Cine naiba l-a omorât pe mortul pe care l-am omorât

30 Sep 2008 • 00:00

Al treilea drum. La 20 iunie 2007 am plecat din oraşul meu, Bereşti, spre Galaţi, peste noapte am rămas la sora mamei mele, Tudoriţă, şi la fiica ei, verişoara mea, Lucica, Dumnezeu să le dea sănătate, iar a doua zi le-am sărutat mâna, am primit binecuvântarea lor şi am pornit pentru a treia oară spre Italia, unde mă aştepta promisa slujbă la Patron. Vineri, 22 iunie, am ajuns la Milano, unde m-am cam înţepenit. Microbuzul cu care venisem nu făcea turul Italiei, eu aveam de ajuns în alt oraş şi mai aveam în buzunar 23 de euro, cu 10 am cumpărat o cartelă de mobil, am mâncat ceva şi mi-au mai rămas fix cinci euro, o situaţie cât se poate de nesuferită. Am sunat un cunoscut şi i-am zis că n-am unde să dorm diseară şi nici n-am bani să ajung în oraşul X. Băiatul, care nu era infractor, ci om cinstit, m-a primit să dorm la el. Dar o ducea prost de tot, mai avea 50 de euro, pe care-i ţinea pentru mâncare, tocmai se certase cu patronul, care l-a trimis în şomaj, şi acum picasem şi eu pe capul lui. A doua zi, sâmbătă, am ieşit în oraş şi am întâlnit un alt cunoscut român, pe nume Florin. M-a invitat omul la o cafea şi o bere, m-a descusut cu ce treburi pe aici şi mi-a zis că pot să rămân la el. Nu are momentan bani, dar o să mă ajute să ajung în oraşul X peste patru zile. La amiază, când să mergem acasă, întâlnim doi marochini, prieteni cu Florin, n-am scăpat de ei până n-am băut două beri de căciulă, apoi am mers fiecare în drumul lui. Seara, îmi zise Florin, mergem să-i vizităm pe marochini, păi, de ce, pentru că ne-au invitat, păi, cine sunt marochinii ăştia, Florine, unde muncesc ei, şi Florin râdea cu gura până la urechi, muncesc, Petrică, dar muncesc în felul lor, adică vând cocaină. Florin locuia şi el, ca mulţi alţi români pe care i-am întâlnit acolo, într-o casă unde nu plătea nimic, într-o zonă demolabilă, unde nu mai şedea nimeni de ani de zile, avea apă rece, avea lumină, dar numai seara, că se agăţase pe blat la o reţea stradală şi avea curent doar când luminau becurile de pe stradă, avea aragaz şi butelie şi se spăla în oraş, la baia comunală. La lăsarea întunericului am plecat împreună spre sălaşul marochinilor, am apucat pe o alee betonată pe malul unei ape curgătoare, adâncă de vreo trei metri şi lată de vreo 15, după vreun kilometru jumate de mers, am întâlnit pe cărare un marochin răsărit din noapte, apoi încă doi răsăriţi din boscheţi, Florin a dat mâna cu ei şi m-a prezentat, ragaţi brava, adică sunt prieten bun, apoi i-am urmat printre boscheţi pe marochini, după o scurtă orbecăială în spatele celor care se arătau foarte buni cunoscători ai locurilor, am ajuns la o rulotă populată de încă cinci marochini, aşezaţi în jurul unei mese de plastic, prezentările au fost scurte, Romanu Florin şi un ragaţ brava, adică eu, iată-ne în sânul tradicanţilor de droguri. Au bâiguit ceva în arabă, iar unul a adus din rulotă două sticle de coniac "Vechea Romană", după ce am băut câte un păhărel, un marochin a pus pe masă două bucăţi de geam, la lumina unor lumânări electrice, toate astea se întâmplau foarte departe de orice ochi curios şi sub paza marochinilor care ţineau permanent de şase la malul apei, iar pe masă a apărut o punguţă cu praf alb, l-a întins pe unul dintre geamuri ca pe o aţă, cum ai trasa o linie, i-a înmânat punguţa lui Florin, care a făcut la fel pe geamul lui şi amândoi au supt pe nas praful, au făcut ssssst, ca un aspirator şi au cules cu nesaţ praful de pe sticlă. Mi-au făcut semn şi mie să pun panarama aia de praf pe geam şi să o sug cu trompa, şi atunci am ridicat o mână şi am zis, graţie amico mio, şi ei s-au mirat foarte şi l-au întrebat pe Florin, tu ai zis că ragaţu e brava, ce se întâmplă cu el, şi au fost lămuriţi că ragaţu ăsta care eram eu nu cunoaşte cocaina, că a stat venti ani la galera şi nu ştie ce sunt drogurile, iar marochini au gogonat ochii şi au întins mâna cu respect, scuza amico per favor, tu romen multa brava, că marochini aveau un respect ieşit din comun pentru persoanele care au făcut puşcărie, iar respectul creşte pe măsură ce anii de puşcărie sunt mai mulţi, iar eu aveam ani de puşcărie să le dau şi altora din ei, şi uite aşa m-am umplut eu de respect printre traficanţi.

