Fereasca Dumnezeu de judecata mortilor! (V)

Aveam tot bagajul, doua pungi de plastic, cand am fost plasat pe sectia a 5-a de condamnati la moarte. Am fost bagat intr-o celula de sase paturi, in care erau sase oameni.

Aveam tot bagajul, doua pungi de plastic, cand am fost plasat pe sectia a 5-a de condamnati la moarte. Am fost bagat intr-o celula de sase paturi, in care erau sase oameni. Doi dintre detinuti erau plantoane, infractori cu pedepse mici, pe unul din cei doi il chema Tanase Spoitoru, un tigan figurant, era condamnat la sase luni fara munca, acest tigan mai fusese condamnat la cinci ani, din care executase un an si 10 luni, mai fusese planton la condamnatii la moarte si-i convenea, ca fiecare planton castiga o luna la 15 zile, plus ca purta par, plus ca beneficia de vorbitor in fiecare luna si era liberat la prima comisie. Astea erau avantajele plantoanelor de la condamnatii la moarte. Al doilea planton era unu Gasca, fost ofiter in armata, acest Gasca era condamnat la 7 ani pentru fals, furt, inselaciune si talharie, fapte comise in timp ce era ofiter in armata. Mi-au dat si mie un pat, acum eram sapte pe sase paturi, dar Gasca si cu Spoitoru dormeau doi intr-un pat, pentru ca niciodata nu aveau voie sa doarma amandoi in acelasi timp, mereu unu dintre ei trebuia sa fie treaz, si asta se intampla 24 de ore din 24.

 

Acomodarea cu celula "mortilor"

 

M-au intrebat cei doi de cand sunt condamnat la moarte, pai nu sunt condamnat la moarte, le-am raspuns eu, cei doi care erau plantoane, dar si ceilalti au inceput sa dea din cap neincrezatori, "mai Petrica, vorbesti serios?", foarte serios, am raspuns eu. Am avut diferite discutii cu toti baietii din camera, ei m-au intrebat cati oameni am omorat, eu m-am apucat si le-am povestit absolut tot ce patisem, dar tot neincrezatori se uitau la mine, vedeau in persoana mea un informator, eu observam cum Tanase si cu Gasca susoteau intre ei, iar eu nu eram vreun novice, aveam pe cocoasa mea sapte ani de puscarie. Atat Tanase, cat si Gasca se interesau pe la militienii de pe sectie care este treaba cu mine, eram o persoana dubioasa, pentru ca pe sectia a 5-a ii aducea numai pe cei condamnati la moarte. Si ei aveau perfecta dreptate sa ma considere un dubios. Dar intr-o dimineata a intrat in camera domnu colonel Constantin si m-a intrebat: "Ce-i cu tine aici, mai Dogarule", ce sa fie, domnu colonel, sunt arestat de doua luni si vad ca m-a adus direct aici, "pai tu esti preventiv, mai Dogarule", pai va rog sa vedeti dumneavoastra, domnule colonel, cine a facut greseala de m-a bagat aici, intre morti, cat timp eu sunt inca viu, ca baietii din camera se uita la mine de parca as fi un sifon. Colonelu Constantin le-a spus "ba, eu il cunosc pe Dogaru inca de cand era pusti", apoi a plecat din camera. "De unde il cunosti pe domnu colonel, bai Petrica", pai de cand m-au arestat prima data in 1976, iar domnu colonel era comandant la Policolor, Policoloru fiind o colonie a Rahovei pe atunci. Dupa discutia cu domnu colonel, baietii nu mai erau dubiosi in privinta mea, ba chiar mi-au si spus "bai, Petrica, credeam ca esti vreun ofiter de militie sub acoperire". In ziua urmatoare a venit domnu colonel Constantin si mi-a spus "da, mai Dogarule, ai dreptate, esti preventiv, dar este ordin de la Procuratura ca tu sa stai aici, ai dreptate, Dogarule, dar eu nu te pot ajuta cu nimic".

