x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

“Procesul era mascaradă. Ştiam finalul!”

0
Autor: Marius Tucă Gabriel Burlacu Razvan Belciuganu 17 Dec 2009 - 00:00
 “Procesul era mascaradă. Ştiam finalul!”
Vezi galeria foto


Cei trei militari care în ziua de Crăciun a lui 1989 au îndeplinit ordinul de a-i executa pe soţii Ceauşescu risipesc misterul care a învăluit eliminarea fizică a familiei dictatoriale. Dorin Cârlan, Octavian Gheorghiu şi Ionel Boeru dezvăluie laturile ascunse ale execuţiei, pe care românii nu le-au cunoscut niciodată. Secundele de spaimă din acele momente capitale, ordinele militare ale diriguitorilor Revoluţiei, care au fost date înaintea procesului, sunt puse faţă-n faţă cu sentimentele trăite în momentul apăsării pe trăgaci, dar şi în faţa deziluziilor care i-au măcinat mai apoi pentru atâţia ani.

 

Jurnalul Naţional: Ce se întâmpla în momentul în care v-aţi dus la TAB-ul în care erau Ceauşeştii pentru a deschide uşa în unitatea din Târgovişte?

Octavian Gheorghiu: Când am ajuns acolo, ei şi-au luat mâna. Ori li s-a spus, li s-a comunicat şi lor cum ni s-a comunicat nouă, ori li s-a ordonat să nu se bage. Dar n-au instalat nimic. Mi se pare normal să fi făcut asta, doar erau gazde, i-au ţinut acolo. În clădirea comandamentului erau foarte puţini militari. În regimul ceauşist era foarte clar: nu intra subofiţerul în clădirea comandamentului dacă nu avea treabă specială. În curte erau cadre multe, cu soldaţi, circa 100-200 de militari. Aceşti militari continuau să aibă îndreptate armele spre blocuri. Îşi apărau unitatea. Noi eram cu ochii cât cepele, ca să nu cumva să cădem victime. Ne speriase Stănculescu, zicându-ne că n-are încredere în nimeni. Era ceva suspect, noi eram opt oameni, ei cam 200.

 

Ştiaţi clar că îi veţi executa pe Ceauşeşti.

Da, ni s-a spus clar că vor fi judecaţi şi apoi vor fi executaţi. Nu s-a pus problema de sentinţă, că-i ducem undeva. Ni s-a arătat înainte şi zidul unde urma să-i executăm. Tot generalul Stănculescu ne-a mai spus şi câte cartuşe să tragem: 30 de cartuşe fiecare, deci câte un încărcător.

 

Ce a însemnat acel ordin?

Sentinţa era deja dată înainte de proces şi trebuia îndeplinită. După ani de zile am realizat că noi am fost uneltele şi am căzut într-o plasă mâşavă. Mi se pare normal că acela care ia o hotărâre să o ducă şi la capăt. Personal, nu cu mâinile altora. Să tragi câte 30 de cartuşe de la aşa distanţă mică... era suficient, poate, chiar un pistol Carpaţi.

 

Aţi ajuns la uşa TAB-ului...

Da, mai mulţi colegi i-au luat pe soţii Ceauşescu, eu cu Dorin escortam, cu ţeava pistolului-mitralieră îndreptată spre ei, la 10-20 de centimetri de spatele lor. I-am condus în sala în care s-a făcut vizita medicală, în biroul comandantului.

 

V-a spus ceva Ceauşescu? Sau Elena Ceauşescu?

Nu, cu noi n-au vorbit nimic. De când au părăsit TAB-ul şi până au ajuns la vizita medicală i-am însoţit noi trei şi încă doi colegi. Dar nu ne-au spus nimic.

 

Vi s-a părut că este acelaşi Ceauşescu de la televizor?