Buclucul de la miezul nopţii

După vreo oră au apărut încă doi marochini, fiecare cu câte patru sacoşe pline cu Piţa, cu bere şi coniac "Vechea Romană", şi aşa a trecut de miezul nopţii, din când în când suna telefonul şi atunci trei-patru marochini dispăreau pentru scurt timp, şi telefoanele sunau încontinuu, de la unu noaptea până la patru dimineaţă, care e perioada lor de vârf, sunau ca la balamuc, veneau clienţii cu zecile să se înfrupte. Afacerea mergea ca pe roate, după cum se vede, şi mergea fără riscuri. Păi, să presupunem că burghejii ori carabinerii, ori poliţia locală ar fi aflat de vizuina traficanţilor, ei bine, n-ar fi avut nici o şansă să-i prindă vreodată cu marfa asupra lor. Din două una: ori marochinii erau foarte bine organizaţi, ori erau combinaţi şi cu carabinierii. În Italia nu trebuie să te mire absolut nimic, am să vă zic la momentul potrivit ce-am văzut cu ochii mei, măgării de neimaginat, pe care cetăţenii care nu au avut de-a face cu justiţia şi cu poliţia de aici nu le-ar crede în vecii vecilor. Românii care n-au ieşit din ţară sau cei care s-au ocupat numai cu lucruri cinstite în Occident vor spune precis că asemenea lucruri sunt imposibile. Dar sunt şi foarte mulţi români care ştiu bine că am dreptate. Eram aşadar în ziua de 26 iunie 2007, pe la ora 2 noaptea, şi mergeam cu Florin pe aleea aceea de pe malul apei pe care v-am descris-o mai sus, tocmai plecasem de la marochini mai repede, căci în acea dimineaţă urma să mă duc în oraşul X, unde mă aştepta patronu să mă angajeze, aşadar mergeam spre casă, aveam canalul în partea dreaptă, pe stânga era un gard de metal lung de vreo 100 de metri, alături un alt gard, al unei unităţi de pompieri. Cum mergeam noi cu paşi grăbiţi spre locuinţa lui Florin, după ce trecurăm de unitatea de pompieri, auzim în urma noastră, în noapte, gălăgie, ţipete, agitaţie, iar din faţă au răsărit două maşini de carabinieri, patru cărăbuşi au coborât din ele şi au început să strige la noi Ferma!, şi mai spuneau şi altele, iar Florin a tradus să ne întindem de îndată pe burtă cu mâinile la spate, şi aşa am şi făcut, cărăbuşii s-au apropiat cu pistoalele în mâini, unul mi-a dat în ceafă cu călcâiul de la pantof, ne-au pus cătuşile şi la scurt timp locul s-a împânzit de maşini pline cu cărăbuşi, vreo şapte maşini erau, drace, în ce intrasem oare?

