Carnajul de la Inter: epopeea baricadei

Biografia lui Dan Iosif începe cu după-amiaza zilei de 21 Decembrie. Incontestabil, Dan Iosif şi portavocea lui au fost "miezul" baricadei de la Inter. După 15 ani, anonimul devenit, cum el însuşi se definea, un "nomenclaturist cu CV-ul făcut în balconul CC-ului", îşi amintea pentru Jurnalul Naţional cum s-a privit în ochi cu moartea în noaptea de coşmar.

Cum a făcut Revoluţia cu 400 de dolari şi 2.100 de lei în buzunar, cum a scăpat de arestare cărând un brad în cârcă, cum şi-a învins frica pentru a nu-şi "contamina" tovarăşii de luptă. Mărturia sa, care între timp s-a stins din viaţă, este astăzi, la 20 de ani de la acel decembrie '89, un document istoric.

Cine era Dan Iosif înainte de 21 Decembrie?

Dan Iosif: Pentru mine ziua de 21 decembrie a început la ora 5 dimineaţa. La ora 6 eram în Autogara Militari. Aşteptam să iau autobuzul de Domneşti să mă duc la muncă. Aveam locul de muncă în comuna Domneşti. Ajunsesem un paria al oraşului Bucureşti, nu mai puteam să mă angajez. Conform acelui Decret 153, dacă nu aveai un loc de muncă erai arestat pentru vagabondaj. Şi m-am angajat muncitor necalificat la restaurantul

Central din Domneşti. Aprovizionam de la UJCOP cu vin, cu carne, cu ouă, ulei. Veneam cu ele la restaurant, le băgam în depozit, treceam la preparat mici, fripturi. Venea o fată, Tudoriţa, le lua şi îi servea pe clienţi.

Vreau să spun că era un serviciu care ne aducea la fiecare dintre cei care lucram acolo 300-400 de lei pe zi, uşor, lăsând la o parte faptul că eu consider că sunt singurul nomenclaturist, nou nomenclaturist, care şi-a făcut curriculum vitae pe balconul CC-ului în noaptea de 22 decembrie. În momentul în care 500.000-600.000 de români nebuni de bucurie strigau: "Ioşca, pe tine te vrem!", o dovadă în plus că nu mă cunoştea nimeni, îmi cunoşteau doar porecla. Din noaptea de 21 devenisem atât de cunoscut. Şi eu îi întrebam: "Cum mă vreţi... împuşcat, spânzurat... Aţi înnebunit?".

"Tudorică, eu am plecat, neică"
Va să zică, eraţi la Domneşti. Cum aţi ajuns în Capitală?

Nu era autobuz. Ne-am revoltat, toţi cei care aşteptam în staţie. Erau medici de la spitalul din Domneşti, profesori, din Clinceni. Ne-am dus la dispecerat. "Ne-au luat toate autobuzele pentru că le-au dus la mitingul lui Ceauşescu." Poate mai sunt oameni care îşi amintesc dintre ei. Am spus în gura mare: "Dar-ar Dumnezeu şi Maica Domnului să fie ultimul miting din viaţa lui!". Cred că aveam deja premoniţie, presentimente. Până la urmă a venit un autobuz. Am ajuns la restaurant.

La 11:00 a venit un băiat şi ne-a spus: "În Bucureşti e jale". În momentul ăla, am luat banii pe care îi aveam, i-am aruncat în sertarul biroului şefului de unitate, Sandu Ciclovan. Am încuiat biroul, i-am dat cheia lui Tudorică şi i-am spus: "Tudorică, eu am plecat, neică". Erau oameni la mese şi m-au întrebat: "Dane, mâine vii la muncă?". "E, dacă vin mâine la muncă, Ceauşescu a murit, dacă nu vin, am murit eu".

