x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

In puscarie, cel mai bun respect e frica(VII)

0
25 Iul 2006 - 00:00
In puscarie, cel mai bun respect e frica(VII)


Petre Dogaru, condamnat pentru trei crime, a scapat de glont de ziua lui Ceausescu. Motiv sa-i pastreze dictatorului comunist o vie si placuta amintire. Suntem la inceputul lui 1988. Povestitorul paraseste, dupa 18 luni, celula condamnatilor la moarte. Cu o faima de pe urma careia va sti sa profite


  • Jurnalul unui condamnat la moarte
    Petre Dogaru, condamnat pentru trei crime, a scapat de glont de ziua lui Ceausescu. Motiv sa-i pastreze dictatorului comunist o vie si placuta amintire. Suntem la inceputul lui 1988. Povestitorul paraseste, dupa 18 luni, celula condamnatilor la moarte. Cu o faima de pe urma careia va sti sa profite
  • Au trecut doar cateva zile si m-au lasat fara lanturi la picioare si fara catuse la maini, le purtasem 18 luni dar nu ma indragostisem de loc de bijuteriile acelea, cand am ramas fara ele a fost cea mai mare bucurie pe care am avut-o vreodata, cand mergeam nu aveam control, parca pluteam in aer, mi se ridicau picioarele prea sus, ma simteam ca Omu care a pasit pe Luna, abia dupa mai multe zile am invatat sa merg normal ca toti oamenii.

     

    Dupa vreo doua saptamani de la Decretu 11 al lui Tovarasu’, dat de ziua lui de nastere, au fost scosi toti fostii condamnati la moarte si a format o camera din noi, eram 10 si cu mine 11, care inca nu eram condamnat; sef de camera am fost numit eu, in toate penitenciarele, mai ales in anii ’80, sefi de camera erau pusi detinutii considerati mai rai, conducerea penitenciarelor stia ca doar unu mai rau ii poate tine in frau pe detinuti. Si din cei 11, eu eram cel mai rau, dupa cum ati avut ocazia sa va convingeti, avantajul meu ca sef de camera era ca ieseam seara la televizor la club si primeam cate o evidentiere in fiecare luna si cam asta era tot. Pe la sfarsitul lunii februarie am primit condamnarea, 20 de ani de inchisoare. Aflasem ca in fiecare penitenciar sosise un complet de judecatori care luau dosarele la mana si aplicau Decretu 11. Stiam eu ca mi-au dat 20 de ani, dar Procuratura, adica P. Ovidiu, mi-a facut recurs, pentru ca nu i-a convenit nenorocitului ca scapasem asa de ieftin, iar Tribunalul Suprem i-a aprobat recursul si mi-a mai dat inca cinci ani, sa-mi fie de bine, sa-i fie si lui tot ce-i urez acum doar in gand pentru ca am mare respect pentru hartia pe care scriu si nu-i incredintez chiar toate gandurile mele, ei bine, prin august 1988 m-am capatuit si cu cei cinci ani in plus. Cam pe atunci, detinutii de pe sectia a 5-a au fost transferati pe a 3-a, Ceausescu daduse ordin ca Penitenciarul Rahova sa fie daramat, iar demolarile incepusera inca din luna aprilie a acelui an. Proaspat instalat pe a 3-a, m-am si infatisat la seful de sectie, la raport, cerand sa fiu scos la munca, seful de sectie ma cunostea. ""Mai, Dogarule, te scot eu la munca, da’ tu chiar vrei sa muncesti?"". ""Nu, domnule comandant, dar stau si eu pe acolo, sa imi treaca timpul"". ""Bine, Dogarule, fiindca ai fost cinstit cu mine, te scot, dar sa nu te iei de alti detinuti!"".

