Născuţi printre tunuri

Işi sărbătoresc zilele astea majoratul. Nu e uşor să vorbeşti cu tineri de vărsta lor. Serioşi, copleşitor de adolescenţi, ingrozitor de puri, ii execută pe loc pe toţi cei care-i trimit la colţ pe tinerii din ziua de azi, pe motiv că sunt mult prea zbanghii. Lucrurile nu stau deloc aşa.

COPIII REVOLUŢIEI - De ce Ioana vrea să fie Ioana, şi nu victoria
Moto: "On n’est pas sérieux quand on a dix-sept ans" (nu eşti serios cănd ai 17 ani). (Arthur Rimbaud)
Deşi nu am fost un mare fan al lui Ceauşescu, mărturisesc că mi-ar fi plăcut să fiu printre acei pionieri (sau măcar şoimi ai patriei) care-i aduceau flori şi-l pupau, ţoc, ţoc, pe amăndoi obrajii, după rostirea unui text de inţelepciune juvenilă, alcătuit de ăia mari. Tovarăşe Nicolae Ceauşescu!


Pentru Ioana, Ceauşescu a fost unul care a făcut mult rău naţiei romăne, deşi a auzit de la părinţii ei că pe vremea lui aveau mai multe decăt acum. S-a născut la 22 decembrie, intr-un spital in care medicii numai de gravide n-aveau timp. Sau chef. Stăteau cu ochii-n televizor ca la un palpitant meci de judo in timp ce femeile se tărau in durerile facerii pe culoarele spitalului. Povestea Ioanei a inceput ca orice poveste: după un travaliu lung şi epuizant. Al mamei. Fireşte. Particular pentru povestea Ioanei (şi, de altfel, a intregii sale generaţii) este insă faptul că acest travaliu s-a definitivat nu numai cu un bebe in plus, dar şi cu un dictator in minus.


Mama spune că: "Nu ştiu la ce oră s-a născut. Habar n-am. Dar ştiu că după ce am născut-o am aflat c-a fugit Ceauşescu. Nici măcar nu pot să-i fac astrograma din cauză că nu ştiu ora naşterii". Ioana spune că. Două puncte. "Am auzit de mai multe ori povestea asta." Am inchis citatul. Adevărul e că nu e foarte vorbăreaţă. O exemplară timiditate ii execută pe loc pe toţi cei care sancţionează puritatea adolescenţei contemporane, inlocuind-o cu desfrăul şi impudoarea. Habar n-am ce s-o intreb. Recunosc că am venit la intălnirea cu ea avănd cu mine un creier alb şi tratat cu clor. Mă simt un pic cretină. Dar, de fapt, cretin eşti sau nu eşti, deci nu poţi fi doar un pic, ci total cretin. Deci sunt total cretină. Incep să-mi scormonesc timorată prin "albul pur, albul sigur" al creierului meu şi nasc o intrebare tulburătoare: "Ce materii iţi plac la şcoală?". "Matematica." Punct. Continuu pe aceeaşi linie percutantă: "Ai prieten?" "Da." Punct. Sunt din ce in ce mai disperată. Chiar nu pot să gestionez un dialog cu un adolescent? "Il iubeşti?" "Nu, nu-l iubesc, dar stau cu el aşa, la harneală" (asta mi-aş fi răspuns eu mie la această intrebare dacă aş fi fost in locul ei). Răspunde normal, pe un ton vaporos, ca o zănă din alt timp, pierdută in modernitate: "Da, il iubesc". Iar roşeşte. Â


ELEVÃ... LA LICEUL "CONSTANTIN BRĂNCUŞI". Nu prea are prieteni. Atitudinea ei rezervată şi retrasă confirmă asta, făcănd inutilă căutarea altor argumente contra. Fără să fie o simandicoasă, ii inţeleg rezerva din cauza agresivităţii inhibitoare a lumii in care trăieşte. Nu tu club, nu tu discotecă. "Aş innebuni dac-aş şti că se duce-n club", face mama. "La ce vremuri trăim acum, sincer, cred c-aş ajunge la balamuc să nu ştiu fiecare gest pe care-l face. Odată s-a dus, dar pănă la două noaptea, cănd a venit inapoi, n-am putut să-nchid ochii." Cine poate s-o blameze, să ridice primul piatra.

"On n’est pas sérieux quand on a dix-sept ans", zicea Rimbaud aceste cuvinte adevărate, poate fie şi pentru că există excepţii care nu fac decăt să confirme reguli. Ioana are optişpe ani şi e foarte serioasă. Ca să parafrazez Poetul, "suntem foarte serioşi cănd avem optişpe ani".


Ne place să-i numim copiii Revoluţiei. Acum la majorat, copiii Revoluţiei se pregătesc de viitor. Le e şi lor frică de bac, ca la orice copii (sic!). Le e şi lor frică de viaţă, ca la orice copii. Copiii Revoluţiei sunt nişte copii care nu sunt decăt nişte copii care sunt nişte copii. Unii sunt mai aşa, alţii sunt mai aşa. Ioana e şi ea un copil ca oricare altul. Mai stă pe net, mai trimite un se-me-se.