 

In camera erau patru detinuti care erau condamnati la moarte, eu eram al cincilea, dar eram arestat preventiv, in nici un caz eu nu trebuia sa fiu intr-o celula de condamnati la moarte, pana nu eram macar condamnat in prima instanta, acest lucru il stiam destul de bine. M-am apucat din nou, la rugamintile celor condamnati la moarte, sa le istorisesc prin ce am trecut. Dupa ce am terminat de povestit tot ce se intamplase, toti patru care erau condamnati la moarte si asteptau sa-i execute mi-au spus ca unul: "Mai, Petrica, pe tine te-au bagat aici pentru ca de aici nu poti sa iei legatura cu nimeni, si cu parere de rau iti spunem ca vei avea aceeasi soarta ca si noi". Mi-a zis asta, il tin minte, un barbat din Chiraftei, judetul Galati, il chema Savin Mihai, si l-a impuscat la 11 noiembrie 1986. Stateam si ma gandeam ca in anul 1978, in lunile septembrie, octombrie si noiembrie, lucrasem la Poligonul, unde in prezent urma sa ma impuste si pe mine. Exact cum spunea un proverb moldovenesc, imi sapasem singur groapa, dar mereu ma gandeam la un plan, nu de evadare, pentru ca era cu neputinta sa evadezi, eram paziti zi si noapte, si cand eram scosi la baie, nici atunci nu ni se dadeau lanturile jos, faceam baie cu lanturile la picioare. Dar cu timpul devenise o obisnuinta, parca ma nascusem cu lanturi la picioare, toti cei care eram condamnati la moarte, inclusiv eu, care inca nu eram condamnat, purtam fuste in loc de pantaloni, spun fuste pentru ca pantalonii erau despicati de sus pana jos, si ne imbracam cu ei exact cum se imbraca femeile sau scotienii cu fusta, dupa care ii legam cu niste bucatele de ata. Un chilot sau o ismana subtire puteam lua pe noi, pentru ca incapea pe sub lanturi, dar pantalonii nu, drept pentru care purtam fuste. Era un fel de bataie de joc, gardienii de pe sectie, cat si conducerea Penitenciarului cautau sa isi bata joc de noi, lanturile erau cu yala, puteau sa le dea drumul cat sa ne imbracam, dar pesemne ca le facea placere sa ne umileasca in felul acesta.

 

Pregatiri de razboi

 

Intr-o zi jucam sah cu Gasca, iar Tanase Spoitoru facea flotari, Gasca il intreaba "ce faci, Tanase, te antrenezi?", "da, domnule, ma antrenez, poate se da vreun mort la mine", i-a raspuns zambind tiganu. Stateam, jucam sah si ma gandeam la cine face aluzie tiganu, ma gandeam ca nu face aluzie la mine, pentru ca eu nu eram condamnat inca, nu ma putea numi "mort", dar, sincer sa fiu, nu mi-au convenit deloc vorbele tiganului. Dupa ce am jucat sah stateam eu de vorba cu Mihai, un baiat din judet de la mine, iar Mihai imi zice: "Bai Petrica, tu te-ai certat cu Tanase ieri si tiganu cand face flotari se uita la muschi si pe urma se uita la tine si zambeste, iar acum cand tu jucai sah, la tine a tras tiganul, ca poate se da vreun mort la el", nu-i nimic, mai Mihai, am spus eu, prima data cand mai face aluzie ca se da vreun mort la el, atunci am sa-l bat. Noi toti care eram condamnati la moarte aveam lanturi la picioare, numai plantoanele nu aveau, pentru ca erau socotite jumatate militieni, si asa si era. Militienii si cei din comandament aveau o incredere oarba in detinutii care erau plantoane la condamnatii la moarte. Daca un detinut care era planton la condamnatii la moarte spunea ceva atunci era litera de lege, era crezut in totalitate, chiar daca acel detinut mintea cu nerusinare.