     

    La munca, distractia ideala


    Afara era frumos, mai stateam de vorba cu cate un prieten, mai fumam, si tot asa dupa vreo patru zile, sefu de punct de lucru m-a chemat la el si mi-a spus: ""Mai Dogarule, pe tine si asa nu te pune nimeni sa muncesti, hai Dogarule si ajuta-ma si pe mine, iti dau 40 de oameni si tu esti brigadieru lor, ii pui sa desfaca gardurile din interioru’ curtilor, sa darame ziduri"". Si uite asa am primit 40 de oameni si asteptam sa vina de la poarta un militian, sef peste noi. Cand a venit militianu, bucuria mea, nu era altu decat Costel, prietenu meu, fostu’ pungas de buzunare care se facuse militian. Am dat mana cu el si am luat cei 40 de oameni si i-am pus sa desfaca gardurile din interior, iar eu mai stateam de vorba cu Costel si-l intrebam: ""Costele, mai furi, ma, si tu, cate un portofel, asa din cand in cand?"", stiam eu ca pungaseala asta de buzunare e o meserie care, cand iti intra in sange, pune stapanire pe tine. Costel mai fura din cand in cand cate un portofel, de mine nu se ferea, il cunosteam de cand era pusti si statusem in casa la maica-sa foarte mult timp. Costel era mai mic ca mine cu vreo patru ani. Intr-o zi l-am intrebat: Mai Costele, cum de te-ai facut tu militiam, ma?"". ""Pai, daca nu ma faceam militian cadeam si eu la parnaie, mai Petrica, mai devreme sau mai tarziu tot cadeam, asa ca acum fur mai rar si am si un paravan, cine poate sa spuna ca un militian fura din buzunare?"". Costel avea perfecta dreptate.

     

    Am aflat cine era calaul


    Intr-o zi am ajuns cu demolarile la poligonu’ de executie, unde urma sa fiu si eu impuscat daca nu venea Decretu din 26 ianuarie 1988, si l-am intrebat pe Costel, cine era cel care tragea, sau cei care trageau cu pustile? Costel mi-a marturisit: ""Uite, Petrica, dupa ce era adus condamnatul la moarte, aici, il lega de stalpu asta de beton, si erau patru persoane, Borcan, comandantul unitatii, al doilea era un procuror care asista, al treilea un doctor care trebuia sa confirme moartea condamnatului, iar al patrulea era Grigore, cel care era sef de escorta la tribunal si l-a schimbat atunci cand te-a batut pe tine nasol"". Pai, am intrebat eu: ""Javra aia de Grigore ce facea aici?"". ""Pai, Petrica, el era executoru’, ce naiba, n-ai inteles ce rol avea Grigore? Pai stai sa-ti spun, Petrica, Grigore isi ia un salariu ca este plutonier adjutant, al doilea salariu il ia ca este executor, plus ca ia de fiecare detinut impuscat prima de 1.000 de lei, dar te rog, Petrica, sa nu mai spui si la altii!"". Bineinteles ca nu am mai spus niciodata la nimeni, ce rost ar fi avut? ""Dar dupa ce ii impusca, ce facea cu ei mai Costele?"". ""Pai sa vezi, Petrica, eu ii duceam cu masina, cu teveu’ la cimitir, la Straulesti doi, acolo gropile erau sapate cu o zi inainte, dupa care ii ingropa, le punea un lemn, iar pe lemn scria «Neidentificat», si asta era tot. Familia nu putea sa-i gaseasca niciodata, familia era anuntata, e drept, penitenciarul trimitea un plic la Sfatul Popular de unde era cel impuscat, iar Sfatul Popular ii instiinta familia, dupa care impuscatul era scos din evidenta populatiei"". Acum ma lamurisem ce urma sa se intample cu mine, daca nu dadea nea Nicu decretu la timp. Pe la puscarie circulau tot felul de zvonuri legate de detinutii care erau impuscati, iar zvonurile erau de tot felul, numai prostii puteai sa auzi, iar eu, daca nu as fi vorbit cu Costel, as fi crezut poate in zvonuri sau n-as fi crezut in nimic altceva decat ca am stat 18 luni in celula condamnatilor la moarte fara sa fiu condamnat, dar cum la noi e posibil orice, sa nu se mire nimeni de asa ceva.