Eu ce spun poate fi verificat. Nu ştiu câţi au curajul să spună pe faţă cum au ajuns, de ce au stat, ce au făcut... Am luat un camion; m-a adus până la staţia de metrou. Nu ştiu cum îl chema pe băiat. Nu m-am gândit să-mi fac o agendă, o arhivă, să demonstrez că eu sunt marele creator de nu ştiu ce... Am ieşit la Universitate. Era încă o ameţeală, nimeni nu ştia ce vrea. Am început cu "dă-te jos tu", "vino tu". Am vorbit pe rând acolo, era între 12:00 şi 13:00.

Veniţi de la miting.

Mitingul când a spart, a spart în mod haotic. Oamenii când au plecat s-au călcat în picioare; piaţa era plină de căciuli, pantofi, poşete... Ce să vă spun, exact cum aţi spus dumneavoastră, cum e pe stadion când intră lumea în panică. Se călcau în picioare, femeile ţipau că erau îmbrâncite, trântite... Bărbaţii nu mai ţineau cont de nimic... se luptau cu pancarte, se aruncau. O parte din oameni au ieşit la Piaţa Romană, unde s-au regrupat foarte repede, din ce am vorbit cu martori oculari.

Apoi au venit scutierii...

La Universitate a fost puţintel mai greu să ne regrupăm într-o formă cât de cât ordonată şi asta a dat posibilitatea forţelor de ordine, care au început să vină de pe străzile care ieşeau din Piaţa Revoluţiei către Bulevardul Nicolae Bălcescu (la vremea aia), au început să apară scutierii şi au reuşit să ne despartă în două. O parte dintre manifestanţi au fost împinşi spre Piaţa Romană, o parte au fost împinşi către Universitate, Piaţa Unirii, să se împrăştie.

Şi acolo s-a format un nucleu turn din oameni care pentru mine sunt mai mult decât eroi, de fapt eroii sunt morţi. Indiferent de ce au spus de ce am făcut în aceşti 14 ani, am rămas foarte buni prieteni. Ne leagă ceva mai mult decât dragostea dintre un bărbat şi o femeie sau dintre doi bărbaţi, că aşa se spune acuma că dragostea e mare, sexul nu contează... Ne leagă moartea. Şi dintre aceşti oameni, din păcate, nu au fost mediatizaţi decât Dan Iosif, doama Raicu, Dincă şi, foarte rar, Radu Silaghi, dar acolo au fost mulţi.

Încă anonimi.

Mulţi nu doresc nici în ziua de azi să-şi spună numele, unii dintre ei sunt chiar plecaţi din ţară şi o duc chiar bine acolo unde au ajuns, fără să mănânce borş despre revoluţia română, cum au făcut alţii care acuma sunt prin Parlament. Alţii s-au apucat de afaceri, şi-au văzut de mersul lor pentru că ei erau bişniţari. Unul dintre ei este chiar proprietar de casă de schimb valutar. Unora care le-a mers mintea au avut alt destin, altă soartă.

Am început să construim baricada prima dată din jardiniere de flori, scaunele luate de la Pescaru, după aceea am luat de la Dunărea de pe terasă scaune şi mese din acelea de tablă şi coşurile de gunoi de pe stâlpi. Dacă vă imaginaţi că noi credeam că vom opri tancurile cu aceste obiecte mărunte...

Trosca a fost un erou!
De ce aţi făcut baricada chiar acolo?

Vreau să vă spun că pe locul unde s-a construit baricada se spune că ar fi existat o baricadă imaginară între revoluţionari şi forţele de represiune. Acolo au fost bătăi crunte între revoluţionari şi scutieri. Nu erau scutierii lui Trosca (nr - ofiţer din comanda Unităţii Speciale de Luptă Antiteroristă - USLA - din cadrul Departamentului Securităţii Statului). Vreau să vă spun că pentru mine Trosca este un adevărat erou.