 

Intalnirea cu Huiduma

 

In ziua urmatoare, dupa ce Tanase a spus ca se antreneaza sa nu se dea vreun mort la el, eu jucam iarasi sah cu Gasca, iar tiganu a inceput sa faca flotari, iar Gasca il intreaba, ce faci Tanase, iar te antrenezi, da, mai Gasca, a spus tiganu, poate se da vreun mort la mine. Cand tiganu s-a ridicat de jos, pe loc l-am ars pe tigan, cu atata dusmanie l-am lovit, incat a rupt si chiuveta cand a cazut jos. Imediat Gasca a sarit in usa, au venit militienii si l-au vazut pe Tanase intins pe jos. M-au scos pe mine intr-o curte de aer, unde ne mai scoteau asa, o data la doua trei zile. Curtea, cam mult spus curte, avea lungimea de doi metri si era lata de un metru, dar era totusi buna, deasupra avea grilaje de metal gros, dupa vreo 30 de minute am fost dus in biroul comandantului de sectie, colonelul Constantin, care mi-a zis din prima "bai Dogarule, tu trebuie sa intelegi ca esti pe ultimul drum si trebuie sa intelegi ca nu merge cu mardeala, vrei sa te mint cum ii mint pe fraieri ca scapa de glont, nu, Dogarule, tu esti o jigodie si chiar daca as incerca sa te mint, tu n-ai pune botu. Sfatu meu, Dogarule, este sa-ti vezi de treaba cat mai ai de trait, ca sa nu ma fortezi sa te chinuiesc, ca te-as putea tine legat de pat si n-ar fi bine pentru tine, acum pleaca, sa vad ce spune Borcan", Borcan era comandantul puscariei, iar eu am fost dus din nou la curtea de aer si am asteptat vreo doua ore pana a primit Constantin dispozitie unde sa ma bage.

 

Mi-a adus bagaju meu, care nu era decat o punguta, ca in filmu "Articolu 420", filmu cu Raj Kapur, si cand militianul a deschis usa la noua mea locuinta, o gorila de vreo doi metri si ceva m-a prins de piept si m-a tras in camera exact ca pe un prosop, din instinct m-am prins si eu de pieptu gorilei, pentru ca altfel ma azvarlea in fundu celulei, si i-am spus, ce faci ma Huiduma, "lasa gura", mi-a zis rastit Huiduma ca sa ma impresioneze, sa ma sperie. Eu i-am spus Huidumei fii foarte atent ce iti spun eu, daca eventual ai sa stai cu mine in celula asta, ai sa ai viata grea de tot, sa nu uiti acest lucru. Celula era la fel ca si cealalta din care veneam, numai ca erau alti oameni, Huiduma era unul din cele doua plantoane, al doilea planton era unu pe care-l chema Cucu, in camera erau patru condamnati la moarte, iar eu al cincilea, care nu eram condamnat, plus cele doua plantoane, Huiduma si Cucu. Aveau un obicei plantoanele astea, de ma umfla rasu’. Huiduma tinea o perna lipita de perete, iar Cucu lovea perna cu pumnii, facea un fel de antrenament, chipurile, dar unu care avea putina experienta isi putea da seama ca Cucu lovea perna in mod fals, habar n-avea sa dea cu pumnii, dar Cucu cauta sa-i terorizeze pe cei patru amarati care erau deja ca si morti. Toti patru condamnatii la moarte erau foarte slabi, mancarea era foarte proasta, si toti cei condamnati la moarte nu aveau nici un drept la nimic. Nu aveau voie sa fie vizitati de familii, nu aveau voie sa primeasca pachete cu alimente, si nici tigari, nu aveau voie nici la corespondenta, nu aveau voie la nimic. In caz ca un condamnat la moarte cerea o carte postala, atunci el o primea, o scria, o dadea militianului de pe sectie, dar carticica postala nu ajungea la familia condamnatului la moarte niciodata, pentru ca militianul o rupea frumusel si o punea la gunoi, asa erau ordinele, ca sa fie clar, un condamnat la moarte nu avea alt drept decat cel de a fi impuscat.