În cinci ore m-au băgat la puşcărie

Legaţi cu mâinile la spate, am făcut cale întoarsă spre unitatea de pompieri, acolo era deja forfotă grozavă, mişunau lanternele ca licuricii, se lucra la gard, dăduseră jos cam vreo doi metri lungime, era plin de pompieri şi de cărăbuşi, parcă era şi un om culcat pe jos, mai târziu aveam să aflu de la Florin că vorbeau între ei dacă noi suntem ăia, pompierul zicea că da, că a auzit ţipete şi ne-a văzut pe noi sărind gardul şi fugind pe lângă apă, şi după ce au vorbit unul l-a lovit pe Florin şi un pompier m-a lovit cu ranga peste tibia de la piciorul stâng, am căzut jos ca fulgerat şi am leşinat, m-au trezit tot în lovituri, apoi m-au luat pe sus patru carabinieri, îmi clănţăneau dinţii de frig, pesemne că aveam frisoane, şi mi-am revenit într-o cameră, în cazarma carabinierilor, mi-au făcut fotografii, s-au chinuit şi să-mi ia amprentele, le-a fost cam greu, pentru că aveam rupt şi degetul mic de la mâna dreaptă, şi după ce mi-au făcut fotografiile, civilul care am înţeles că este criminalist mi-a spus fiu de putana şi eu i-am răspuns la fel, fiu de putană şi gunoiule ce eşti, iar el împreună cu doi cărăbuşi au sărit pe mine şi cum mă băteau unul mi-a dat cu piciorul peste tibia de la piciorul stâng, care era ruptă, şi atât de tare m-a durut, că nu am ţipat, ci am urlat ca o fiară sălbatică, şi a apărut imediat un bărbat îmbrăcat civil, cred că unul cu grad mare, a strigat ceva şi nimeni nu m-a mai atins cu nimic. M-au luat pe sus şi m-au depus într-o curte cu garduri înalte de metal, acolo era şi Florin, păzit de patru cărăbuşi, era speriat, de ce ai urlat aşa Petre, că m-am speriat şi eu, mi-au dat peste ruptura de la picior, Florine, şi atunci mi-a dat vestea cea grozavă: ştii cine era omul ăla de pe jos, de lângă gard, Petrică, era un mort, frate, şi noi suntem acuzaţi că l-am omorât, eşti nebun, Florine, aş vrea să fiu nebun Petre, dar eu am înţeles tot ce vorbeau între ei. Şi iată cât de repede s-au mişcat lucrurile: la două am plecat de la marochini, la două şi jumătate am fost arestaţi, la cinci dimineaţa urcaţi în maşină, iar la şase şi treizeci de minute eram deja în penitenciar, cazaţi în celulă. Prin cele mai negre vise nu-mi trecuse că mă voi întoare într-o celulă de puşcărie, când m-am liberat din Penitenciarul Galaţi, la 21 ianuarie 2006, jurasem să nu mai calc într-un asemenea loc şi iată-mă…