Da, poate puţin mai urât, mai nefardat. Era neras, mai obosit. Nu mi s-a părut nimic ciudat. Atunci nu era deloc agitat, zbuciumat. Poate chiar se bucura că face mişcare, coborând dintr-o tanchetă blindată, strâmtă şi rece. Distanţa de la TAB la uşa comandamentului era de trei-patru metri. Noi n-am intrat în biroul unde s-a făcut vizita medicală. După circa 10 minute au ieşit de acolo pentru a intra în locul unde s-a ţinut procesul. În această încăpere se intra din acelaşi hol. Boeru a intrat înăuntru. Ulterior am aflat că în caz de ceva trebuia să-i execute în timpul procesului, după cum spune el. Eu cu Dorin Cârlan am primit ordin să nu intre nimeni în sală şi să stăm la uşă, în afară de cei din sală. În caz de voiau să intre, am primit ordin să-i împuşcăm.

 

Aţi păzit, aşadar, intrarea cu orice preţ.

Am stat nu lângă uşă, ci lipiţi de uşă. Am stat lipiţi de PFL-ul acela subţire, specific economiilor ceauşiste. Aveam cartuş pe ţeavă. După cum ne spusese Stănculescu, nu trebuia să avem încredere în nimeni din unitatea de la Târgovişte. Nu lăsam pe nimeni să se apropie la o distanţă mai mică de doi metri. Încercau comandantul unităţii şi alţii să mai tragă cu urechea. Noi, fiind lipiţi de uşă, auzeam, pentru că se vorbea foarte tare în sală şi chiar cei de acolo aveau voci mai puternice. Mai încercau, ba să ne dea o ţigară, dar noi nu i-am lăsat să se apropie.

 

Practic aţi auzit tot procesul la uşă.

Din câte mi-am dat seama ascultând la uşă, procesul a fost foarte bine pregătit. Se auzea perfect. Deja ştiind că urma să-i executăm, poate că auzeam procesul vrând-nevrând. Ce se spunea sau nu se spunea pentru mine era mascaradă de la început. Ştiam finalul! Pe la jumătatea procesului a venit comandantul unităţii şi ne-a spus că s-a primit un telefon de la Bucureşti şi vrea să intre în sală. L-am întrebat de la cine a primit telefonul şi ne-a repetat: "De la Bucureşti". Atunci, Dorin a deschis uşa, a ieşit afară Voican-Voiculescu. Nu-l văzusem niciodată în faţă. Pe cei cu care am venit de la Bucureşti îi mai văzusem pe la televizor începând din ziua de 22. S-a întors apoi în câteva minute şi cineva dintre militarii aflaţi în hol a întrebat ce s-a întâmplat.

A răspuns că a primit ordin să se termine mai repede. N-a spus de la cine, cum şi ce. Oricum, procesul era grăbit de la Bucureşti. De cine? Nu ştiu. Am cerut între timp nişte paturi, foi de cort, sfori. Acestea pentru a-i lega pe soţii Ceauşescu.

 

S-a mai deschis vreodată uşa?

Până să se termine procesul a deschis uşa apărătorul cuplului Ceauşescu, era mai transfigurat. Ne-a spus atunci cu voce mai tremurată: "Le-am dat şansa să scape şi m-au refuzat. Le-am zis să se declare că nu sunt mintal sănătoşi şi, astfel, conform legislaţiei, nu pot fi condamnaţi la moarte". Înainte de sentinţă, apărătorul lui Ceauşescu pur şi simplu a deschis uşa şi a stat de vorbă cu mine şi cu Dorin.

 

De ce credeţi că a ţinut să vă spună dvs, simpli militari, acest lucru?

