x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
Jurnalul.ro Campaniile Jurnalul Condamnat la moarte Istoria roşie - Despre marca şi stilul Scînteii

Istoria roşie - Despre marca şi stilul Scînteii

de Lavinia Betea    |    18 Apr 2007   •   00:00
Istoria roşie - Despre marca şi stilul Scînteii

Sorin Toma, fostul redactor-şef al Scînteii, povesteşte că s-a documentat pentru construcţia Casei Scînteii din arhitectura mănăstirilor Curtea de Argeş, Cozia şi Horezu.

În 1960, Sorin Toma a început să fie anchetat despre condiţiile "neclare" în care supravieţuise într-un sat din Ucraina, în anii războiului, sub ocupaţie nazistă. şi-a pierdut funcţiile şi carnetul de partid. Dacă până atunci fusese un feroce cerber al "liniei partidului", după demitere şi-a recăpătat "vederea".

Jurnalul Naţional: Domnule Sorin Toma, aţi revenit în România cu Divizia "Horea, Cloşca şi Crişan". Dvs. aţi cerut să lucraţi în presă?
Sorin Toma: Când, în sfârşit, m-am văzut soldat în armata sovietică, am fost trimis într-o unitate de genişti, cu care am ajuns până în Prusia Orientală, la Koenigsberg. Am făcut o cerere către Ministerul Apărării, în care scriam că am fost comunist ilegalist în România, că mă simt ataşat de tot ce priveşte România şi că aş fi de mai mare folos într-o unitate românească. Am fost transferat în divizia de voluntari români, foşti prizonieri, "Horia, Cloşca şi Crişan", ca redactor-şef al micului ziar cotidian de divizie Pentru patrie, pe care îl făceam, în mare parte, noaptea şi apărea în zori. Ulterior, în România, după un stagiu în garnizoana Piteşti, am fost trecut la ziarul "Glasul Armatei" din Bucureşti, iar după câtva timp am fost readus la Scînteia.

Timpul iluziilor

Fuseserăţi şi la cea din ilegalitate. Munca dvs. la oficiosul PCR era una de "cucerire de poziţii" de către partid. Aveaţi de pe-atunci semnale ca mergeaţi în altă direcţie decât v-aţi fi dorit?
Într-un sens, da. În altul, nu. Era încă prea devreme pentru a şti încotro vor merge lucrurile până la urmă.

Eraţi în vâltoarea lucrurilor. Ca gazetar până unde puteai merge cu documentarea?
Aş spune mai întâi ce era în mintea noastră. În perioada ilegalităţii, comuniştii ajunseseră la o importantă concluzie teoretic㠖 şi anume că burghezia română nu reuşise să ducă revoluţia sa democratică decât până la jumătatea drumului. Aceasta se referea atât la latura politică a democraţiei, cât şi la cea social-culturală şi la asemenea aspecte ca situaţia ţăranilor lipsiţi de pământ sau cu pământ prea puţin, situaţia femeilor, a minorităţilor etc. De aici, ideea că sarcina de a duce până la capăt democratizarea politică şi socială a ţării îi revenea clasei muncitoare, în frunte cu comuniştii. Speram, în perioada la care ne referim, că aşa va fi. În realitate, dacă pe plan social au fost o seamă de realizări, mai ales economice şi sociale, ce nu pot fi ignorate, pe plan politic partidul comunist a abandonat chiar slabele elemente pozitive proprii perioadei prefasciste. În aceste condiţii, cunoaşterea noastră, chiar cunoaşterea mea, ca redactor-şef, nu avea bătaie lungă. Schimbările politice erau preparate în laboratoare la care noi nu aveam acces, şi urmau una după alta într-un ritm accelerat. Nu am aflat, de exemplu, decât mai târziu despre desfăşurarea deloc banală a vizitei lui Vâşinski la rege.

