x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Din puscarie, am auzit la radio tipatul Timisoarei (X)

0
31 Iul 2006 - 00:00
Din puscarie, am auzit la radio tipatul Timisoarei (X)


Fostul condamnat la moarte Petre Dogaru a devenit un adevarat boier al Penitenciarului Margineni. Multi detinuti dar si cativa gardieni depindeau de el. Locotenentul ""Brusli"" isi cumparase casa si masina respectand reteta de furtisag patentata de Dogaru. Detinutii betivi atarnau de unica sursa de alcool ""potabil"" din puscarie, asupra careia povestitorul detinea monopol. Traiul bun avea sa ia sfarsit o data cu declansarea Revolutiei.

 


  • Jurnalul unui condamnat la moarte
    Fostul condamnat la moarte Petre Dogaru a devenit un adevarat boier al Penitenciarului Margineni. Multi detinuti dar si cativa gardieni depindeau de el. Locotenentul ""Brusli"" isi cumparase casa si masina respectand reteta de furtisag patentata de Dogaru. Detinutii betivi atarnau de unica sursa de alcool ""potabil"" din puscarie, asupra careia povestitorul detinea monopol. Traiul bun avea sa ia sfarsit o data cu declansarea Revolutiei.
  • In dimineata urmatoare, directorul a venit la mine la hala si mi-a zis: ""Domnul Dogaru, haideti va rog jos la ambalaj, unde faceti dumneavoastra de mancare"". Si cand am ajuns in camera, directorul a scos din san o cutie de ness Amigo de 100 de grame si de la brau a scos o jumatate de litru de coniac. ""Domnul Dogaru, va rog sa primiti atentia asta din partea mea"", bineinteles ca nu le-am luat, si i-am zis, ia-ti astea si iesi afara acum. A luat cutia si sticla si a iesit din camera. In ziua urmatoare directorul a venit din nou si m-a rugat sa merg in camera unde-mi faceam de mancare si a scos iarasi cutia de ness si o sticla de Gioni Uacar si mi-a spus: ""Domnu’ Dogaru, va rog foarte mult sa nu ma refuzati"". Eu i-am zis directorului aspru: mai directore, de ce nu ai venit acum cinci sau sase zile sa imi dai cutia asta de ness si sticla asta de Gioni Uacar. Directorul a inceput sa-mi zica: ""Pai sa vedeti, c-o fi si c-o pati..."", eu am scos din buzunar un pachet de bani si i-am zis: mai directore, cine crezi ca are mai multi bani dintre toti hotii astia din fabrica, pai vezi, mai directore, ca sticla asta de bautura si cutia asta de cafea n-au nici o valoare pentru mine. ""Da, domnu’ Dogaru, da’ eu va rog sa primiti atentia asta de la mine."" Am luat atentia si i-am zis: du-te directore, ca eu oricum nu am sa spun nimic la nimeni despre ce am vazut. Directorul mi-a multumit si a plecat, ma stia ca sunt om de cuvant, si intr-adevar nu am vorbit cu nimeni nimic niciodata, dar de scris am voie sa scriu, pentru ca in discutia mea cu directorul nu a fost vorba despre scris.

     

    Supravietuire si decadere


    Timpul trecea repede, nici nu stiam cand se facea seara, aveam de toate in afara de libertate si de femei, mama venea in fiecare luna, venea si sora Mariana, sora mea era bolnava, era handicapata, cazuse din pat cand avea 3 ani, imi aduc aminte ca, de cand a cazut din pat, n-a mai vorbit niciodata, iar Mariana, sora mea, a ramas cu mintea de copil de 3 ani. Pe mine nu ma interesa pachetul, cand venea mama mea cu sora la mine, eu aveam de toate, dar ma bucuram ca le vedeam, asta era cea mai mare bucurie a mea. De foarte multe ori o rugam pe mama sa nu-mi mai aduca atata mancare, ca eu am, si intr-adevar aveam de dadeam si la alti detinuti. Dar mama tot mama ramane si imi spunea: ""Cum sa vina mama la tine, puiul meu, fara sa-ti aduca ceva?"". Iar eu taceam si nu mai spuneam nimic, imi era rusine sa comentez ceva, iar cand o vedeam batrana si bolnava, imi venea sa ma bat cu capul de toti peretii, in loc sa fi fost liber si sa o ajut, venea ea la mine, asa batrana si bolnava, cu tot cu sora Mariana, bolnava si ea. Mama mea era si este si acum mai mult decat o mama, acum cand scriu sunt la Puscaria Gherla si vine si aici la mine in fiecare luna, asa batrana si bolnava cum e, iar eu ma rog la Dumnezu sa o tina in viata sa o vad macar asa, din cand in cand.

