x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

La puşcărie, printre bastardi şi fii de putana

1
01 Oct 2008 - 00:00
La puşcărie, printre bastardi şi fii de putana


Au mai trecut vreo două zile de la anchetă, când mi-am schimbat colegul de cameră. Marochinul cu care şedeam făcea baie în fiecare zi şi io deloc. Aici, în Italia, poţi face duş în fiecare zi, nu ca în Penitenciarele din România, unde se urcă pe tine păduchii şi râia şi bolile ruşinoase. Iar marochinu de fiecare dată când mergea la baie îmi spunea şi mie Romenu Ducea, eu îi răspundeam: nu, până la urmă marochinu m-a spus la gardian că nu vreau să fac duş, şi acela i-a arătat: nu vezi că are piciorul în ghips şi degetul, şi mi-a făcut semn să stau liniştit în pat.



Au mai trecut vreo două zile de la anchetă, când mi-am schimbat colegul de cameră. Marochinul cu care şedeam făcea baie în fiecare zi şi io deloc. Aici, în Italia, poţi face duş în fiecare zi, nu ca în Penitenciarele din România, unde se urcă pe tine păduchii şi râia şi bolile ruşinoase. Iar marochinu de fiecare dată când mergea la baie îmi spunea şi mie Romenu Ducea, eu îi răspundeam: nu, până la urmă marochinu m-a spus la gardian că nu vreau să fac duş, şi acela i-a arătat: nu vezi că are piciorul în ghips şi degetul, şi mi-a făcut semn să stau liniştit în pat. Dar când s-a întors marochinu m-am făcut că îi bag cârja în ochi, am făcut aşa ca să-l sperii puţin, şi în ziua următoare marochinu n-a mai fost în celulă, a venit însă un ucrainean care ştia binişor româneşte, mai vorbeam, mai trecea timpul. Mi-am îmbogăţit şi recuzita, căci nu aveam la mine decât un costum subţire de vară, din in, şi când a apărut o măicuţă din cele care îi asistau pe săracii din puşcării, să mă întrebe dacă am nevoie de ceva, i-am cerut o pereche de papuci de baie, un chilot, maiou, prosop, săpun şi şampon. După numai câteva ore măicuţa mi-a adus ce îi cerusem, toate noi, bineînţeles. În fiecare dimineaţă şi seară venea o asistentă şi îmi aducea calmante şi pastile pentru stomac.


Un fel de Jilava mai luxoasă

După 15 zile, atât eu, cât şi Florin am fost transferaţi în altă secţie, ne întâlneam când mergeam la curtea de plimbare, mai mult el, căci mie îmi venea greu să cobor scările cu cârjele până acolo. Abia după vreo două luni am început să merg şi am renunţat la cârje, aveam coleg de cameră un marochin care, seara şi dimineaţa, punea cearşaful jos şi se punea să mârâie în limba arabă, spunea rugăciuni din Coran, pe care nu le înţelegeam. Arabu era arestat pentru jaf armat şi avea un moral excelent, tot timpul îmi zicea: nici o problemă, Petrică, Subito Via Casa, adică el se întoarce repede acasă. Mă înţelegeam cu marochinu în italiană, suficient de bine ca să-mi zică, auzi la el, că dă soldi şi pleacă acasă în arest domiciliar, eu îi ziceam că e nebun, adică are jaf armat şi el vrea arest domiciliar, şi mai făcuse puşcărie de două ori, dar el nu şi nu, ai să vezi tu, Petre, eu arest domiciliar şi pe urmă eu cu mia molia fug la Mexic, căci eu am soldi şi nu-i problem. În fine, mereu venea la el un avocat şi îl scotea din cameră şi îl ducea în birou la discuţie. Şi a venit vremea când mi-a spus, fericit: eu într-o săptămână via casa, şi aşa a şi fost, s-a dus să facă arest domiciliar înainte de a fi judecat pentru jaf armat, asta înseamnă puterea banului, dacă marochinu era în România făcea puşcărie cu tot cu banii lui, e coruptă şi la noi justiţia, dar corupţie cum am văzut în Italia cu ochii mei nu găseam în România nici dacă trăiam 200 de ani.