Cică să-i dau în judecată pe carabinieri

În celulă erau două paturi suprapuse, cel de sus era locuit de un marochin, la noi în România deţinuţii preferă paturile de jos, dar în Italia optează pentru cele de la etaj, că văd mai bine la televizor. Mobila era: un televizor montat în perete la un metru jumătate, două scaune de tablă groasă, înfipte în pardoseală, două mese, tot de metal, montate în perete. Geamurile nu erau de sticlă, ca la noi, ci dintr-un plastic gros, special să nu cedeze dacă erai nervos şi-ţi trecea prin minte să le spargi. Mai era o baie mică, cu chiuvetă, un vas în care te spălai pe picioare şi veceul, plus o oglindă montată în perete, pe care iarăşi nu puteai să o spargi. Saltelele erau din burete, la fel şi pernele, nu din câlţi ca în România, nu puteai ascunde nimic în ele. Totul era stabil în cameră, nimic nu putea fi mişcat din loc. Marochinul m-a întrebat ceva de două ori în italiană, dar nu i-am răspuns, îmi era silă până şi de mine, dar de el… M-am pus în pat, piciorul stâng mă ardea din ce în ce mai rău, mă durea abdomenul şi aş fi vrut să vomit, după jumătate de oră a venit gardianul cu doctorul, mi-am luat cârjele pe care mi le dăduseră cărăbuşii şi m-am târât spre uşă, dincolo de uşă m-au pus în cărucior cu rotile, pe care-l conducea un lavorant, adică un deţinut scos la muncă, m-au dus până în infirmeria penitenciarului şi mi-au făcut radiografii la picior, la burtă şi la deget, degetul şi piciorul mi le-au pus în atele de plastic. Au chemat un deţinut român care vorbea italiană, să-mi fie tălmaci, eu nu voiam să pronunţ nici o silabă în italiană, atâta ură prinsesem pe naţia asta, încât mi-era greaţă şi să spun un cuvânt în limba ei. Sunt moldovean, de la Galaţi, i-am zis interpretului, şi i-am întins mâna, sunt oltean de la Vâlcea, mi-a strâns mâna, ce ai făcut, măi omule, am făcut pe dracu’n praznic, nu am făcut nimic, cum aşa, uite-aşa, el se uita la mine tâmpit, se vedea după faţa lui că nu mă credea de fel, da de ce eşti acuzat, a continuat discuţia, de omor, oltene. Carabinierii te-au bătut, moldovene, da, oltene, să îi dai în judecată, ca să îţi facă reducere de pedeapsă, aşa de tare m-a enervat olteanul când mi-a zis asta, încât l-am poftit să plece degrabă că nu mai avem ce discuta. Auzi la el, tontu’ naibi, îmi ziceam când m-au dus înapoi în celulă, nu ştie ce vorbeşte olteanu, pesemne că n-a auzit ce ştie toată lumea, corb la corb ochii nu-şi scoate, păi, dacă îi dădeam în judeată pe carabinieri, cu siguranţă n-aveam să mai văd lumina zilei, îmi frământau creierii, să fi făcut ăştia o greşeală intenţionată cu noi, să ne fi purtat cineva sâmbetele, dar cine dracu’ ne ştie aici, în Italia, şi aşa m-a luat somnul, îmi dăduseră calmante foarte bune şi m-am trezit abia spre seară, când m-a zgâlţâit marochinu şi mi-a spus romenu mangea, i-am făcut semn să mă scutească, că vreau să dorm, a mai bodogănit ciuciunghezu ceva, cred că spunea că a încercat să mă trezească şi la prânz, dar deja nu-l mai auzeam.

Tocmai ce adormisem că mi-a speriat somnul, la propriu, o gălăgie imposibilă, în cameră intraseră trei gardieni care ciocăneau cu bastonul în gratii, le testau, va să zică, să nu fie tăiate, de două ori pe zi aveam să aflu că fac manevra asta, dar mie mi se părea că este prostia omenească întruchipată ce fac gardienii. Şi am şi argumente când zic asta. În puşcările italiene nu se folosesc lamele de bărbierit, nici nu ai de unde-ţi procura aşa ceva. Ai voie doar la BIC-uri. Ei bine, dacă aveai lamă de bărbierit, puteai tăia gratia uite aşa: rupeai lama pe din două şi o făceai ferăstrău, adică o băteai în gură cu o lingură de fier. Dar aici, în Italia, toată vesela era de plastic, era imposibil să găseşti o lingură de fier, iar dacă ai găsit aşa ceva, n-aveai unde s-o ascunzi, din motive pe are le-am explicat mai sus. Nu, evadarea din puşcăria asta nu era lucru uşor, pentru că deţinutului îi cam lipsea şi intimitatea. Asta înseamnă că uşile de la celule erau deschise tot timpul, doar gratiile erau închise permanent, iar gardianul îşi băga nasul în treburile tale când te aşteptai mai puţin şi trăgea cu coada ochiului fără ca tu să afli din timp. În România, unde celulele erau încuiate, aveai timp să pui la adăpost oarece lucruri interzise când gardianul băga cheia în broască. Aici, nu. În plus, mai aveau şi camere de luat vederi pe holuri. Şi totuşi le scăpase ceva, iar eu cu Florin tocmai ne pregăteam să ne folosim de acel ceva, ca să ne luăm zborul din puşcăria italiană. În fiecare săptămână aveai voie să-ţi faci speza, adică îţi cumpărai ce mâncare voiai şi băutură, dar numai vin sau bere, puteai să cumperi şi oţet ca să pui la salată, ei bine, cu oţetul acesta aveai şansa să evadezi. Procedeul era următorul: luai oţetul şi dădeai cu el pe perete, pe o porţiune cât era necesar să iasă un om, mai bine era dacă îl pulverizai cu un pulverizator de parfum, de-astea se găseau, şi după ce dădeai cu oţet puneai fotografii să maschezi locul umed, iar după jumătate de oră scărmănai peretele cu mâna goală şi betonul, în contact cu oţetul, începea să se fărâmiţeze exact ca mălaiul din care facem mămăliga. Exerciţiul acesta trebuia făcut de minimum zece ori pe zi, iar în 20-25 de zile aveai gaura gata. Ei bine, acest procedeu urma să-l aplic eu cu prietenul meu Florin.