Decât să cereţi rejudecarea dosarului Milea, mai curând cereaţi rejudecarea dosarului Trosca, cu cei şapte eroi care au murit din ordinul generalului Militaru. Dumnezeu să-i ierte pe toţi cei despre care vorbesc şi sunt morţi. Fac o greşeală enormă că spun ceea ce spun pentru că de mâine sau de poimâine când va apărea acest articol încă o mie de oameni vor spune: "Da, ştiu, eu am făcut revoluţia". La mine au venit mulţi care mi-au povestit cum au făcut revoluţia. I-am ascultat, am tăcut. Asta e. Eu nu am fost acolo, nu ştiu nimic.

Şi miliţienii au început să vă "împuţineze"?

În momentul în care scutierii veneau, ieşea câte un individ, dacă reuşea să prindă pe unul de-al nostru de păr, era tras, primul lucru, era lovit între omoplaţi, pus jos şi târât. La început i-au aruncat în faţa fostului Minister al Comerţului Exterior, după aceea i-au dus la Negoiu şi aş vrea să-l corectez pe domnul Sergiu Nicolaescu. Primul om împuşcat nu a murit la Negoiu.

Doi au au fost cei împuşcaţi care au murit în faţa Bisericii Kretzulescu, unul din ei a fost dezbrăcat şi cămaşa lui plină de sânge a fost ridicată şi s-a strigat: "Uitaţi cum omoară copiii!". Cert este că o dată cu consolidarea baricadei, în baricadă au fost te miri ce minuni, până şi un cărucior de aprozar. Nimeni nu v-a spus şi nimeni nu vă va spune lucrurile astea decât după ce vor citi sau cei care au stat acolo şi au construit baricada şi nu sunt mai mult de de oameni şi nici unul dintre acei oameni nu a fost intelectual sau demnitar. Nici unul. O spun cu toată tăria şi credinţa mea în Dumnezeu.

Cel mai cult om care a roit în jurul lui Dan Iosif, prin cultură înţelegând diplome, a fost colonelul Iancu Marin, Dumnezeu să-i odihnească fata! Fata lui a fost împuşcată în pat cu armă cu lunetă; pun pariu, pentru că lovitura era exact între ochi. Am construit baricada din maşini, a fost un tir plin cu saltele care a blocat intrarea pe Batiştei. Exact la ieşirea din metrou a fost o salvare. Eu o am într-o fotografie încă.

Teroristul a fost un amărât de soldat.

A fost un moment, până să se construiască baricada, când militarilor care aveau arme li s-au pus flori - crizanteme albe - în ţevile puştilor. Pe urmă a fost acel episod tragic de la Dalles, când faimosul terorist - un soldat nevinovat - a intrat în mulţime şi a omorât nişte oameni. Nu era vina lui, n-a primit ordin, dar, aşa cum am arătat, soarta... Noi aruncam cu pietre. S-a întâmplat o chestie pe care n-o reuşeşti de două ori: o piatră a spart geamul din laterala stângă, iar o a doua l-a nimerit în cap. A căzut cu capul pe volan. Când şi-a revenit nu avea decât să oprească motorul. Astea-s trăite şi văzute de mine. Domnul Adrian Păunescu trăieşte şi, dacă e bărbat, să povestească ce a păţit când a ieşit şi a spus: "Eu sunt Adrian Păunescu, poetul naţional".

Prost moment şi-a ales.

Cel mai prost. Dacă nu eram eu şi vreo câţiva să-l ducă, să-l bage în curtea ambasadei americane, jale era. O fi vrut să facă el ceva bun, dar tuturor le-a venit în minte imaginea Cântării României. Nimeni nu mai ţinea cont de geniul poetului în momentele acelea.

Baricada.

S-a construit baricada, care a rezistat până în jurul orei 1:30. N-am ţinut un jurnal, cum au făcut alţii care acuma ocupă şi funcţii prin Parlament ori în structuri guvernamentale, pe motiv de scrupulozitate în a consemna. Eu, cel puţin, ştiam un singur lucru: ori la bal, ori la spital. Mi-am zis: ori muream eu, ori mureau ei. Pe mine viu nu m-ar fi prins. În momentul în care ei au încercat să străpungă baricada, au trimis două TAB-uri. Unul a încercat să lovească în zona Pescăruşul.