Era mai transfigurat, părea supărat, emoţionat pe tema aceasta, că le-a oferit şansa şi ei n-au cedat. Eu nu cred că el nu ştia că sentinţa deja era dată. După ani de zile m-am gândit că a şi vrut să aibă martori că le-a oferit şansa. A spus acest lucru: "Vă declaraţi în afara facultăţilor mintale?" şi tare, în proces. Pe parcursul procesului, Nicolae Ceauşescu nu voia să vorbească, nu voia să recunoască, zicea că nu răspunde decât în faţa Marii Adunări Naţionale. Cei din aşa-zisul complet de judecată erau nevoiţi să vorbească mai tare. Ea devenise din ce în ce mai agitată. Ceauşescu vorbea doar când era întrebat, nu răspundea la acuzările care i se aduceau, acelea de genocid... Poate nu le lua în seamă, nu era obişnuit să fie acuzat.

 

Cât timp a durat procesul?

Foarte scurt, 30 de minute. Am auzit sentinţa prin uşă: "Soţii Ceauşescu sunt condamnaţi la moarte!". N-am auzit o reacţie diferită, ca până atunci. Refuzau să vorbească, spuneau că nu vorbesc decât în faţa Marii Adunări Naţionale.

 

După citirea sentinţei ce s-a întâmplat?

S-au deschis uşile, am intrat şi m-am dus să o leg pe ea. Mi s-a spus aceasta atunci, pe loc, de Boeru. Un alt coleg din cei opt, Gheorghe Teodor, a fost chemat ca să îl lege pe el. N-am reuşit singur să o leg, dădea din mâini că suntem copiii ei, că ea ne-a crescut, ceea ce mă făcea să fiu şi mai îndârjit. Am mai chemat un alt coleg, pe Ştefănescu, şi l-am rugat să mă ajute. Am fost nevoit să-i leg mâinile la spate cu forţa. El a cedat, colegul care l-a luat pe el l-a rugat să-i dea voie să-l lege şi a cedat. Eu am înjurat-o un pic, eram şi obosit, şi nervos, şi stresat şi-mi ardea mie de spusele ei. L-am rugat pe cel cu camera să filmeze o brăţară foarte masivă de aur, pe care o avea la mână.

Efectiv am luat-o pe sus, eu de o mână, colegul meu de cealaltă, dar mergea pe picioarele ei. Ceauşescu, imediat ce am ieşit din clădire, a început să cânte, destul de tare, "Internaţionala", pe urmă a spus "Trăiască Partidul Comunist Român!" şi în cele din urmă a spus "Istoria mă va răzbuna!". Elena era în urma lui, la vreun metru.

 

Zidul era în imediata apropiere?

De la uşă până la zid au fost cam 15 metri. Am ajuns la zid, i-am pus cu spatele spre acesta la vreo jumătate de metru de el, deci cu faţa spre noi.
M-am retras repede în spate. N-am apucat să mă retrag mai mult de cinci-şase metri şi am început să tragem.

 

S-a dat ordin?

Nu, nici Stănculescu, nici Boeru. Stănculescu şi ceilalţi erau mai în spate, la vreo cinci metri de noi, cumva lateral. Acesta era, de altfel, şi drumul spre elicoptere. Când am auzit focul colegilor, am pus şi eu pistolul-mitralieră pe foc automat şi am tras cele 30 de cartuşe care mi s-au spus. Am tras de la şold, am tras rafală, la fel şi colegii mei. Mi s-a părut mie atunci că ai mei colegi au tras mai puţin, dar n-am stat atunci să socotesc. Imediat ce mi-am golit încărcătorul m-am lăsat pe genunchi şi am scos un alt încărcător şi l-am pus cu gândul să nu se întâmple ceva. Când îmi încărcam arma, colegul meu Boeru a fugit în spatele completului şi cu mâinile sus a spus: "Nu trageţi, că am făcut-o pentru colegii mei care au murit la Televiziune".

Nouă ne-au murit în ziua de 22 decembrie 11 colegi, un ofiţer şi 10 militari în termen. Fraza aceea "Istoria mă va răzbuna!" a spus-o înainte să tragem, când era cu faţa la noi. Timpul a fost foarte rapid, am tras când termina fraza. N-au încercat să fugă, să se dea la o parte, să lase privirea în jos, nu. Au fost demni! Foarte demni!