În 1947 se produce abdicarea regelui. Scînteia a dat prima ştirea. Cum a fost?
Abdicarea Regelui Mihai nu ne-a luat cu totul pe neaşteptate, dar până la 11 noaptea, când numărul curent al ziarului era aproape gata pentru tipar, nu ne-am închipuit că după puţine minute vom avea în faţă actul de abdicare în original, încă nefotografiat. În acea vreme, evenimentele, schimbările, loviturile se succedau rapid, ca pe un teren de fotbal, reflectând raportul de forţe, lupta surdă între marile puteri. Azi este destul de larg cunoscut modul cum, la Yalta, Churchill, în numele Vestului, i-a făcut "cadou" lui Stalin România, unde Anglia nu avea nici măcar un pluton. Nu a rămas însă păgubaş, deoarece, primind "lumina verde" pentru Grecia, a trecut la bombardarea Atenei şi la distrugerea unei armate de partizani condusă de comunişti, care îi izgonise pe nazişti din Atena şi din cea mai mare parte a Greciei.

Puterea deplină aparţine PCR din 1948. Se înfiinţează Securitatea, sunt pulverizate celelalte formaţii politice... Ca membru al CC eraţi "în curtea secretelor"...
Deşi faza activităţii clandestine fusese demult depăşită, în partid, mai ales în sferele lui superioare, continua să domnească secretomania. Unul din subiectele cele mai secrete era Securitatea, despre care presa nu primea informaţii şi nu avea voie să scrie. Nici măcar eu, ca redactor-şef al Scînteii şi mai târziu membru al Comitetului Central nu aveam acces la informaţii de natură "securistică". De altfel, nu asta ne interesa cel mai mult – ci cu totul altceva: Când vor căpăta contururi mai concrete planurile economice? Când şi cu ce va începe reconstrucţia economică a ţării? Care vor fi primii paşi şi unde vrem să ajungem? Credeţi că ne gândeam atunci la "dictatura proletariatului"? Ce experienţă aveam? Experienţa Rusiei Sovietice de pe vremea lui Lenin? Nu aveam repere proprii, dar consideram totdeauna că "partidul ştie ce face".

Ce momente v-au marcat mai tare în timpul respectiv?
Au fost multe asemenea momente, mi-e greu să mi le amintesc pe toate. Unul însă m-a marcat dureros pe toată viaţa. Din însărcinarea conducerii partidului – iniţiativa a avut-o Dej – am scris şi a apărut în Scînteia, în zilele de trecere dintre anii 1947 şi 1948, nefastul articol despre poezia lui Tudor Arghezi. L-am scris potrivit indicaţiilor primite de sus prin intermediul lui Chişinevschi. Furia liderilor partidului fusese stârnită de atacurile de natură politică şi ideologică ale lui Arghezi la adresa partidului. Nu cu mult înainte fusese interzisă şi scoasă din circulaţie o culegere de poezii ale lui Tudor Arghezi intitulată "Una sută unu poeme". Ulterior – când, în sfârşit, am putut scrie în libertate, corespunzător procesului de clarificare a propriei mele gândiri – am exprimat în repetate rânduri regretul şi căinţa mea sinceră, – mai mult, condamnarea în spirit şi literă a acestui articol, care a fost transformat într-un "catehism estetic" al intoleranţei.