In loc de final. Dragă Ioana. Virgulă. Ştiu că te mai cheamă şi Victoria, dar nu mai spun la nimeni, pentru că-ţi cunosc foarte bine sentimentele de bleaaaaah in privinţa acestui prenume. Ce să-i faci, aşa era pe atunci, cum te năşteai, cum te numeai Victor. Sau Victoria. Zi mersi că nu te numeşti "22 Decembrie"! La mulţi ani!
Sfărşit.

Lui Victor ii e mai bine in Romănia

• de Vladimir Ioan

Vlad Victor Ochea, născut la 21 decembrie 1989, clasa a XI-a, Liceul "George Coşbuc", Bucureşti. N-am vorbit despre zilele Revoluţiei, pentru că cei de vărsta lui o consideră doar o imbulzeală şi căteva pac-pac-uri, mult mai puţine decăt ai parte in 120 de minute de film american sau o oră de Counter Strike.

Vlad a avut norocul să vadă cum e şi "pe afară", să poată face comparaţii şi, la final, să tragă concluzia halucinantă că el vrea in Romănia. Părinţii săi au plecat un an in Spania, la muncă, aranjament făcut cu "nişte rude". Cum nu putea să rămănă singur, a făcut rost de o bursă, sau schimb de elevi, sau ceva asemănător şi a petrecut clasa a X-a prin preajma coridelor. Ce concluzie a tras el? Vreau inapoi. Păi de ce? Nu i-a plăcut din momentul in care a ajuns acolo. Aeroportul groaznic de aglomerat, fojgăială, imbrănceală. Era dezordine... După cum spunea bunica lui şi a confirmat şi el, a fost cel mai hotărăt membru al familiei cănd s-a pus problema intoarcerii in ţară, chit că trebuia să treacă iar prin aeroport. In liceul ăla se preda in engleză, pe care o ştia. Dar intr-un an a invăţat şi spaniola, că pe stradă nu se juca doar bridge. A fost discriminat, "dar puţin", aşa că l-a deranjat nu mult. Intors in Romănia, s-a dus iar la "Coşbuc", unde era din clasa a VI-a.

Aici colegi, prieteni, prietenă, profesori, cunoscuţi, linişte. Colegi. Cu ăştia se inţelege bine şi se intrece cu ei pentru titlul de mister popularitate. Prieteni. Chiulesc impreună, dar in limitele decenţei, cel puţin el. Are numai 20 de absenţe, abatere care nici măcar nu il aduce in centrul atenţiei profesorilor. In schimb ii consolidează atitudinea cu care incearcă să fie popular. Adică un tip căruia ii place să fie primul (e şef de clasă, ales "democratic, de colegi"), temperat, studios, fără nota de tocilar. Prietena e bună pentru vorbit, pentru distracţie, nu pentru căsătorie sau făcut copii, de altfel nici ei nu ii trece o asemenea prostie prin cap la numai 17 ani. Vlad ar vrea să fie intăi pe picioarele lui şi după aia să intemeieze o familie. E enervant, vorbeşte ca un om mare. Şi asta pentru că ştie că mai are multe de invăţat. Aşa că citeşte. Dar căt de mult poate să citească? Cum e doar un copil nestresat, fără probleme cu capul, citeşte o oră-două. Şi după aia ce ar mai putea să facă? La cafenea a fost in timpul zilei, şi-a ţinut prietena de mănă, nu e internet addicted... Are o senzaţie puternică de pierdere de vreme. La vară vrea să se angajeze. Ca să nu mai omoare timpul aiurea, ca să mai facă nişte bani, să nu stea doar pe spinarea părinţilor. Păi ştiţi cu ce se ocupă ai lui? Nu. Mama... nu lucrează acum, dar tata e la un partid. Păi ştiţi in ce local a vrut să ne intălnim? Nu. Intr-unul nu chiar de fiţe, dar suficient de scump. Oricum, a băut doar o cafea, că de fumat nu fumează. Rar mai trage o ţigară. Nu mi-a zis să trec fumatul sub tăcere, dar timp de vreo două ore nici măcar nu s-a uitat la pachetul meu de ţigări. Aşa că mami şi tati de la partid, staţi liniştiţi şi bucuraţi-vă de un aşa copil. Ia spune tu... ce vrei să te faci tu cănd o să fii mare? Cănd o să fiu mareee... eu aş vrea..., (dacă imi spunea şi "dragă Moşule" il lăsam pe el să plătească) să mă fac student la ASE sau să dau la Drept. Şi imi place şi jurnalismul sportiv. Nu vreau să spun nimic aiurea despre jurnaliştii sportivi, aşa că nu spun nimic. Dar am vorbit un pic despre economie şi justiţie şi am ajuns la afaceri oneroase şi politică, da’ subţire. Vlad Victor Ochea are 18 ani şi il doare in cot de Revoluţie. I-am aruncat de vreo trei ori cărligul, dar nici nu s-a uitat la el, discuţia a mers in altă parte, dar nu m-a deranjat deloc. La fel şi dorinţa lui de a trăi in Romănia, spre deosebire de un număr apreciabil al colegilor lui, care ar vrea să emigreze.

Există un singur motiv care m-a indemnat să scriu materialul ăsta: voiam să vorbesc cu un tănăr de 18 ani. Şi, dacă ştiam că o să mă intălnesc cu Vlad, mă hotăram mult mai repede. Putem să ne culcăm pe o ureche, are cine să vină din urmă.