x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

“Hârtia va fi albastră”, parola teroriştilor

0
Autor: Gabriel Burlacu Eugen Ciufu 19 Dec 2009 - 00:00
 “Hârtia va fi albastră”, parola teroriştilor
Vezi galeria foto


În plină desfăşurare a Revoluţiei române de la Timişoara, când evenimentele prinseseră bine contur în majoritatea oraşelor ţării, George Ardeleanu, unul dintre revoluţionarii care au participat la revendicarea libertăţii în Piaţa Operei, a intrat, fără să vrea, în posesia poate unuia dintre cele mai mari secrete ale acelor zile ce au condus la schimbarea regimului comunist: parola teroriştilor.


Jurnalul Naţional: Aţi trăit pe pielea dumneavoastră experienţa unei întâmplări ciudate în timpul evenimentelor din decembrie 1989.

George Ardeleanu: La data de 22 seara, aproape de miezul nopţii, în Timişoara a început să se tragă puternic. Eram câţiva în grupul din care făceam parte. Ne-am refugiat în casa unui prieten, într-o zonă centrală a oraşului, foarte aproape de Operă, lângă Piaţa "700". După zilele prin care trecusem, cu morţi, cu fugă, cu groază mare, eram atenţi la orice mişcare din jurul nostru. Eram ochi şi urechi, ne uitam pe geam, ascultam radioul, toate cele.

La un moment dat, pe o casă vizavi de apartamentul prietenului meu unde stăteam pe întuneric, am observat patru persoane îmbrăcate în nişte salopete închise la culoare. Pe alt acoperiş aproape de acest loc erau alte două. În condiţiile în care în oraş reîncepuse prăpădul, gândul nostru a fugit imediat că sunt terorişti. Tocmai ce se aflase faptul că teroriştii sunt printre noi, aşa cum se spunea atunci. Că aşa o fi fost, că nu a fost aşa nu poate nimeni spune cu exactitate.

Această întâmplare venea pe fondul informaţiilor făcute publice de liderii Armatei din Timişoara în legătură cu descoperirea teroriştilor, lucru la care populaţia trebuia să ajute autorităţile dacă observa ceva. Noi, care eram acolo, în apartament, ne-am simţit datori să anunţăm Armata de cele observate. "Dom'le, să zicem că sunt patru pe casa cutare şi două pe alta"...

 

Mai exact, puteţi să ne spuneţi ce făceau oamenii în salopete închise acolo, pe acoperişuri?

Nu făceau nimic special. Stăteau nemişcaţi. De fapt se mişcau cu foarte multă economie, probabil pentru a nu fi observaţi.

 

Din câte aţi observat, erau înarmaţi?

Nu am observat dacă aveau arme, şi asta probabil din cauza întunericului. Era noapte. Chestia asta se întâmpla pe la ora unu-două noaptea. Până la urmă puteau să tragă cu arma, puteau să nu tragă, că oricum în oraş era prăpăd atunci, se trăgea la greu tocmai în acele momente. Dar, în principiu, din câte ne-am dat seama, din direcţia celor doi, care erau mai aproape de noi, nu s-au observat focuri de armă.

În orice caz, am zis noi atunci că prezenţa lor acolo era menită pentru a înspăimânta populaţia zonei. Recunosc că pe noi prezenţa lor acolo a reuşit să ne panicheze, pentru că, după ce i-am observat, fără ca ei să facă ceva deosebit, noi începuserăm să credem că aceia şase or să coboare pe scări şi or să încerce să vină în zona apartamentelor. Ce mai, eram panicaţi de-a binelea! Şi în toată încordarea asta am zis să contactăm Armata pentru a anunţa de cei şase, în speranţa unui ajutor imediat.

Am făcut rost de numărul de telefon de la garnizoană, am pus mâna pe telefon şi am sunat. La telefon mi-a răspuns un bărbat, mi-am dat seama că era un soldat. I-am spus despre ce era vorba, şi el îmi zice că e centralistul. Zice: "Staţi că vă dau legătura la colonelul Radu". Ridică centralistul telefonul, cum făceau ei cu manivela aia, şi îmi răspunde o altă persoană. Repet povestea cu prezenţele ciudate de pe acoperişurile vecine, de la adresa Str. Prediceanu nr. 7 din Timişoara.

Se prezintă şi aceasta în persoana colonelului Enescu şi îmi zice că să stau în telefon că mi-l dă pe colonelul Radu. Deci nu nimerisem direct, ci la aghiotant probabil. În timp ce aşteptam, se auzeau vocile din off, adică din încăpere, cum se anunţau unul pe altul: colonelul Radu a întrebat cine este la telefon, la care Enescu zice: "Hai la telefon, cu o chestie cu terorişti". Ăsta a pus telefonul pe birou, am auzit când a aşezat aparatul pe birou, iar eu aşteptam să vorbesc cu acest colonel Radu.