Marcă şi stil sovietic

Scînteia – cum aţi prezenta acest ziar cuiva care citeşte presa românească de azi?
Grea întrebare şi greu de răspuns pe scurt. Din cele aproape patru şi jumătate decenii cât a durat existenţa postbelică a Scînteii, eu am lucrat în redacţia ziarului 14 ani, din care 13 ca redactor-şef. Aici mă voi referi numai la aceşti ani. În această perioadă, ziarul a suferit transformări radicale, pentru noi înşine imprevizibile. În 1946-1947 redacţia se bucurase de o largă libertate de inţiativă în privinţa tematicii şi aspectului exterior, intenţia noastr㠖 mă refer în special la Traian şelmaru, secretarul general de redacţie şi a mea – fiind să scoatem în continuare un ziar variat, atractiv, oarecum de tip occidental. De prin 1948 – an de cotitură, când partidul comunist a devenit deţinătorul deplin al puterii – am simţit că ni se strânge şurubul. "De sus" ni s-a impus să urmăm cu stricteţe modelul sovietic, cu stilul lui ziaristic tern, cu îngrădirile lui tematice, ideologice şi de aspect. În 1951, Biroul politic, din iniţiativa lui Dej, ne-a dat directiva de a face din Scînteia un "ziar şcoală", din care masele de cititori să înveţe cum să gospodărească întreprinderile, economia naţională, întreaga ţară. Potrivit acestei directive, redacţia a recrutat ingineri, agronomi şi alţi eminenţi tineri specialişti, dintre care puţini au reuşit să devină adevăraţi ziarişti. O urmare a acestei reforme a fost că în ziar s-a accentuat tendinţa spre tehnicism şi spre cenuşiu. Pe de altă parte, prin înzestrarea tipografiei Scînteii cu utilaje de mare randament, tirajul ziarului a depăşit în scurt timp un milion de exemplare, un nivel fără precedent în România. Scînteia devenea – spre bine şi spre rău – un ziar de un tip cu totul nou. Ceea ce a generat pentru redacţie probleme de tot felul, una din cele mai grele fiind aceea de a scrie pe înţelesul numărului crescut de cititori şi totodată de a menţine nivelul ziarului... şi de a satisface exigenţele conducerii. Condiţii care, printre altele, au înlesnit proliferarea "limbii de lemn".

Aţi putea să descrieţi mai sintetic această marcă a Scînteii?
Am dat o asemenea caracterizare în scrierile mele anterioare. Citez: "Scînteii îi revenea rolul (...) de a justifica politica partidului şi de a forma opinia publică în spiritul ei. Pivotul central al acestei politici îl constituia consolidarea "dictaturii proletariatului" (...) Scînteia a popularizat monolitismul, un sistem care, diametral opus pluralismului, exclude nu numai orice luptă de idei, dar chiar şi simpla divergenţă de opinii. (...) Scînteia veghea cu stricteţe la menţinerea poziţiei de monopol a marxism-leninismului şi a materialismului dialectic. Iar pe planul literaturii şi artei, al doctrinei realismului socialist, care reducea arta la rolul de slujitoare umilă a politicii partidului şi împiedica înflorirea ei". O caracterizare sinceră care, deşi unilaterală, oglindeşte esenţialul. Aş mai vrea să descifrez acel "dacă..." lăsat în suspensie la începutul acestui răspuns. Da, aproape i-aş invidia pe mai tinerii mei colegi de breaslă din România, dacă n-aş recunoaşte cu tristeţe în unele publicaţii şi tipărituri de astăzi chipul crispat al aceleiaşi intoleranţe, al aceluiaşi spirit de tabără care, ieri în numele aşa-numitului "spirit de partid", azi în numele altor dogme, trasează graniţe de netrecut: aici totul este permis, sacrosanct, – dincolo totul nu poate fi decât fals, interzis, "tabu".

Înapoi, printre semeni

Nici când aţi ajuns dvs. să fiţi anchetat, nu v-aţi pierdut încrederea în "partidul care ştie întotdeauna ce face"?
Aşa ceva, desigur, nu mai credeam. Dar după cum în anii holocaustului luptasem să-mi salvez nu numai fiinţa fizică, ci şi echilibrul sufletesc, m-am străduit şi în anii marilor decepţii să nu mă las copleşit de amărăciunea loviturilor primite. Să-mi păstrez capacitatea de a observa lucid evenimentele pe care le trăiam, de a judeca obiectiv ce se petrecea cu partidul în care crezusem şi cu ansamblul societăţii al cărei membru eram.

şi nu v-aţi pierdut încrederea?
Desigur, mi-am pierdut încrederea. Nu deodată, ci în mai multe faze.