     

    Imi caut o ""slujba""


    In luna octombrie 1988 am fost transferat la Penitenciarul Margineni, dupa cateva zile am fost scos la munca in fabrica de mobila a puscariei, am fost repartizat in Hala 11B, unde, dupa ce am lucrat vreo 10 minute, mi-am dat seama ca nu voi rezista 25 de ani la frecat lemne cu glaspapir. L-am chemat pe brigadier si i-am zis sa-si caute alt om in locul meu. Baiatu’ mi-a vorbit frumos si mi-a zis: ""Petrica, daca tu nu vrei, nu vrei si cu asta basta"", sef de punct de lucru era un militian pe care-l chema Achitei, nici el n-a spus nimic, dar a venit maistrul, un tigan mare si negru si mi-a spus: ""Pune mana la munca, ori te bat"". Imediat mi s-a pus pata, am pus mana pe o ranga de fier, si dupa el; pe cat era fraieru de mare, pe atat fugea de tare, pana la urma militianu m-a prins de o mana si mi-a spus: ""Bai, Petrica, daca nu vrei sa muncesti, nu munci, dar te rog nu-mi fa probleme, pentru ca nici tu n-ai nevoie de probleme, abia ai scapat de glont si vrei sa iti faci necazuri iarasi?"". Militianu imi vorbise frumos si avea dreptate, ieseam la fabrica dar nu munceam, dupa vreo trei zile a venit Lita, Lita era comandant Regim si paza, al doilea dupa comandantul puscariei, si Lita mi-a spus: ""Bai, Dogarule, am auzit ca nu iti convine locu’ de munca unde esti repartizat, hai cu mine si alege-ti un loc de munca unde iti convine"". Asa am sa fac, domnule capitan. ""Bai, Dogarule, tu ai 25 de ani de ispasit si trebuie sa muncesti undeva"", ma sfatuieste capitanul, mergand cu mine prin fabrica; si pe cand ne plimbam, a aparut un plutonier si i-a spus lui Lita ca il cheama la birouri, ca a venit o comisie de la Bucuresti, iar pe mine Lita m-a lasat cu colonelu’ care raspundea de fabrica, un om foarte gras, care abia se misca, si se vedea cu ochiul liber ca miscarea nu-i facea nici o placere, asa ca mi-a spus curand: ""Ba, Dogarule, tu du-te singur prin fabrica, si unde-ti place tie sa muncesti, acolo sa ramai si spui ca eu te-am trimis"", iar colonelul cel gras si-a tarat anevoie burdihanul spre biroul lui, oftand din greu.

     

    Imi gasesc cuibul potrivit


    Pana la urma, un prieten mi-a spus sa ma duc la hala 7, ca acolo se lucreaza cu cel mai mult alcool. M-am dus la hala 7 si am vorbit cu maistrul de acolo, dar nu i-am spus ca am vorbit cu colonelu’ pentru ca ar fi trebuit sa ii impun acelui maistru, iar eu voiam sa vad daca ma primeste asa din propria bunavointa, si nea Sandu m-a acceptat la el in hala, si din acel moment soarele a rasarit si pe strada mea, dupa cum o sa va dati prea bine seama. Munca mea nu era grea deloc, bagam niste tablii de pat la presa si le lasam in jur de 40 de minute, pana se usca putin aracetu, dupa care le scoteam impreuna cu un alt coleg de munca. Intre timp mai curatam aracetu’ uscat, care mai curgea de la tablii, era, ce sa zic, o munca placuta.