În locul marochinului mi-a băgat în cameră un român, apoi încă un deţinut, de origine sârbă. Programul nostru era următorul: te trezeai când voiai, dimineaţă  aveai pâine, lapte şi cafea, la prânz două feluri plus desert, seara tot două feluri, plus pâine cui mai voia. Aveai ce mânca, însă noi, românii, aveam o problemă: la puşcăriile italiene nu se dă niciodată ciorbă. Aveai voie să deţii butelie şi aragaz, cratiţe, cafetieră, frigider, aşadar cine voia şi avea cu ce putea să-şi facă şi ciorbă. Cum ziceam, stăteam trei inşi într-o celulă de două persoane, ce să-i faci, puşcăriile sunt aglomerate şi aici, însă regulamentele nu permit să doarmă doi inşi într-un pat, când se depăşea numărul aduceau o saltea de burete, pernă şi cearşafuri şi chiriaşul în plus se culca jos.
Pe fiecare secţie se aducea mâncarea de la bucătărie, deţinuţii erau cei care o împărţeau, iar alţi deţinuţi făceau curăţenie pe secţie. Pentru munca lor, aceştia primeau un salariu de 300 de euro pe lună. În plus, activitatea era o notă bună în vederea eliberării. Din păcate, nu puteai sta mai mult de o lună la treabă, deţinuţii erau rotiţi. Însă, ca o constantă, mai toţi lavoranţii aceştia erau marochini. Aveam să aflu şi explicaţia. În viaţa civilă am cunoscut mai mulţi marochini, mâncasem şi băusem împreună şi îi considerasem băieţi buni, dar cei pe care i-am cunoscut aici mi-au adus aminte că pădure fără uscături nu există, când marochinii ajungeau în penitenciar şi dădeau de greu, puţini dintre ei nu deveneau turnători. De aceea, fără să jignesc pe cineva, i-aş asemui pe aceştia cu boii de la noi din România. Mi-am adus aminte de copilărie, de nea Mihai, un gospodar de la mine din sat, Dumnezeu să-l ierte, care avea în primire doi boi de la CAP, când punea prea multă greutate în căruţă, Florian şi Verilă, boii lui, se lăsau în genunchi, semn că nu mai pot. La fel şi marochinii pe care i-am cunoscut în puşcărie, când dădeau de greu, se duceau şi te dădeau în primire, adică se puneau în genunchi precum cei mai sus pomeniţi. Aşa îi şi numeam eu pe marochini, aşa îi strigam, băi Verilă şi băi Florian, iar într-o zi, când eram în curte, la plimbare, s-au strâns în jurul meu toţi românii, erau vreo 12, şi m-au întrebat, măi Petre, ce tot le spui tu la marochini Verilă şi Florian, iar eu le-am explicat ce se întâmplă cu boul când dă de greu şi cade în genunchi, şi toţi râdeau de se prăpădeau în jurul meu. M-au întrebat acelaşi lucru şi marochinii, iar eu le-am explicat, prin intermediul amicului meu italian Nino Nino, că Verilă şi Florian sunt numele a doi filozofi peste măsură de deştepţi. Şi aşa am ajuns să aud marochini spunându-şi reciproc Verilă şi Florian, iar italienii care nu-i agreau absolut deloc se amuzau pe socoteala lor. Aveam să aflu că italienii îi dispreţuiau pe marochini pentru că aceştia erau stăpânii pieţei drogurilor.

Era începutul lui septembrie, habar nu aveam care îmi va fi soarta, aşteptam ca o legumă în puşcărie. Nu prea aveam încotro, fierbeam pe dinăuntru, dar Florin fierbea încă mai abitir, mi-a zis, băi Petre, nu am primit nici o scrisoare de acasă, cred că o să se mărite nevastă-mea. Avea doi copii omul cu femeia lui şi îl apucase teama că nu-i mai găseşte pe nici unul acasă, când o fi să iasă de aici. Ştiam că în trecut Florin nu se purtase tocmai frumos cu soţia, şi îl încurajam, taci dracului că nu te lasă nevasta, deşi eşti o javră! Într-o bună zi n-a mai răbdat şi mi-a zis de la obraz, Petre, eu încerc să fug. El ieşea o dată pe săptămână pe terenul de fotbal, doctorul închisorii îi consulta şi îi punea pe deţinuţi să iscălească o hârtie că sunt sănătoşi şi le dădea voie să joace fotbal. Terenul de fotbal era la distanţă de vreo 10 metri de zidul exterior, care dădea în stradă. Planul era următorul. În cameră, Florin îşi confecţiona o funie de vreo 12 metri din cearşafuri. Ieşea la fotbal cu funia înfăşurată atent în jurul corpului, să nu se vadă. Câteodată, un şut puternic trimitea mingea peste gardul de 5 metri care împrejmuia terenul; Florin trebuia să ceară voie gardianului să aducă mingea, gardianul deschidea poarta, Florin ieşea, trimitea mingea în teren, îl pocnea pe gardian şi îi lua lacătul din mână, apoi încuia pe dinafară poarta terenului de fotbal cu gardian şi jucători cu tot.