     

    Revin la viata din fabrica, era frumos si timpul trecea repede, dar aveam de stat acolo 25 de ani, si cand ma gandeam la durata condamnarii, timpul mi se parea ca sta pe loc. 25 de ani este un drum foarte lung, as putea spune, aproape un drum fara de sfarsit, si cu mana pe inima spun ca nu stiu daca voi avea sansa sa ajung la capatul drumului, foarte multi au murit la puscarie, si aveau mandate mult mai mici, dar eu aveam 25 de ani, 25 sunt multi, numai sa ii numeri si ti-e greu, dar sa-i si executi. Cautam sa nu ma gandesc la pedeapsa ce-o am de ispasit, daca m-as fi gandit la ea, asa cum faceau alti detinuti, cu siguranta c-as fi innebunit, cautam sa-mi tin psihicul intreg, altfel eram constient ca o sa decad, asa cum i-am vazut pe atatia altii in jurul meu. Baie puteam sa fac in fiecare zi, si acest lucru ma bucura foarte mult, igiena este mama sanatatii, si eu, si ceilalti detinuti aveam posibilitatea sa ne ingrijim, dar, iata, unii nu mai voiau sa se ingrijeasca, nu le mai pasa de ei insisi si din acel moment ei incepeau sa coboare pe panta abrupta spre abrutizare, unii decadeau psihic, si atunci cand decazi psihic nu te mai intereseaza propria persoana. Puteai sa iti dai seama foarte simplu cand un detinut decadea psihic, el nu mai facea baie regulat, nu isi mai spala hainele de pe el, vorbea fara sa fie intrebat, nu se barbierea, eu simteam cand un detinut incepe sa alunece, si pot sa spun cu mandrie ca pe multi am reusit sa-i conving sa revina la suprafata, eram foarte bucuros cand convingeam pe cineva sa urce la linia de plutire, iar multi dintre cei pe care i-am tras in sus mai mult cu forta, dupa ce si-au venit in simtiri si in ratiune si in toate ale lor, au venit la mine si mi-au adus un cadou si mi-au spus: ""Mai Petrica, daca tu nu te tineai de capu’ meu sa revin la normal, eu cred ca acum eram deja mort!"". Erau si detinuti pentru care nu mai puteai sa faci nimic, oricat de mult te-ai fi straduit sa ii scoti la linia de plutire, nu mai aveai cu cine sa discuti, cadeau, de pilda, in capcana pastilelor, luau Antinevralgic, Fasconal, Diazepam, Neoleptil, unii nici nu mai aveau control din cauza acelor pastile, erau internati la ""psihici"" si dupa o perioada de timp auzeai de cutare ori cutare ca a mierlit-o. Isi distrugeau ficatul, stomacul, si in cele din urma capul, dupa care cedau si sunt obligat sa spun la lucruri pe nume, ca vinovati de moartea a sute de detinuti erau doctorii care le dadeau pastile cu nemiluita.