     

    Aveam vreo trei saptamani de cand munceam in fabrica si era bine; intr-o zi, cand am venit de la munca, tocmai se liberase un detinut iar eu voiam sa ma mut in patul celui liberat, care era intr-un colt mai bun al camerei, mai retras, iar eu gasesc in patul pe care-l doream un alt detinut. Un om pe la 48 de ani se mutase in patul pe care-l voiam, drept pentru care i-am spus sa-si ia din pat lucrurile si sa se care, dar detinutul uzurpator mi s-a adresat absolut nepotrivit: ""Cum iti permiti sa vorbesti cu mine asa, mai imbecilule?"", iar mie mi s-a pus pata, dar nu l-am lovit, pentru ca era net inferior mie, insa i-am aruncat boarfele de pe pat si l-am injurat. Si-atunci i-au sarit in ajutor doi tigani prosti, si au inceput sa croncane la mine: ""Bai, nu ti-e rusine sa vorbesti asa cu domnu’ Director"", si eu fara sa mai intreb nimic i-am luat pe amandoi la pumni si i-am tavalit bine de tot. Voiam sa-mi vad de treaba, dar eram provocat, si de-atunci m-am pus cu bataia pe fraieri, cum maraia unu’ il ardeam, nu treceam nimic cu vederea, incepusem sa fiu respectat in adevaratul sens al cuvantului, in puscarie, frica inseamna respect sau invers, cel mai bun respect este frica, iar eu eram de-acum respectat.

     

    O poveste ""otravitoare""


    Dupa vreo luna de zile dupa discutia cu patul, Directoru’, adica cel care poftise la patul cuvenit mie, a venit la mine la pat si mi-a spus: ""Domnu’ Dogaru, imi cer scuze ca m-am asezat atunci in patul dumitale"". Pe Director il chema Micu Mihai, i-am acceptat scuzele si pe urma l-am intrebat: ""Nu esti dumneata arestat din luna martie 1988?"". ""Ba da, domnu’ Dogaru"". ""Pai am auzit la difuzor mai, nea Mihai, de dumneata, si de ceilalti tovarasi ai dumitale, intr-adevar, eu auzisem de fapta lor si citisem si in Scanteia Batrana. Micu Mihai lucra si el in fabrica de mobila, si era condamnat la 25 de ani, pentru o daravela cu niste chimicale, mai precis, niste butoaie cu vopsea care contineau reziduuri toxice sau nucleare, cam asa ceva. In anul 1986, in luna octombrie, din port din Panama plecase un vas incarcat cu butoaie care contineau reziduuri necurate, vasul care plecase din port din Panama trebuia sa descarce butoaiele si sa scape de ele in orice tara ar fi gasit; capitanul vasului ar fi platit o suma de bani foarte mare, dar nici unei tari nu-i convine sa primeasca pe teritoriul ei reziduuri otravitoare sau nucleare, si dupa ce a ratacit prin mai multe porturi, vaporul respectiv a ajuns si in Portu Sulina, unde director era Micu Mihai. Dupa ce capitanul vasului s-a inteles cu Micu Mihai pentru o suma frumoasa in valuta, vaporu’ si-a descarcat burdihanu’ toxic pe cheiul din Sulina si si-a vazut de drum, iar directorul Micu nu s-a multumit cu valuta, dar a inceput sa vanda si butoaiele, primele au ajuns la Tulcea, unde oamenii au dat cu otrava pe garduri, dar in cele din urma s-a aflat toata tarasenia, iar directorul Micu Mihai, plus adjunctul, plus inca patru ingineri au fost arestati, Micu Mihai a primit 25 de ani, adjunctul Gavanescu Ion tot atat, iar cei patru ingineri doar 20 de ani de caciula, asta a fost fapta lor pe care v-o relatez aici.

     


    NOTA
    Cat adevar o fi in cartea asta pe care o publicam acum in serial o stiu doar cei care au trecut prin experiente similare. Pe aceia, dar si pe altii, Petre Dogaru ii asteapta sa-i scrie pe mail, pe adresa supravietuitorul@jurnalul.ro, precum si prin posta, pe adresa redactiei.
    Citeşte mai multe despre:   luna,   mihai,   condamnat la moarte,   urmă,   i-am,   fabrica,   micu,   costel,   petrica,   dogarule,   micu mihai,   munca

    Ştiri din .ro


    PUBLICITATE
     



    Serviciul de email marketing furnizat de