sa-i trimita la puscaria din Negotin, unde erau multi frontieristi. De aici, a reusit sa-i trimita sotiei lui, printr-un macaragiu, o carte postala. Semn ca traieste. A ajuns, dupa cateva zile, la Padinska Skela, unde reprezentanti ONU erau cei care hotarau viata a mii de fugari din tarile comuniste. Intr-o zi, impreuna cu alti 20 de oameni, Sorin si prietenul lui au fost urcati in masina si dusi la frontiera cu Italia. "Nu ati trecut niciodata pe aici", au fost ultimele cuvinte spuse de sarbi. "Eu voiam sa ajung in Elvetia, care era pentru mine Tara Fagaduintei", spune Sorin. Un italian i-a luat cu masina si i-a dus pana la Trieste, apoi au luat trenul spre Torino. Aici, Sorin avea o prietena casatorita cu un italian. "Cand ne-a vazut aia in miezul noptii, nu-i venea sa creada. I-a trezit pe toti vecinii, au facut o petrecere in cinstea noastra." Au stat cateva zile acolo, s-au refacut si au fost dusi in nord si "predati" lui padre Gianfranco. "El trebuia sa ne ajute sa trecem muntii in Elvetia.

Ne-a spus ca, ultima data cand a facut asta, a fost in cel de-al doilea razboi mondial. Padre Gianfranco a fost un om extraordinar." Din Locarno, au traversat cu trenul Elvetia pana la Lausanne, zona francofona. A cerut azil politic si a renuntat la cetatenia romana, aceasta fiind una dintre conditii pentru a o putea aduce si pe sotia lui in Elvetia. Desi de cinci ani vine in Romania, nu a facut cerere de redobandire a cetateniei. E suparat si el, ca multi altii, ca lucrurile evolueaza greu si ca nu vezi "generozitate, bunavointa la romani, ci prea multa ura si rautate".

DE 15 ANI. De Vali nu a mai reusit sa afle nimic nici dupa ’89. "Stiam ca nu renunta la gandul de a pleca din tara. Nu il puteam contacta din Elvetia, fiindca nu il ajutam asa cu nimic. Dimpotriva, puteam sa ii fac mai rau. Cred ca cineva care stia cand vrea sa fuga l-a turnat la Securitate… Nu o sa ma las pana nu voi afla ce s-a intamplat cu prietenul Vali", promite.

SANTIERISTI
Dupa cateva saptamani de cand au fost trimisi inapoi la Bucuresti, a inceput procesul de judecata. Sorin si Mariana Chisereanu si Vali Titiriga au fost aparati de un avocat, cazut in dizgratie, deoarece ii fugise o ruda din tara. Toti trei au fost condamnati un an la locul de munca, fiind repartizati pe un santier, unde faceau munca de jos. Nu aveau voie sa paraseasca localitatea, decat cu aprobarea Militiei. Singurul traseu pe care il puteau face era casa-serviciu. Pe santier, trebuiau sa lucreze peste 12 ore in fiecare zi. Aveau dreptul la cate o pauza de o jumatate de ora, in care puteau sa manance pachetul adus de acasa, daca aveau asa ceva. Sau sa se odihneasca. Indiferent daca ploua, ningea ori era arsita, erau obligati sa-si indeplineasca datoria, fiind in permanenta supravegheati de militieni. Nu au fost repartizati in acelasi loc, "ca sa nu puna din nou ceva la cale". Gandul de a pleca din tara l-au pastrat tot timpul. "Mintea te scoate din necaz, forta o gasesti numai in tine cand dai de greu. De aceea, starea de sanatate conteaza, fiindca atunci cand esti sanatos ai si un psihic puternic. Gandeam la Dumnezeu mereu", spune Sorin Chisereanu. Ca sa poata fugi din nou din tara, si-a inscenat un accident la locul de munca.

DE CE TI-E FRICA…
Intorsi in RSR, au fost preluati de graniceri si comandanti, "niste brute gusate facute din spaga"… Dupa declaratiile obisnuite, i-au trimis in arest preventiv la Oradea. Aici, cei care faceau legea erau comandantul si loctiitorul comandantului Militiei, acesta din urma prezentandu-se lt. col. Modura… "Un dezechilibrat mintal, slab, cu tot felul de ticuri nervoase." Adio lux de puscarie de Budapesta! Noaptea se auzeau urletele infioratoare ale celor dusi la anchete. La puscaria din Oradea "era ca in Evul Mediu", nici pomeneala de regulamente scrise. Dimpotriva. Exact asta voiau gardienii, sa-i prinda in offside, ca sa aiba motiv de dat pumni. "Daca se deschidea usa celulei, trebuia sa stai in picioare, cu spatele la usa si sa asculti instructiunile. Orice miscare suplimentara insemna bataie." Medicii de aici ii controlau pe detinuti ca sa vada cat pot rezista la bataie. Vali a fost foarte rau batut acolo. Fiindca a indraznit sa-l infrunte pe tovarasul Modura. "Cand a fost interogat, a sunat telefonul de pe biroul lui Modura, iar acesta zicea: «Da, ma, bine, lasa carnea acolo…». Dupa ce a terminat de vorbit, Vali i-a spus: «Vedeti de ce vreau eu sa plec? Mie nu are cine sa-mi aduca carne»." Atat i-a fost. Si dupa sase luni ii spunea lui Sorin ca urineaza sange.

NU RATATI!
Si zilele urmatoare vom publica marturii care ne-au parvenit in urma publicarii articolelor din cadrul serialului "Cazanele mortii". Pe cei care au trait experiente similare ori au avut legatura directa sau indirecta cu acestea ii invitam sa ni se alature, pentru a face lumina in acest dosar.

Contactati-ne la telefoanele redactiei sau pe e-mail: marina.constantinoiu@jurnalul.ro cristian.stefanescu@jurnalul.ro si marius.tuca@jurnalul.ro
Citeşte mai multe despre:   sorin,   tara,   s-au,   vali,   fiindcă,   fuga,   cauza mortii: libertatea

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de