Rămas singur, fugea spre zidul exterior, desfăşura funia, o lega de un pietroi, o arunca pe după o conductă de metal aflată sus, de-a lungul zidului, apoi se cocoţa până sus, dădea funia pe partea cealaltă şi cobora în stradă. Când am auzit toate acestea din gura lui, nu m-am mai oprit din râs, bă Verilă, bă Floriane, bă dobitocule ce eşti, ţi-ai pierdut judecata, bulangiul tatii, stai cuminte în banca ta şi bea o gură de apă să ţi se răcorească creierii... Uite ce e, scrie-i nevestei că încă nu te-a judecat şi că e posibil să ieşi în curând, şi păcăleşte-o aşa până când o să ieşi
de-a binelea. Şi uite ce e, îţi promit eu că, dacă ne dă pedeapsă mai mare de doi ani, atunci o radem, tată, dar fără să lovim vreun gardian, cum ai vrut tu, că dacă te las de capul tău atunci chiar că se mărită nevastă-ta cu altu, bouleanu tatii. Şi i-am explicat procedeul acela de dizolvare a peretelui de beton cu oţetul, pe care vi l-am povestit. Şi l-am potolit pe nebun.
Vremea trecea şi căutam să folosesc timpul care se irosea oricum pentru a înţelege mai bine ţara şi oamenii printre care mă găseam. Când ieşeam la curtea de plimbare, stăteam de vorbă cu italianul Nino, care era însurat cu o româncă, iar Nino mă tot sfătuia să caut un avocat bun să mă scape, că la tine se poate, tu eşti prima volta la galera in Italia, iar problema mea se poate rezolva uşor. Mă şi enerva omul ăsta: tu nu pricepi, Nino, că eu nu am soldi? Si, Petre, dar pune-ţi şi tu mintea la contribuţie, că ai făcut atâţia ani de puşcărie, uite, Petre, câţi oameni sunt în curtea asta, caută-ţi victima printre ei, victima cu bani, să te eliberezi pe spatele ei. Mă tot gândeam ca prostul, cum vine asta să mă eliberez pe spatele fraierului, dacă mă duce mintea? Aveam să descopăr definiţia acestei noţiuni abia când am făcut cunoştinţă cu un băiat din Vaslui, Vasile, condamnat la 10 luni pentru furt din marketuri, furase CD-uri de vreo 5.800 de euro, după următoarea reţetă: la furt mergeau trei hoţi. Unul scotea CD-urile din ambalaj, al doilea le punea într-un geamantan cu rotile, al treilea le scotea pe interzis. Vasile, hoţul, mi-a zis că are un avocat beton care l-a scos de trei ori din puşcărie până acum şi, iată, sta să-l scape şi a patra oară. Bineînţeles, un avocat bun e un avocat scump. Şi plimbându-ne, Vasile mi l-a oferit şi mie: uite, Petre, îţi dau numele lui, dar vezi şi tu de caută un fraier prin curtea asta de aer, dacă nu ai tu lovele... Ajuns în cameră, am început să mă luminez, căci Nino şi cu Vasile îmi dăduseră acelaşi mesaj. Şi am început să-mi studiez "clienţii". Un posibil muşteriu ar fi indianul pe care l-am cunoscut la curtea de aer pe când fumam, omul era în Italia de vreo cinci ani şi se îndeletnicea cu cărţi de credit. Îl dibuise potera de curând, era pentru prima dată arestat şi nu era deloc o persoană comunicativă, doar cu mine mai vorbea şi cu un manglitor de african, care îl mai jumulea de ţigări. Indianul avea bani mulţi şi din discuţie în discuţie înţelesesem că ar fi dispus să plătească oricât numai să se elibereze. Vasile mi-a dat numele avocatului chiar în ziua în care acesta îşi făcuse datoria faţă de el, eliberându-l pentru a patra oară. Acum rămânea să facem rost de bani. Eu şi cu Florin aveam pusă din oficiu o panaramă de avocată, însă aveam dreptul la Patrucino Gratuit, am vorbit cu Florin să facă Patrucino Gratuit numai unul dintre noi, să vedem ce spune avocatul şi cam ce condamnare ar urma să luăm sau ce sumă de bani ar fi vrut el. A făcut Florin Patrucino Gratuit, s-a întâlnit cu avocatul lui Vasile şi avocatul i-a spus scurt pe doi: îi dăm patru mii de euro de căciulă şi într-o săptămână suntem liberi. Dacă nu avem banii, atunci o să executăm câte 8, 9 ani de Galera. Fierbeam de oftică, dar de unde bani? Începeam să mă gândesc serios la evadare, mai apăruse o variantă să spălăm putina atunci când ne ducea la tribunal să ne judece, Florin mă rugase să caut cârcotă cu gardienii când aveau să ne transporte, ca el să poată fugi. Se făcuse octombrie şi încă nu ne venise nici o citaţie pentru tribunal, nervii îmi erau încordaţi la maximum. Aşadar mă ferisem de furat, de teamă că nu o să mai am drept să muncesc în Italia, dar acum parcă-mi părea rău. Dacă furam, îmi luam maximum un an de puşcărie. Faptele cu violenţă însă sunt pedepsite sever în Italia. Violu, crima, drogurile, licitaţiunia, licitaţiunia în grup (adică traficul cu marfă furată), pentru astea iei puşcărie grea. Uite curiozitate: dacă ai cumpărat un obiect de pe piaţa neagră şi te prinde cu el, să nu spui că l-ai cumpărat, mai bine recunoaşte că l-ai furat. Cumpărătorul ia 2, 3, 4 ani, în vreme ce hoţul scapă cu 8 sau 10 luni.