Chiar a doua zi după arestarea noastră, la 28 iunie, Florin a trecut pe lângă uşă şi m-a poftit să ies la curtea de aer, nu mă simţeam deloc în stare, dar trebuia musai să vorbesc cu el, ca să plănuim ce avem de făcut, aşa că m-am smuls din pat şi m-am târât în cârje până la plimbător. Şi ce mai spuneau, Florine, lăturile alea de carabinieri şi de pompieri, păi, spuneau, Petre, că noi l-am omorât pe ăla, după care am luat-o la fugă, noi vorbeam cam tare şi ne-au auzit vreo cinci români care se plimbau şi ei în curte, iar unu de la Braşov ne-a zis să nu vă faceţi griji, că îl prinde pe criminal şi pe urmă vă dă drumul în câteva zile. Îl ascultam pe braşovean şi mă gândeam că este prost omul ăsta în adevăratul sens al cuvântului şi doarme pe el. Italia nu-i România, noi fuseserăm arestaţi la două şi 30 de minute noaptea, iar la şapte dimineaţa eram deja în penitenciar. Aici, va să zică, te ridică, îţi face dosarul pe loc şi în trei-patru ore eşti la puşcărie. În România te arestează, te anchetează azi un pic, mâine te mai întreabă ceva, te ţine pe arest, te mai scoate peste două săptămâni, când voiau muşchii lui domnu’ anchetator, şi tot aşa poţi să stai în anchetă şi trei, dar şi şapte luni, în funcţie de gravitatea faptei tale şi de hărnicia anchetatorului.

Confruntarea cu procuroarea

Ei bine, pe mine m-au scos la anchetă vineri, la două zile după ce ne arestaseră. M-au băgat într-o cameră în care mă aşteptau trei femei şi un bărbat. Una era procuroarea, alta dactilografa, a treia avocata mea din oficiu, iar bărbatul era translatorul. După întrebările standard, procuroarea a fost directă: care dintre noi doi l-au lovit pe Vigile de Focu, adică pe pompier. I-am răspuns că nici unul. Dar de unde ştiu că nu l-a lovit Florin? Pentru că era cu mine pe alee. Dar de unde veneam? De la nişte femei care făceau trotuarul. În fine, m-a întrebat de toate, dar fără să pomenească nimic de omor, până i-am zis avocatei că nu am comis nici o faptă ilegală şi am întrebat de ce sunt acuzat de omor. Păi, nu de omor eşti acuzat, ci de Rapină, asta însemna tâlhărie şi este foarte aspru pedepsită pe-aci. După vreo oră de anchetă, procuroarea m-a întrebat: dacă mă trimite în România, o să fiu arestat? Nu, nu sunt urmărit şi nu am nici un mandat. Dar puşcărie am făcut în România? Da, am făcut. Şi pentru ce am făcut? Povestea asta e aşa de lungă că ne-ar trebui câteva ore să i-o spun, dacă are răbdare să o asculte până la capăt, atunci să se pregătească, iar dacă n-are răbdare, atunci nici n-o să-ncep a o spune. Deci, asta a fost toată ancheta, mi-am luat cârjele şi am ţopăit înapoi în patul meu.
Cum tropăiam pe hol în trei picioare, mă gândeam, uite, domne, fără să fur eu un măr de pe tarabă, am ajuns să fiu acuzat de omor, să fiu bine fărâmat în bătaie, iar acum anchetat pentru Rapină. De acuzaţia de omor măcar scăpasem.

• Petre Dogaru crede că lumea nu mai are nevoie de un puşcăriaş pocăit. Că societatea îi refuză acestuia dreptul la viaţă cinstită, la o slujbă şi la un acoperiş. Cine doreşte să îl convingă de contrariu îl poate contacta prin intermediul redacţiei sau la adresa de mail zass@jurnalul.ro.

Urmează
Povestea celor cinci luni de puşcărie. Planuri de evadare. Reţete de supravieţuire.