În momentul ăsta intră o altă convorbire pe fir. O femeie. Am auzit ca şi cum suna un alt telefon, cum a răspuns soldatul de la centrală. Zice: "Alo!". Femeia a spus direct, ca şi când ar fi vorbit cu altcineva, pe un ton scăzut spre semiton: "PAPIER WIRD BLAU!", ceea ce părea atunci ceva fără sens. Vă daţi seama că eu acum germană multă nu prea ştiu, dar să spună cineva la telefonul Armatei, în acele momente, ceva în legătură cu o hârtie albastră este ceva ieşit din comun.

Soldatul, neauzind bine, a repetat: "Alo, alo, alo!". La care femeia a repetat: "Papier wird blau". Soldatul nu înţelege şi zice: "Alo, cine-i?". La care femeia şi-a dat seama că are la telefon o persoană nepotrivită şi spune direct că vrea cu colonelul Radu. Toată treaba asta s-a întâmplat într-un timp foarte scurt, până când colonelul Radu trebuia să vină şi să discute cu mine la telefon. Eu mi-am dat seama că era ceva important ce urma să se vorbească, aşa că le-am spus prietenilor mei cu care mă aflam în acel apartament să se apropie în linişte şi să asculte la furcă, pentru că era ceva...

Şi vine colonelul Radu la telefon. Domnule, el era! Nu putea veni altcineva. Şi zice: "Alo!". La care femeia zice iar: "Papier wird blau".

 

Secrete "tehnice"
Dumneavoastră nu aţi mai îndrăznit să mai interveniţi pe fir, ţinând cont că aveaţi această posibilitate.

Nici gând, de fapt eram curios şi am lăsat discuţia să curgă. La auzul acelor vorbe din partea femeii, am zis: "Mă, asta ori este tâmpită, or cine ştie cu cine vorbeşte...". E, aici urmează frumosul problemei, pentru că, spre uluirea mea, discuţia a continuat, nu s-a blocat acolo. Colonelul Radu a intervenit ca şi când ar fi fost normal. Tot fără absolut nici o noimă zice la telefon: "Şi, spune-mi, ea ce ţi-a spus?".

Vă daţi seama ce sens aveau acele vorbe. Mie deja îmi mirosise a lucru necurat şi că toate acele lucruri spuse nu sunt altceva decât nişte parole de recunoaştere. Fapt care m-a făcut să nu îmi pierd interesul pentru discuţie şi să rămân cu telefonul la ureche, să ascult mai departe discuţia dintre acea femeie şi colonelul Radu. Şi a început din partea femeii ca un fel de prezentare a unui fel de raport despre ceea ce se petrecea pe teren în acele ore în Timişoara.

Spunea unde se trage, în ce zonă a oraşului este linişte... În urma acestor prezentări, impresia pe care mi-am făcut-o a fost că acest domn, colonelul Radu, conducea cumva operaţiunile, pentru că întreba: "În Piaţa Dacia se trage?". La care femeia spunea: "Da, se trage!". Colonelul Radu spunea: "Foarte bine!" şi continua: "Dar la Securitate?"... Zicea femeia: "La Securitate este linişte...". Colonelul Radu i-a dat de înţeles că nu este bine ca la Securitate să fie linişte.

A întrebat-o direct, parcă cu reproş pe acea femeie, că de ce nu se trage în zona sediului Securităţii, adică, ia vezi cum faci să redresezi situaţia...


După ce misterioasa femeie a intrat în vorbă cu colonelul Radu prin acel "papier wird blau", s-a mai vorbit cumva după aceea în germană?

Deloc, domnule! Numai în română.

 

Şi, în afara prezentării zonelor de conflict şi de interes pentru ei, au mai vorbit cumva şi altceva?

Din câte mi-aduc aminte, colonelul Radu, spre sfârşitul discuţiei, i-a spus femeii să aibă grijă de cele patru rezervoare de amoniac. După mult timp am aflat şi eu că rezervoarele astea ar fi fost pe la Comtim pe undeva. Probabil că şi ele trebuiau atinse de gloanţe, pentru a crea şi mai mare haosul, sau că trebuiau să fie apărate, nu ştiu exact. Cert este că în discuţie aşa i-a spus femeii, să aibă grijă de rezervoare...

 

Ce aţi făcut în continuare?

După vorbele alea cu amoniacul, discuţia s-a terminat. Nici eu nu am mai rămas pe fir. Am închis. La câteva minute am sunat din nou şi am spus despre acei oameni de pe acoperişurile vecine. Am făcut-o, pentru că ne temeam de terorişti şi credeam că este de datoria noastră. Când s-a făcut dimineaţă, toată lumea era pe stradă cu banderole tricolore pe braţ.

Începusem să organizăm filtre. În oraş încă se mai trăgea sporadic. Eu m-am gândit atunci că ce ar fi dacă m-aş apuca să spun şi eu aşa, la lumea care trecea prin jurul meu, la întâmplare, parola asta "papier wird blau", cu discreţie. Eram şi eu curios să văd ce se întâmpla. Am tot spus cuvintele astea la zeci de persoane, poate o sută şi ceva... Nimeni nu schiţa nimic. La un moment dat, o femeie foarte solidă şi bine făcută, dar nu grasă, s-a despărţit de un bărbat destul de elegant îmbrăcat, cu căciulă de nurcă, dintr-aia scumpă, şi i-a spus ceva aşa, foarte ciudat pentru situaţia aceea.