     

    Cum faci din dusman prieten


    Eram la inceputul lunii decembrie 1989, intr-o zi de 9 decembrie pe care nu pot s-o uit, un detinut de nationalitate maghiara, pe nume David, dar toti ii spuneau Pista, era sa-mi faca bucata de tot. Mi-a dat o ranga in cap si nu lipsise mult sa-mi risipeasca creierii in patru zari. Povestea dintre mine si Pista e mai veche si se cade sa v-o spun. In 1982, eu eram arestat pentru o talharie ori poate pentru mai multe, cert e ca munceam la niste canale de irigatii la colonia Insuratei, care apartinea pe atunci de Penitenciarul Galati. Eram brigadier si aveam 120 de detinuti in brigada, toti cu pedepse de la un an pana la zece ani. Printre cei 120 de detinuti il aveam si pe acest David, zis Pista, ungurului nu-i convenise locul de munca unde il pusesem si a vrut sa imi dea cu o cazma in cap, dar am fost atent, am barat lovitura de cazma si coada la cazma s-a rupt, finalul a fost ca l-am batut bine de tot pe detinutul David - Pista. Tin sa spun ca ungurii sunt foarte dusmanosi si cu toate ca trecusera sapte ani si cateva luni, acel ungur nu uitase bataia pe care eu i-o dadusem atunci. Ungurul cazuse si el la puscarie cu crima, avea de ispasit 20 de ani, si soarta ne adunase la un loc la Margineni, in decembrie 1989, iar in acea zi de 9 decembrie Pista mi-a dat in cap cu o ranga de fier, probabil norocul meu a fost ca aveam pe cap o caciula de blana de miel, si cand ungurul mi-a dat cu ranga-n cap, pe loc mi-a si luat vederea, dar am ramas in picioare si era suficient ca ungurul sa ma fi impins cu un singur deget si cadeam, dar el, cand m-a lovit in cap cu ranga si a vazut ca stau si nu cad, de frica a luat-o la fuga, asta mi-a fost norocul, ca, daca ma mai atingea o data, muream, dar el a fugit si eu am ramas, si inca pot sa scriu randurile acestea.

     

    Cum ziceam, la Penitenciarul Margineni era o singura camera de pedepse mari, dar auzise de intamplare si militianul, fusesera martori si vreo cativa civili cand ma atacase Pista, si militianul, il chema Grasu, era un om de treaba, acum era sef de punct de lucru la hala 7, el, Grasu, a auzit si a venit la mine si mi-a spus: ""Te rog, Petre, nu-l bate aici sa am eu necazuri, si asa e in camera cu tine, fa-i ce vrei la tine in camera, dar nu-mi face mie necazuri"". De frica, dupa ce daduse cu ranga, Pista fugise prin fabrica, i-am spus lu’ militian sa nu-l caute si sa-l lase in pace, Grasu avea obligatia sa anunte conducerea unitatii de incident, dar eu il rugasem sa n-o faca, iar lu’ Grasu i-a convenit acest lucru. Seara, cand am ajuns in camera, i-am zis lu’ Pista sa intre in veceu cu mine, cand doi detinuti vor sa se bata, ringul de bataie e veceul, Pista era constient ca va pierde, dar nu avea incotro, daca nu accepta invitatia in veceu, tot trebuia sa-l bat in camera, dar daca lua bataie in camera, ca un iepure, Pista ar fi fost desconsiderat fata de ceilalti detinuti, deci tot nu avea pe unde scoate camasa. Vrand-nevrand, Pista a intrat in veceu, fara prea multe cuvinte vreau sa spun ca l-am batut rau de tot, iar Pista a recunoscut ca a gresit fata de mine, si asa s-a incheiat conflictul, iar Pista m-a rugat sa fim prieteni, l-am acceptat, pentru ca totusi avusese curajul sa-mi dea in cap cu ranga, iar la puscarie curajul se accepta, si cel mai bun prieten ti-l faci pe cel cu care te bati, eu il batusem pe Pista, il facusem sa inteleaga ca trebuie sa ma respecte.

     

    Tot la inceputul lunii decembrie 1989, un prieten ma anuntase ca murise fostul meu cumnat, Moldoveanu Beniamin, ""Beni"", cum ii spuneam eu, foarte multi detinuti cunosteau situatia in care ma aflam eu, iar cand s-a auzit ca ""Beni"" a murit, foarte multe zvonuri au inceput sa circule, cum ca l-as fi omorat eu, bineinteles ca erau niste vorbe in vant, care incepusera sa circule atat la Margineni, cat si in penitenciarele din tara, ba chiar am fost chestionat, asa, ca fapt divers, despre moarte lui ""Beni"", Dumnezeu sa-l ierte, pentru ca de morti nu trebuie sa vorbesti de rau, chiar daca au gresit cat au fost in via-ta, cum Dumnezeu iarta trebuie sa iertam si noi, pacatosii, iar eu pacatosul il iertasem pe ""Beni"" de mult.