Şi italienii ne dau măncare împuţită

În vreme ce îmi făceam gândurile pe care vi le împărtăşesc şi vouă, viaţa de puşcărie, atât de familiară mie, îşi urma cursul. În cameră cu Florin era un român, un băiat la vreo 25 de ani, gardienii de pe secţie l-au ochit că era băiat cuminte şi liniştit şi îl luau la bucătărie, în fiecare dimineaţă la ora 9:00, şi-l puneau să semneze că mâncarea este bună. Vreo două luni l-au scos la bucătărie. Noi primeam la prânz de trei ori pe săptămână carne de vacă, iar în celelalte zile, peşte sau porc, dar porc dădeau mai puţin, pentru că erau porci gardienii de la bucătărie, împreună cu comandantul, erau porci pentru că ne dădeau carne stricată. Tovarăşii mei de cameră, românul şi sârbul, refuzau şi ei să mănânce vacă stricată. Dar tăceau. Eu l-am chemat pe gardian şi i-am arătat cum pute carnea, no problem a răspuns şi a plecat, eu mă înţelesesem cu nişte băieţi de-ai noştri să nu mai aruncăm carnea împuţită pe geam, ci pe hol. Eram 17 români pe secţie, iar 12 dintre ei mi-au ascultat îndemnul. Şi câţiva italieni ne-au urmat exemplul, apoi i-am cerut băiatului care semna pentru mâncare că e bună să n-o mai facă, dar degeaba, la puşcărie oricine poate fi înlocuit. Am observat, în lungul răstimp petrecut în mediul ăsta, că oamenii sunt laşi, în România ca şi în Italia şi pesemne oriunde pe lume. În tinereţe, când vorbeam cu amicii despre puşcăriile italiene, ni-i imaginam pe mafioţi, oameni de calibru greu, bărbaţi adevăraţi, ei, aşi, am rămas dezamăgit şi chiar scârbit. Între infractori, am identificat două categorii distincte: săgeţile şi poponarii.