Pe partea dreaptă venind dinspre Romană. A rămas agăţat în ceva de la una din maşinile pe care-a izbit-o. În momentul ăla s-a aruncat cu cocteiluri Molotov. Lângă TAB se afla un camion al IREB-ului, cum se numea pe atunci Electrica, şi înăuntru erau o anvelopă şi un colac gros de cablu, de doi ţoli. Sticla a căzut drept în mijlocul anvelopei. Vă daţi seama cum s-a întins focul.

Era, cred, şase seara. Se înnoptase. În acel moment a venit un alt TAB, să lovească baricada spre Intercontinental, la ieşirea din metrou. Cineva a adus o şa pe care erau butoaie cu motorină. Când a venit, l-am întrebat pe şofer: ştii să faci un derapaj controlat? "Da." Am desfăcut toate buşoanele de la butoaiele cu motorină, a intrat cu derapaj controlat, a izbit baricada şi a rămas acolo. Nişte butoaie s-au răsturnat. Când TAB-ul a venit, cineva a aruncat un Molotov şi a luat foc tot TAB-ul.

O victorie, iată...

Da, victoria supremă. A fost aşa ceva... vă daţi seama, am reuşit să distrugem maşina de luptă a inamicului. Imaginea se vede în filmul prezentat de domnul Tucă, filmul de la Sahia, se văd pompierii, stingeau. Dacă nu-l inundau, exploda muniţia din TAB şi nu ştiu ce s-ar fi întâmplat cu noi acolo. Nu ştiu. Când au văzut că e groasă, n-au mai încercat cu utilaje. Şi noi tot peroram pe acolo, fiecare făcea guverne, era domnul doctor Filpoiu şi scria lista conducătorilor pe spinarea mea şi pe-a altora şi prima proclamaţie care nu diferă mult de proclamaţia de la Timişoara.

A filmat, a fotografiat cineva?

Era un tânăr care, din câte ştiu, era singurul român care filmase, luase imagini de la baricada din noaptea de 21 Decembrie. Ştiu despre el doar că stătea pe Strada Frumoasă. Poate mai are caseta... Eu n-am să i-o cer, că ţine de intimitatea lui, dar, dacă doreşte probabil că o să vă contacteze. Este un alt băiat care a făcut mult şi a cerut puţin. Şi ca el mai sunt foarte mulţi.

La ora 12:00, am cerut o portavoce, mi-a adus-o un băiat, Bogdan, tatăl lui lucra la Casa Poporului, i-a furat-o, s-au dus câţiva tineri, au smuls capota la o Dacie, au scos acumulatorul, au alimentat-o şi Dincă ţinea bateria, eu vorbeam la microfon şi un tânăr ţinea portavocea ridicată. Acel tânăr a sfârşit împuşcat în piept, după 12 noaptea. 43 de oameni au murit într-o oră. Şi foarte mulţi au fost răniţi.

Ce-aţi spus la portavoce?

Am spus: "Vă rog, faceţi linişte! Armata doreşte să ne adreseze un mesaj". Îl văzusem pe generalul Milea, cu mantaua pusă pe umeri, era însoţit de Postelnicu, avea tocul pistoletului desfăcut, a dat nişte ordine cred - părerea mea -, au încărcat două camioane cu militari din cordon şi au plecat spre Piaţa Romană care fusese evacuată fără victime. Trăieşte generalul Suceavă, care a coordonat operaţiunea de curăţire a Pieţei Romane. Acolo nu a murit nimeni.

Au lucrat cu mănuşi.

Au ştiut să lucreze profesionist, i-au intimidat şi i-au împrăştiat.

Mesajul Armatei...

