x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Zimnicea,un pamant mult prea romanesc

0
Autor: Ioana Alexandra Raduca 26 Oct 2006 - 00:00
Zimnicea,un pamant mult prea romanesc


Rotesc usor robinetul si apa calda incepe sa curga. Imi spal lenes mainile si nu realizez ce mare inventie e incalzirea apei de la robinet. Apas butonul de la instalatia termica si in numai 10 minute in camera se face cald de zici ca-i vara. Ce inventie incalzirea centrala! Sunt lucrurile banale pe care cei mai multi dintre noi le facem zilnic, din reflex, fara sa le dam importanta. Pentru cei care au avut ghinionul sa se nasca la Zimnicea sunt definitia luxului. Un lux pe care nu l-au descoperit nici "bogatii" din Zimnicea.

Zimnicea. Un oras cu aproape 20.000 de suflete. In scripte. In realitate, spun localnicii, mai mult de jumatate dintre zimniceni au plecat la munca, in Spania. E putin trecut de pranz si pe strazi e totusi mult prea multa lume... Ce sa faca? De muncit nu prea mai au pe unde sa munceasca. Pasesc plina de uimire pe strazile inguste, pe care localnicii le numesc magistrale, strajuite de blocuri gri, cu patru etaje. Pe peretii coscoviti, ca niste dinti mancati de carii, stau lipite burlane afumate. Nu inteleg! Opresc o doamna, trecuta de 30 de ani, destul de bine imbracata, si o rog sa-mi dezlege misterul coltilor de elefant lipiti pe blocuri. Zambeste si imi explica: "Toata lumea are soba in casa. Numai asa ne incalzim! E jale ce e aici, la noi. Eu stau la etajul patru si la mine nu ajunge apa, car cu galeata! Apa calda n-am avut niciodata!". Cu un zambet amar continua sa-mi spuna ca lucreaza la o fabrica de confectii, ia doua milioane si ceva pe luna, ca sotul a plecat la Bucuresti sa munceasca, ca se vad rar, ca asta nu e viata...

TOT 1907. Pentru oamenii din Zimnicea timpul s-a oprit, undeva pe la 1907, dupa cum arata orasul si spune placuta cu numele strazii pe care merg in continuare. Totusi, toate fatadele blocurilor sunt pline de afise, afise care ii invata pe zimniceni ce drepturi vor avea dupa aderarea la Uniunea Europeana. Nimeni nu se opreste sa le citeasca. Oamenii n-au apa calda, se incalzesc cu lemne si nu au unde sa munceasca. In fata blocului, un barbat sparge lemne, un altul umple o sacosa de rafie cu lemnele sparte. Sunt oamenii pe care o doamna in varsta, care tine sa ne precizeze ca e handicapata, ii plateste sa-i dea o mana de ajutor. O rugam sa ne permita sa filmam la ea in casa si ne refuza. Ne spune ca daca o vede primarul la televizor o da afara din oras si pe ea, si pe fiul ei. Pana la urma, ne permite sa vedem cum se traieste la Zimnicea. Ne invita intr-un apartament mic, de doua camere, cu peretii tapetati cu tantari, cu o debara transformata in depozit de lemne si unde un pusti de 3 ani canta la tambal. E singura lui distractie. E, de fapt, ceea ce l-a invatat sa faca tatal sau, muzicant intr-o carciuma din oras, care ne intinde o carte de vizita cu fata lucioasa... Iesim din bloc si ne continuam plimbarea printre zeci de blocuri ramase neterminate. Toate au garaje la parter. Nu ma pot abtine si trag cu coada ochiului printre usile de garaj, care nu se inchid prea bine. Nu sunt masini. Garajele sunt pline de lemne si biciclete, de cabluri si o multime de nimicuri care sigur au si ele povestea lor.

Ne intoarcem in centru. Ne e foame. Intram la restaurantul de 4 stele, marca InterAgro, doar suntem in Republica Ioan Nicolae. O ciorba lunga, o friptura rece ramasa probabil de la vreo nunta si un capucino cu gust vag de... capucino. Asta e tot ce ne poate oferi o carciuma cu staif intr-un oras care pare sa-si traga ultima suflare. Iesim din restaurant si... restul aflati in aceasta seara, la Observatorul Antenei 1, de la ora 19:00.

PACIENTI IN WEEK-END
La capatul unui rand de blocuri ramase in paragina - o cladire inalta: spitalul orasenesc. Intram. Un miros greu, un amestec de mancare, detergent si praf imi umple narile. Directorul ne conduce la sectia de nou-nascuti. "Doar aici si la pediatrie mai avem pacienti, restul au plecat acasa... e week-end", ne explica o asistenta. Intram intr-un salon unde o tanara cu pielea cafenie, putin trecuta de 14 ani, sta intinsa. La capul patului, un cos de panza. In el, un pui de om care nu scoate nici un sunet. E copilul pe care adolescenta l-a nascut dimineata. Nu pare fericita, habar nu are ce nume va da micutului si nici nu pare sa o intereseze prea tare. In saloanele de pediatrie, alte adolescente internate cu pruncii lor. Isi leagana micutii pe picioare si sorb cu mare interes o telenovela. "Am primit niste bani si am luat doua televizoare in spital, sa-si mai umple si ele timpul...", ne spune directorul.
Citeşte mai multe despre:   croaziera jurnalul,   zimnicea

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de