Când?
O decepţie serioasă, deşi întrucâtva confuză, mi-a pricinuit refuzul lui Dej de a păşi pe calea destalinizării, după raportul lui Hruşciov. Apoi, excluderile în masă din partid, renaşterea antisemitismului, răspândirea şi acumularea nedreptăţilor de tot felul, contrastul tot mai izbitor dintre rezultatele dezvoltării economice şi nivelul de trai al poporului – şi nu numai... Desigur, şi când eram redactor-şef am aflat fapte care m-au indignat. Le consideram însă fapte oarecum izolate, care, cu mai multă atenţie şi omenie, puteau fi evitate sau îndreptate. În mai multe cazuri am intervenit personal. După expulzarea mea din rândurile nomenclaturii, procesul clarificării mele s-a accelerat. Scriam în a mea "O mărturie, o mărturisire" din aprilie-iulie 1989: "Cu timpul am înţeles că năpasta, care de astă dată mă lovise pe mine, nu constituia un caz izolat, o excepţie sau măcar una dintre excepţii, ci însăşi regula. Că nu era vorba de «defecte» intervenite ici, colo, în funcţionarea mecanismului, ci de însăşi existenţa şi natura acestui mecanism, care nu putea funcţiona fără să prindă între dinţii roţilor lui şi să sfărâme sau să schilodească mereu alte şi alte existenţe"... "Ceea ce la început păruse o prăbuşire s-a dovedit a fi o întoarcere acasă. Am revenit printre semenii mei, oamenii «de rând»... Ochii lor au devenit ochii mei, urechile lor – urechile mele. Recăpătarea vederii a adus după ea – nu uşor şi nu dintr-o dat㠖 eliberarea minţii mele din strânsoarea unor tipare pe care le consideram înainte intangibile".

Vă mulţumesc.

SCHIMBUL DE GENERAŢII
Din înălţimea şi cu detaşarea venerabilei vârste de 93 de ani, fostul redactor-şef al Scînteii, critică intoleranţa şi virulenţa cu care se scrie şi se vorbeşte după căderea regimului comunist despre acel trecut. Pe vremea când Sorin Toma conducea oficiosul partidului şi implicit presa românească în calitate de membru al CC al PCR, a pomeni nume precum Maniu, Carol, Antonescu ori Brătianu fără a le "înfiera" în vreuna din categoriile diabolizate ale epocii era o gravă greşeală politică ce putea fi pedepsită cu închisoare. Însuşi Sorin Toma a fost primul care "a tras semnalul", sesizându-l telefonic pe Chişinevschi, în iunie 1946, că la Cluj, Pătrăşcanu ţinuse o cuvântare cu "pasaje care nu respectau indicaţiile primite". Lui Sorin Toma i s-a încredinţat şi sarcina de partid de a-l "demasca" pe Arghezi. Solzii ideologici i s-au desprins de pe ochi abia când a ajuns anchetat, şi-a pierdut funcţiile şi a fost exclus din partid. Iată câteva din reflecţiile sale actuale: "Istoria este istorie – şi istoria nu este niciodată monocoloră, din tabloul ei nu poţi elimina nici albul, nici negrul, şi nici altă culoare – dacă o faci, te înşeli singur. Tabloul regimului comunist, deşi a conţinut mult negru, a avut în compoziţie şi alte culori. A vedea numai unele, care îţi plac, a nega prezenţa altora, care nu-ţi plac, înseamnă a te autoînşela. Faptele dăunătoare, minciuna, crimele trebuie, desigur, cunoscute şi înfierate. Unii neagă însă tot ce a fost pozitiv pe tărâm economic, social şi chiar cultural în acea perioadă. Este dreptul lor, deşi aceasta înseamnă a nesocoti roadele eforturilor creatoare ale propriului popor. Dar – ceea ce este mai grav – unii dintre aceştia se consideră îndreptăţiţi să condamne însăşi discutarea «pro» şi «contra» a acestor aspecte. O asemenea intoleranţă nu are nimic comun cu spiritul istoriei, pe care o osândeşte la sterilitate. Istoria nu este un galantar unde fiecare expune numai ce-i convine."