S-a făcut linişte. Ştiţi ce înseamnă linişte când erau vreo 30.000 de oameni pe spaţiul verde din faţa Teatrului Naţional şi în faţă la Inter. Unii ne făceau golani, unii ne spuneau că suntem nebuni, că ne împuşcă. Şi eu le-am spus: oameni buni, n-aveţi curajul să veniţi între noi, dar măcar strigaţi tot ce auziţi că strigăm noi. Şi în momentul ăla de linişte am primit răspuns din partea cealaltă a baricadei. O rafală neîntreruptă de armă. Atunci au început să apară primele victime. Eu sunt un trăgător bun.

De elită, ar zice unii.

Normal, dacă scriu că sunt braconier. După unghiul de incidenţă mi-am dat seama că toţi cei împuşcaţi în noaptea de 21 au fost împuşcaţi de sus. S-a tras de pe blocul Dunărea, Pescaru...

Deci soldaţii din faţă, nu.

N-aveau cum. Baricada avea peste 3 metri înălţime. Era făcută din camioane, tirul ăla plin cu saltele... Se trăgea de sus, asta e clar. Cine au fost trăgătorii - miliţieni, securişti, militari, nu ştiu. Ştiu un singur lucru, nu vreau să-i apăr: îşi făceau datoria, depuseseră un jurământ, apărau regimul care-i plătea. Dar le reproşez că n-au înţeles că noi eram parte din fiinţa poporului român. Nu eram terorişti, arabi, turci, ruşi, eram români. Puteau să aibă discernământ. Ei au jurat în faţa poporului.

Ei n-au înţeles, alţii da.

Exact. De aceea v-am spus: Securitatea a trădat omul, nu ţara, nu crezul, nu interesul naţional. De aceea, în CPUN am fost singurul care s-a ridicat şi a spus că ultima enclavă africană îşi face un sistem de securitate - informaţii-contrainformaţii, noi renunţam la sistemul cel mai performant din Europa?

Un sistem lovit de defecţiunea Pacepa, dar şi de altele...

Cred că mulţi au murit în urma acestei defecţiuni. Alţii au fost aduşi în ţară. Eu am cunoscut asemenea oameni, asemenea inteligenţe.

Un exemplu.

Unuia pot să-i şi pomenesc numele, nu ştiu dacă mai trăieşte săracul, Vasile Cociuba, care a fost rechemat şi a ajuns viceprim-secretar de partid la Sectorul 2, eu l-am cunoscut tot din poziţia de erou naţional, în urma cutremurului din '77 au vrut să mă facă secretar de partid cu probleme de tineret pe Sectorul 2 şi-am refuzat. A fost o chestie amuzantă.

Prima secretară de la 2, Maria Noraru, cred, zice: "Cum, tov. Dan, nu acceptaţi să intraţi în partidul comunist?". Eu în picioare, mă uitam de jur împrejurul ei: "În ce? Ferească-mă Dumnezeu, să mă murdăresc pe pantofi?". Eu ştiu de la mama că în partidul comunist intră cele mai pure elemente ale societăţii. Eu sunt un puşcăriaş eliberat de patru ani, ce să caut eu să fac de râs partidul? "Ei, greşelile tinereţii pot fi iertate oricând." Ei bine, nu-mi sunt iertate nici astăzi.

Ca prin brânză
Deznodământul...

Am plecat la ora 2:00, mi-am dat seama ce urmează, eram sus pe camion, mi-am dat seama imediat ce urmează, le-am spus oamenilor care erau lângă mine la baricadă: "Daţi-vă la o parte!". A venit primul tanc, avea peste 70 la oră. În momentul impactului, a trecut prin baricadă cum trece cuţitul printr-o bucată de brânză. Nu cum spunea generalul Hortopan, că a trecut uşor...

Pâş, pâş.