 

Dumneavoastră ce-aţi făcut apoi?

Eu m-am apropiat de cadavre, am scos pistolul "Carpaţi" pentru ca în caz de nevoie să-l am la îndemână. Se vedea clar că erau morţi. A venit şi medicul, care a constatat decesul.

S-a apropiat cineva de cadavre din grupul completului de judecată?
Nu. N-au venit să vadă. Am luat foile de cort ca să-i învelim, împreună cu ceilalţi colegi. Au rămas legaţi la mâini. Militarii din unitate nu mai erau îndreptaţi spre gard, rămăseseră toţi cu gura căscată.

Nu striga nimeni, nici "ura", nici "huo", erau muţi. Se auzeau doar elicopterele cum porneau motoarele. Colegii mei ne-au ajutat să ducem cele două corpuri la elicoptere. În elicopter, după ce am decolat, am fost întrebat de grefierul care a fost la proces cum mă cheamă. N-am înţeles de ce.

 

Cadavrele au fost în acelaşi elicopter?

Da, în elicopterul în care era Voican-Voiculescu, Dorin, Boeru.

 

Cum a fost zborul de această dată?

A fost mai palpitant, s-a zburat la nivelul ierbii.

 

V-a fost vreun moment frică?

Mi-a fost frică atunci ca vreun militar din unitate, văzând că noi tragem, să tragă şi ei din prostie. Aşa cum s-a întâmplat şi în alte locuri. Noi am avut colegi la televiziune, la Hotelul Bucureşti care, dacă vedeau mişcând perdeaua, trăgeau. Erau nesupravegheaţi sau neinstruiţi. De aceasta îmi era teamă. Nu m-am gândit nici un pic atunci că aş putea fi executat. După acest moment m-am mai gândit.

 

Cât timp aţi făcut înapoi?

Până într-o jumătate de oră până la Boteni. Am zburat cu cine am venit. Stănculescu, Voican erau în celălalt elicopter. Am stat în aceeaşi poziţie, la mitralieră, era cam ora 14:00. Plecasem de la Boteni după ora 10:00. La Boteni cei din echipaj au spus să coboare câte doi paraşutişti din fiecare elicopter. Au coborât doi din colegi. Am vrut şi eu să cobor, dar colegii mei au zis că "eu bobor" şi au coborât, încât am fost nevoit să rămân. Am rămas împreună cu Ştefănescu. A coborât din celălalt elicopter şi Stănculescu şi a stat de vorbă cu comandantul unităţii. Elicopterele opriseră la Boteni pentru realimentare.

După realimentare am decolat iarăşi. Am ajuns la locul de plecare, în Ghencea. Acolo cei din complet au coborât şi s-au dus la TAB-uri liniştiţi. Toată lumea a plecat, numai noi am rămas acolo. Cu cadavre, cu tot. Singuri. Patru paraşutişti plus echipajele de pe elicoptere. Primisem ordin să aşteptăm că vine cineva să ia cadavrele. N-a spus cât timp să aşteptăm. Efectiv apunea soarele. Era ora 17:00 şi piloţii deveniseră deja neliniştiţi, pentru că nu ştiau ce se întâmplă. Pe vremea lui Ceauşescu nu existau GPS-uri (n.r - Global Positioning System), era periculos să zbori noaptea, mai ales că în zona Ghencea se trăgea. 

 

Atunci căpitanul Boeru şi cu cineva din echipaj a făcut semn la cineva care era în spate la câteva sute de metri; erau de infanterie. Ei văzuseră când am aterizat. A venit un cadru de-acolo, ulterior am aflat că era locotenent, era mai tinerel. Între timp am dat cadavrele jos din elicopter, pe urmă Boeru i-a spus locotenentului că sunt două colete. Se vedea că sunt oameni acolo, erau înfăşuraţi în două foi de cort, legaţi cu sfoară.