Săgeţile erau traficanţii de droguri. În ţara asta se consumă multă cocaină, iar săgeţile aveau condamnări de la 5 la 25 de ani. Treaba săgeţilor era să transfere marfa dintr-o ţară în alta, în cantităţi mari. De aia şi pedepsele erau mari. Desigur, patronii, capii reţelelor, nu prea ajung în puşcărie. Iar când sunt totuşi prinşi, au grijă să ajungă alţii în locul lor. Te uiţi la câte unul şi zici: uite, dom’le, ce mafiot, avea 48 de kilograme de cocaină la el. Ei bine, nu, acela era o simplă săgeată pusă în arc şi trimisă la loc fix, în cazul de faţă la pârnaie, pentru că mafioţii adevăraţi nu sunt închişi niciodată, ci doar fraierii.
Poponarii, ei bine, aceştia cumpără droguri în cantităţi mici, 30-50 de grame şi le vând cu gramul, să presupunem că au 100 de grame de coca, cumpărate cu 4.000 de euro, şi pe care câştigă 8.000 de euro, dar în realitate profitul nu e acesta, ei vând de fapt doar 50 de grame, iar restul consumă ei. Vând ca să-şi întreţină viciul şi să se aprovizioneze. La puşcărie, caregoria asta de oameni are un fel anume de a se purta, îi cunoşti imediat, nu poartă curea la pantaloni, lasă nădragii să le cadă pe fese, să li se vadă chiloţii, merg legănat de zici că sunt femei. Ba unii mai poartă şi tocuri, ptiu!


Din criminal am fost retrogradat tâlhar

În fauna asta stăteam aşadar şi mă miram, uite, dom’le, să nu fac eu chiar nimic şi să fiu trimis în menajeria asta, să stau aşa degeaba în pârnaie, poate că unii vă veţi îndoi de adevărul spuselor mele, dar eu şi cu Florin şi cu bunul Dumnezeu ştim asta şi e suficient, în fond vă povestesc toate astea nu ca să fiu compătimit, ci doar să arăt că justiţia din Italia nu e cu nimic mai bună decât cea din România, ba poate chiar e mai murdară, şi veţi vedea cu toţii de ce.
Mă uitam spre poarta închisorii, că într-acolo avea vedere camera mea, şi vedeam tot ce intră şi ce iese, nu numai eu, ci şi alte sute de deţinuţi care stăteau în bloc cu mine. Intrau maşinile de carabinieri şi aduceau marfă proaspătă, când îşi făceau apariţia maşinile se auzeau din toate părţile chiuiturile deţinuţilor care se plictiseau şi suculentele înjurături italieneşti, Bastardi, Bastardi, Fii de Putana, Huo, Hra, Puta şi câte alte delicatese, era un adevărat vacarm vreme de un minut. Vă daţi seama ce spectacol, când începeau trei blocuri laolaltă să ţipe, eu mă amuzam, râdeam şi mai uitam de necaz, dar mă gândeam că acolo o să-mi putrezească oasele, oare cât oi primi, trei, patru ani? Fie pe capul lor şi pe familiile lor care m-au arestat ei degeaba şi care mi-au rupt oasele fără motiv. Iată că se făcu noiembrie şi o dată cu luna rece de toamnă ne-au venit şi nouă documentele, actele de acuzare, şi scria acolo că eu şi cu Florin i-am ameninţat pe pompieri ca să putem jefui tot ce se afla în cazarma aia, iar pompierii care erau de serviciu s-au opus voinţei noastre şi astfel am fost prinşi. Ce prostie fără margini, oricine s-ar fi uitat pe hârtiile alea ar fi râs cu lacrimi, ce să furi dintr-o cazarmă de pompieri, decât cisterne cu apă, furtunuri, târnăcoape şi ciocane, şi să fii disperat tare, tot n-ai avea ce fura. Carabinierii îşi vor fi dat seama că ne-au arestat degeaba, şi de-acum nu ne mai puteau da drumul, ca să nu rişte un proces de daune pentru că ne-au reţinut degeaba şi mai ales pentru bătaie şi fracturi. Ori noi, aici unde eram, la cine să ne plângem, cine să ne creadă, eram doar nişte români, nişte stranieri... ei bine, la 12 noiembrie am ajuns la Tribunal, am discutat cu Florin ca să nu pronunţăm nici un cuvânt în italiană, ne facem că nu am priceput nimic. În sală, preşedintele, procurorul, grefiera, o sărăcie de avocată pentru mine şi un avocat pentru Florin, care făcuse cu el Patrucino Gratuit. Nu au găsit translator pentru noi şi ne-a amânat pentru 11 decembrie. Florin era disperat. Îi mai băgase în cameră un om, un marochin, iar Florin nu mai putea lucra la gaura din perete, că dacă îl vedea marochinu îl turna.  


Urmează
Incredibila eliberare, cu ajutorul avocatului cel corupt şi pe spinarea marocanului cel fraier.
Citeşte mai multe despre:   două,   condamnat la moarte,   italia,   petre,   florin,   puşcărie,   cameră,   i-am,   uite,   marochinu

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de