 

Eu ma aflam in noua mea locuinta, alaturi de cei patru condamnati care erau ca si morti, insa Huiduma si Cucu ii terorizau in toate chipurile, ori bateau perna cu pumnii, ori le arata cu degetu la frunte, ca acolo, vor primi glontu, ori le numarau cate zile mai au de trait, si cate altele. Huiduma nu era prost, simtea probabil ca il paste primejdia si incerca sa se bage in seama cu mine vorbindu-mi foarte frumos, dupa ce am stat de vorba m-a invitat la masa. In celula era un baiat din Alba Iulia, il chema Bigi, acest baiat avea o inaltime de 1,90 m si nu cantarea decat 48 de kilograme, in viata mea nu vazusem un om mai slab ca Bigi, daca Bigi nu ar fi avut pielea, cu siguranta ca oasele i-ar fi cazut pe jos, atat era de slab acest baiat. Era genu de om cu care aveai ce discuta, avea cunostinte generale, stia foarte bine istorie si cum mie imi placea foarte mult istoria discutam cu dansul mai mereu, aveam doua zile de cand eram in noua mea locuinta si Bigi mi-a spus, "bai, Petrica, mai am putin si fraierii astia ma vor impusca, tu stii care ar fi ultima mea dorinta?", nu Bigi, dar as vrea s-o cunosc, "Petrica, as vrea sa-i rup mutra lui Huiduma asta proasta si pe urma pot sa mor, dar dupa cum vezi, Petrica, eu abia ma mai tarasc pana la veceu". Mi-am dat seama ca Bigi il ura atat de mult pe Huiduma, incat sunt foarte sigur ca, daca Bigi ar fi avut putere, l-ar fi omorat pe Huiduma fara cel mai mic regret.

 

Ultima dorinta a mortului Bigi

 

A treia zi de cand eram eu in noua mea casa, Huiduma s-a dus la vizita, venise familia la el cu pachet. Cand Huiduma a venit de la vizita a pus o banca din lemn intre paturi, si peste banca o tabla de sah, si peste ea niste hartii, si a pus mancare si m-a invitat pe mine la masa, si pe Bigi, iar la ceilalti trei le-a dat in mana asa ceva de mancare. Cum Bigi nu il agrea deloc pe Huiduma, nu a vrut sa vina la masa, dupa legea hoteasca, nici eu nu trebuia sa ma asez la masa, dar m-am dus, pentru ca aveam un plan al meu si acum venise momentul sa il pun in aplicare. Eu stateam fata in fata cu Huiduma, Cucu statea alaturi de el, Huiduma ii zicea lui Cucu "Boxeru", pe masa era destula mancare, si erau si rosii, era in luna august 1986, Bigi statea intins in pat, se uita in ochii mei, il simteam din priviri ca ma desconsidera pentru ca acceptasem invitatia la masa, dar nici nu banuia ce am eu in cap, ma hotarasem sa il bat pe Huiduma, voiam ca Bigi sa moara fericit, voiam sa-i indeplinesc ultima dorinta inainte de a muri, adica sa-l vada pe Huiduma cu mutra pocita. Cand masa era pe terminate, eu m-am ridicat de la masa si i-am multumit frumos, mi-am aprins o tigara si asteptam sa se ridice Huiduma sa pot sa-l lovesc, asa s-a intamplat, cand a dat sa se ridice, l-am lovit in barba, atat de tare l-am lovit incat a ramas cu capu pe tabla de sah pe care noi mancasem, Boxeuru imediat a sarit la usa tipand. Abia atunci Bigi si-a dat seama de ce am acceptat eu invitatia la masa, si din pat Bigi a inceput sa-i spuna, "Aaa, nu mai esti Boxeur, mai bulangiule, ma poponarule, ce faceai pe mardoiu cu noi, dar cu Petrica nu mai esti mardoi". Imediat au venit militienii, Huiduma inca nu isi revenise, probabil ca de frica am dat atat de tare cu pumnul in el, stiam ca, daca eu nu dau ca lumea, asa cum trebuie, pe urma Huiduma m-ar fi batut cu siguranta, mai ales ca eu nu puteam sa ma misc repede, din cauza lanturilor de la picioare. Au sarit pe mine militienii, mi-au tras vreo 50 de bastoane si mai multi pumni si m-au dus intr-o celula unde nu era nimeni, m-au legat cu mainile si picioarele de pat cu catuse, mi-au pus calus la gura si au adus patru detinuti plantoane. Ma ancorasera atat de bine, incat ma inabuseam din cauza calusului din gura. Pentru cei care nu stiu, calusul este o bucata de lemn legata cu doua sfori, se baga lemnu in gura si capetele de la sfoara se innoada dupa ceafa, si daca cel care iti pune calusu in gura este neam prost, atunci strange sforile la maxim, iar ochii iti ies din orbite exact ca doua cepe, cam asa patisem si eu, totusi ma simteam bine sufleteste, stiam ca Bigi urma sa fie impuscat si ma bucuram ca Bigi va muri cu ultima dorinta indeplinita, nu pot spune ca facusem vreo isprava anume, dar Huiduma trebuia batuta, si cu siguranta ca Huiduma n-o sa ma uite niciodata.