     

    S-a spart buboiul


    Dupa cum spuneam, seara tarziu ascultam muzica la aparatul meu si ascultam si Vocea Americii, asa ca la data de 17.12.1989 aflasem ca la Timisoara incepuse asa-zisa Revolutie. Cel mai bun prieten al meu era Olteanu Vasile, cu el mancam, dar nici lui nu i-am spus ca am un aparat de radio. Vasile era un om de treaba, aveam toata increderea in el, dar Vasile avea o meteahna rea, iar meteahna lui Vasile era bautura, si-o cunosteam prea bine, pentru ca eu eram cel care-i dadea lui sa bea. Si ma gandeam ca Vasile, fara sa vrea, daca ar fi stiut ca am aparat de radio, ar fi vorbit sau ar fi vorbit bautura dintr-insul, ceea ce era cam acelasi lucru. Dar atunci, in noaptea de 17 decembrie, am simtit nevoia sa spun cuiva ca a inceput Revolutia, si cui sa-i spun daca nu lu’ Vasile, prietenul meu cel mai bun, asa ca l-am trezit pe Vasile din somn si i-am spus la ureche: Vasile, afara a inceput Revolutia, lumea a iesit in strada. Iar Vasile s-a uitat buimac de somn la mine si a inceput sa-si faca cruce: ""Petrica, tu ai innebunit, pun-te, frate, si te culca ori ai halucinatii?"". Mi-am dat seama imediat ca Vasile nu ma crede si i-am spus: ia Vasile si asculta, si i-am bagat galena in ureche cu japca. Cand Vasile a inceput sa auda la Vocea Americii si-a dat cu palma peste frunte si mi-a spus: ""Bai Petre, tu mereu ai dreptate!"". I-am luat aparatul si i-am facut semn sa vina in veceu si i-am spus: Vasile, afara, in libertate, este nenorocire, a iesit oamenii in strada. Iar Vasile a intrebat: ""De unde ai, Petre, dracia asta de aparat? Ai grija, Petre, ca dai de mare belea, sa nu te vada fraierii din camera"". Si eu am ranjit la el: pai, mai tarane, eu am aparatul de vreo opt luni. ""Al dracului moldovean pervers esti tu, Petre"", mi-a zis Vasile. ""Si stiu ca tu esti mai bandit decat mine, dar ma bucur ca am un prieten descurcaret"", mi-a facut Vasile complimente, iar eu, sincer sa fiu, ma simteam bine cand cineva imi facea un compliment, mai ales ca tocmai Vasile, prietenul meu cel mai bun, era cel care mi-l facea... Dupa care Vasile imi spune: ""Petre, ai grija mare cu aparatul, daca nu esti atent, o sa dai de necaz"". Avea dreptate Vasile, dar nu stia nimeni, decat el si cu Nicu, baiatul care mi-l ascundea in fiecare dimineata in ciorap, iar eu ii dadeam lui Nicu mancare si tigari si bautura. Nicu nu m-ar fi vandut niciodata, eram sursa lui de trai, si cine si-ar vinde vreodata singura lui sursa de existenta?

     


    NOTA
    Cat adevar o fi in cartea asta pe care o publicam acum in serial o stiu doar cei care au trecut prin experiente similare. Pe aceia, dar si pe altii, Petre Dogaru ii asteapta sa-i scrie pe mail, pe adresa supravietuitorul@jurnalul.ro, precum si prin posta, pe adresa redactiei.
    Citeşte mai multe despre:   mama,   vasile,   condamnat la moarte,   detinuti,   pistă,   petre,   cameră,   i-am,   dogaru

    Ştiri din .ro


    PUBLICITATE
     



    Serviciul de email marketing furnizat de