Eu n-am auzit bine, pentru că erau câţiva metri între noi, dar din câte am reuşit să aud au fost tot nişte vorbe aşa, fără noimă, că vezi dacă pui la murat varză, să pui multă sare, ceva aşa, fără noimă, legat de treburile gospodăreşti. Nimeni nu ar fi spus lucrurile acelea atunci aşa, fără nici o legătură cu realitatea ce ne înconjura. Femeia a luat-o spre noi şi noi am oprit-o la control, la filtru.

 

Se comporta ciudat?

Nu, era o persoană normală. Am observat ceva care m-a făcut să mă mir. Domnule, avea buletin nou-nouţ, chestie care nu mi-a plăcut deloc atunci, şi asta pentru că noi eram un pic cam mult paranoici atunci. În plus, cine îi elibera ei buletin nou-nouţ în acele zile când fierbea ţara?! Pe buletin scria că o cheamă Oană Maria. În timp ce noi o controlam ea a început să tot îndruge în stil convingător că bărbat-su era impegat de mişcare pe la CFR, ceva de genul ăsta.

La un moment dat, aşa uşor, pe un glas scăzut, mă aplec puţin şi îi şoptesc parola "Papier wird blau".

Emoţii de revoluţionar

Ce reacţie a avut?

Domnule, a făcut ochii mari şi s-a uitat fix la mine. Era şocată şi în acelaşi timp îmi părea că ştie despre ce este vorba. M-a măsurat din cap până în picioare dintr-o privire mirată. După aceea s-a uitat în stânga, în dreapta şi mi-a spus numai mie, şi nu celorlalţi, formula "şi, spune-mi, ea ce ţi-a spus?". Vă mărturisesc că în clipa în care mi-a răspuns la parolă mi s-au înmuiat picioarele efectiv. M-am pierdut. Părerea mea este că până şi vocea mi s-a părut cea de la telefonul pe care l-am ascultat involuntar, dar nu am nici o certitudine.

În momentul ăsta zic: "Bă, până aici v-a fost! Băieţi, umflaţi-o!". Asta a început să se panicheze. Se uita la mine şi parcă nu înţelegea nimic. A început să spună că "măi, băieţi, unde vreţi să mă duceţi", era panicată. Păi, zic, tanti, ai încurcat-o, te-am arestat, eşti teroristă! Făceam asta, pentru că mă temeam foarte tare. A văzut ea că nu sunt de înţeles şi a început să tot îmi repete şi mi-a tot repetat de vreo zece ori pe drum că "sunt mama elevului Oană Emil de la Liceul Economic". Probabil o altă parolă de-a lor.

 

Şi unde aţi dus-o?

Ne-am dus spre garnizoană, cu gândul să predăm terorista, că aşa credeam atunci. Ne-am dus la Armată, dar cu inima îndoită. Acolo le-a spus: "Băi băieţi, uite ce s-a întâmplat! Puteţi să mă împuşcaţi, că tot vă spun". Şi le-am zis tot. Zic nu ştiu cine sunteţi, dar ceva este în neregulă în armata voastră. Cineva de la voi ghidonează cum să se tragă, voi tot spuneţi că vreţi şi că prindeţi teroriştii.

 

Cui aţi spus la garnizoană toate acestea?

Domnule, era cineva care s-a prezentat a fi colonelul Predonescu, care, din câte mi-am dat seama, era ceva destul de mare acolo în garnizoană, adjunct cred că era pe acolo. Asta se uita la mine, parcă picasem din lună, dar mi-am dat seama că ştia de parole. În timp ce noi stăteam acolo la garnizoană, ăştia de la Armată au trimis o patrulă cu soldaţi la apartamentul prietenului meu, de unde îi văzusem pe ăia pe acoperişuri.

S-au dus acolo, au răscolit tot apartamentul, că probabil nici ei n-au înţeles ce-i cu noi. Ne-au dat drumul, după care nici pe doamna aceea nu am mai văzut-o. Şi asta pentru că şi ei i-au dat drumul! Cum ne-am dat seama... Un băiat dintre noi rămăsese jos, că mersese în urma noastră. Şi a văzut de pe trotuarul de vizavi de intrarea garnizoanei cum ăsteia i-au dat drumul pe uşă şi a plecat discret pe stradă.

 

În afară de femeia prinsă aţi mai avut oameni care să reacţioneze la parola "papier wird blau"?

Am mai intrebat după aceea o grămadă de oameni despre această formulă, dar nimeni nu ştia nimic despre parolă.

 

Aţi reuşit să-l contactaţi pe colonelul Radu, să vedeţi dacă există într-adevăr?

Nu am reuşit, pentru că noi ne temeam şi ne-am temut mult timp. După mult timp am întrebat pe cineva pe unde este şi mi-a zis că există şi că era pe undeva pe la auto, iar prin februarie am discutat cu un căpitan pe care l-am întrebat despre parolă şi mi-a zis că: "Lasă, că nu e pentru voi chestia asta, că nu vă interesează, că acum este importantă starea de spirit din rândul populaţiei".


Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de