SOCRUL LUI GOMA
"Am avut un prieten bun, cum nu găseşti altul. Un prieten pe o viaţ㠖 în copilărie, în liceu, în partid: Petru Năvodaru. Numele lui anterior a fost Peter Fischer. Pe cât îmi amintesc, Goma locuia la familia Năvodaru. În faţa uşii stătea garda Securităţii, nimeni nu putea să intre sau să iasă de la ei fără să dea socoteală: cine? – ce? – cum? Năvodaru o ducea foarte greu, fusese scos din funcţia în care lucrase, dar a fost şi a rămas apărătorul devotat al lui Goma. Cu nepăsare, aş spune, faţă de riscurile pe care şi le asuma. În acea vreme, eu îi dădeam dreptate lui Goma, deoarece îl consideram un apărător al democraţiei – în sensul primăverii de la Praga. Când ginerele său a fost încolţit, Peter ne-a spus mie şi soţiei: «Nu vă întâlniţi cu mine, e periculos, sunt supravegheat de Securitate». Atunci, printr-un bătrân, vechi prieten comun, i-am trimis lui Peter – şi prin el lui Goma – 5.000 de lei. O sumă relativ modestă, dar nici leafa mea de atunci nu era mare. Părerea lui Peter a fost ca Goma să nu ştie, ca nu cumva să vorbească. Mai târziu, când Goma era arestat, i s-a comunicat lui Năvodaru, din sursă oficială, că probabil ginerele lui va fi condamnat la moarte. Existau tot felul de mijloace de a suprima un om. Năvodaru a cerut audienţă la Comitetul Central. A sugerat – cum stabilise printr-o înţelegere anterioară cu Goma – că mai nimerit ar fi să-i facă vânt peste graniţă. Oficialii au răspuns că au să se gândească. şi au mers pe această linie. Vreau să spun că eu eram atunci un simpatizant al lui Goma, pe care am căutat să-l sprijin pe această cale prietenească. Acum am cu totul altă părere – şi iată de ce. Pentru că Goma nu neagă Holocaustul: "Ba da a fost, dar evreii l-au meritat, bine li s-a făcut!". Aceasta este părerea lui. Familia nevestei mele a fost gazată la Auschwitz: tatăl, fratele, soţia fratelui, fetiţa lor de cinci ani. Avem mulţi prieteni care, de asemenea, au în familie una sau mai multe rude omorâte fie la Auschwitz, fie în Transnistria."

PANTIUşA, PRIMUL şEF AL SECURITĂŢII
"Odată, fiind «bine dispus» dar nu chiar beat, şi dorind să se laude (nu mai era un mare şef, ci doar un pensionar) mi-a povestit următoarele. Curând după reluarea relaţiilor diplomatice dintre URSS şi România (să fi fost prin 1937?) a participat, din ordinul Moscovei, la răpirea unui important diplomat sovietic în care şefii săi, dintr-un motiv oarecare, îşi pierduseră încrederea. Uniunea Sovietică încă nu avea la Bucureşti un ambasador, ci doar un «însărcinat cu Afaceri». Pantiuşa mi-a spus unde el şi oamenii lui l-au răpit: în Piaţa Brătianu, lângă Universitate. L-au făcut pachet şi l-au trimis la Moscova. Citisem în acea vreme despre asta, fusese o mare senzaţie. Ascultându-l, mi-am amintit încă ceva. Cu un an înainte – sau dup㠖 tot în România – sau într-o ţară vecină? Bulgaria? Se pare că nu era clar. Ziarele vuiau despre o altă răpire senzaţională. Victima fusese un fost general ţarist, şeful unei organizaţii paramilitare antisovietice de la Paris. Nu se ştia cu ce misiune venise. Să fi fost oare tot Pantiuşa implicat în această dispariţie misterioasă? În legătură cu aceasta îmi revine în minte şi un alt nume – Agabekov. Al cui? N-aş putea să spun."
×