Mă mir că nu a spus că a scos picioarele şi a păşit el, tancul, peste baricadă. Al doilea tanc l-a urmat îndeaproape. Primul s-a dus în jos spre Piaţa Unirii, al doilea a făcut stânga, în faţa Ministerului Agriculturii a deschis focul cu mitraliera, nu ştiu cât şi dacă au murit oameni acolo, a intrat pe Strada Galaţi, unde a strivit şase Dacii. Acela a fost momentul de panică pe care şi l-au dorit, a fost momentul pe care şi l-a dorit.

Au fost arestaţi apoi mulţi.

Bine, Bucureştiul are 1.200-1.300 de arestaţi în noaptea de 21/22, atunci ne-am vorbit, acel nucleu dur de care v-am vorbit, ne-am înţeles să plecăm fiecare spre sectorul unde locuiam şi să convingem cât mai multă lume să vină a doua zi în Piaţa Universităţii.

Cum aţi scăpat?

Am vrut s-o tai către Pantelimon, la intrarea în metrou, în faţa Teatrului Mic era un rumân, avea un brad. Voia să-l ducă la copii. În noaptea aia, o să râdeţi, aveam la mine 400 de dolari şi 2.100 lei. Păi, dacă eram bişniţar... Şi am dat 200 de lei pe bradul acela. I-am zis: am brad acasă, dar îmi trebuie mie. Îmi trebuia să nu mă recunoască.

În naivitatea mea, credeam că dacă umblu pe stradă cu pomu-n spate, ca Moş Crăciun, o să trec neobservat. Uitam că am o canadiană comandată la Târgu-Mureş, la fabrică, foarte groasă, neagră, cu o dungă roşie pe piept şi una pe spate. Inconfundabil. Mi-am pus bradul pe spate şi am mers, doar pe stânga, ca struţul cu capul în nisip, sperând să trec neobservat.

Când e singur se cunoaşte viteazul, ori nu-i aşa...

Am trăit momente de paralizie, de frică. Dar n-aveam voie s-o arăt. Zilele acelea mi-au dat o lecţie: curajul naşte eroi, frica naşte conducători. Frica îndeamnă la prudenţă.

Şi-aşa, cu pomul în spate, aţi ajuns acasă.

Am ajuns şi m-am pus să scriu un fel de manifest. Mi-a picat sub ochi "Împărat şi proletar". Singura carte spre care m-am îndreptat din toată biblioteca.

Şi înapoi, la răzbel.

M-am întors repede, pe la 7 m-am întâlnit la Electroaparataj cu un grup de muncitori, le-am zis, înapoi la Universitate să vedeţi cum au împuşcat copii ca pe câini. Pe la Iancului era un depozit de brânză, m-am suit pe gard şi-am citit manifestul, apoi am plecat mai departe. La intersecţia Mihai Bravu cu Dimitrov venea o coloană dinspre Obor.
Cei de la Aversa, Mase plastice, de la Mecanică Fină, au ieşit la Dimitrov încă două coloane, la Moşilor m-am cocoţat pe un stâlp, le-am citit iar acel manifest şi-am înnebunit.

Zău?

Era o mare de capete, cât vedeam cu ochii, nu-mi venea să cred ochilor ce văd. Când am ajuns la spitalul de oase, la Foişor, oamenii au aruncat cearşafuri, am scris cu crema de ghete dată de vecini tot felul de sloganuri. Şi ne-au mai aruncat un tricolor lung. Care ajungea de-o parte în alta a şoselei. Am făcut un rând de bărbaţi şi l-au pus pe piept şi din momentul ăla am mers numai şi numai ordonat. Am ajuns la Piaţa Rosetti, erau trei tancuri şi două TAB-uri. Le-am spus: voi vă daţi seama ce înseamnă? Cât trageţi, unde trageţi? La distanţa asta sunt ineficiente. Doar să treceţi peste oameni. Au coborât din tancuri toţi şi s-a suit un civil, s-a urcat în tanc şi a pornit către Intercontinental. M-am suit pe tanc şi l-am oprit chiar în dreptul pasajului de la Intercontinental.