 

MODA
"Dar cu timpul devenise o obisnuinta, parca ma nascusem cu lanturi la picioare, toti cei care eram condamnati la moarte, inclusiv eu, care inca nu eram condamnat, purtam fuste in loc de pantaloni, spun fuste pentru ca pantalonii erau despicati de sus pana jos, si ne imbracam cu ei exact cum se imbraca femeile sau scotienii cu fusta, dupa care ii legam cu niste bucatele de ata"

 

KAPO
"Noi toti care eram condamnati la moarte aveam lanturi la picioare, numai plantoanele nu aveau, pentru ca erau socotite jumatate militieni, si asa si era. Militienii si cei din comandament aveau o incredere oarba in detinutii care erau plantoane la condamnatii la moarte. Daca un detinut care era planton la condamnatii la moarte spunea ceva, atunci era litera de lege, chiar daca acel detinut mintea cu nerusinare"

 

VECINII
"Toti patru condamnatii la moarte erau foarte slabi, mancarea era foarte proasta, si toti cei condamnati la moarte nu aveau nici un drept la nimic. Nu aveau voie sa fie vizitati de familii, nu aveau voie sa primeasca pachete cu alimente, si nici tigari, nu aveau voie nici la corespondenta, nu aveau voie la nimic. In caz ca un condamnat la moarte cerea o carte postala, atunci el o primea, o scria, o dadea militianului de pe sectie, dar carticica postala nu ajungea la familia condamnatului la moarte niciodata, pentru ca militianul o rupea frumusel si o punea la gunoi, asa erau ordinele, ca sa fie clar, un condamnat la moarte nu avea alt drept decat cel de a fi impuscat"

 

VICTIMA FERICITA
"Bigi statea intins in pat, se uita in ochii mei, il simteam din priviri ca ma desconsidera pentru ca acceptasem invitatia la masa, dar nici nu banuia ce am eu in cap, ma hotarasem sa il bat pe Huiduma, voiam ca Bigi sa moara fericit, voiam sa-i indeplinesc ultima dorinta inainte de a muri, adica sa-l vada pe Huiduma cu mutra pocita"

 

 

NOTA

Cat adevar o fi in cartea asta pe care o publicam acum in serial o stiu doar cei care au trecut prin experiente similare. Pe aceia, dar si pe altii, Petre Dogaru ii asteapta sa-i scrie pe adresa supravietuitorul@jurnalul.ro , precum si prin posta, pe adresa redactiei.