Erau îmbrăcaţi, necontrolaţi, cu ceas la mână, cu tot. Nu li s-a mişcat nimic, nimeni nu s-a atins până în momentul acela de ei, să le ia ceva sau să-i buzunărească. Sângerau, doar fuseseră cartuşe de 7,62. Locotenentul a întrebat cine sunt acolo şi i s-a răspuns că nu-l interesează. Apoi i s-a zis acestui ofiţer să aibă grijă de ei până vine cineva şi îi ia.

 

Şi v-aţi întors acasă, la Boteni?

Da, am decolat din Ghencea şi am plecat spre unitate. Când am ajuns în unitate era deja întuneric. Nu am scos nici un cuvânt, decât doar ne-am dat căştile metalice jos. Apoi ne-am întrebat unii
pe alţii dacă am albit. Deja aveam starea aceea de şoc. La unitate am stat cam cu frică, fiindcă nu ştiam ce s-a întâmplat cu cadavrele. Dacă le-a luat cineva. Toată noaptea cadavrele au stat acolo. De abia dimineaţă, spre ora 5:00, ni s-a comunicat că a venit Gelu Voican-Voiculescu şi le-a luat de acolo.

 

Ce v-au spus colegii de la Boteni, odată întorşi în unitate?

Am aterizat pe aerodromul de la Boteni. Acolo am fost aşteptaţi de comandanţii unităţilor de elicoptere şi de paraşutişti. Mi-aduc aminte că atunci m-a emoţionat faptul că băieţii de la elicoptere erau chiar înlăcrimaţi. Erau îngrijoraţi probabil, pentru că vădeau că nu mai venim şi nu ştiau ce se întâmplă cu noi.

 

Se aflase ce s-a întâmplat între timp?

Aflaseră deja, pentru că le spusese Stănculescu, cred, în momentul în care am oprit pentru alimentarea elicopterelor. Stătuse de vorbă cu comandanţii puţin timp acolo. Cred că ştiau atunci de rută şi ce aveam noi în elicopter. Tocmai de asta erau speriaţi, pentru că ştiau în ce a constat misiunea noastră.

 

Din câte vi s-a spus în acele momente, ce aţi aflat că s-a mai întâmplat cu cadavrele? Cu ce au fost preluate de acolo, din locul unde le-aţi lăsat?

Ştiu că Gelu Voican-Voiculescu le-a preluat cu tabul. Aşa se deplasau ei atunci, numai cu taburile de recunoaştere. Practic asta a fost misiunea lui de după. Să preia şi să rezolve problema cadavrelor.

 

Ce s-a întâmplat când aţi ajuns în unitatea de care aparţineaţi?

A venit la noi medicul unităţii şi a stat de vorbă cu noi. Ne-a întrebat dacă avem probleme, dacă avem coşmaruri, dacă ne macină gândul. Ne-a mai zis ca să-i comunicăm dacă avem probleme de genul ăsta. Într-adevăr, gândurile ne măcinau, cum să nu te macine când ştiai la ce ai participat...

 

Completul de judecată când a dispărut din tot acest tablou?

Chiar în momentul în care am aterizat. Imediat ce s-au oprit motoarele ne-am dat jos din elicoptere şi ei s-au şi suit în mijloacele de transport, adică taburile cu care veniseră şi care aşteptaseră acolo. Au dispărut imediat.

 

La Televiziune aţi avut colegi care au murit. Când aţi aflat vestea asta?

Da, am pierdut unsprezece oameni acolo, printre care şi un ofiţer. Cineva din unitate mi-a zis: Bă, ai noştri au pierdut unsprezece militari. S-a zvonit că erau împuşcaţi în frunte atunci. Degeba, că n-a fost aşa. Plecaseră în patrulare în jurul Televiziunii şi i-a luat cu foc direct în zona metroului. Nu se ştie cum exact, că armament aveau aproape toţi atunci, până şi gărzile patriotice. Au fost aduşi în unitate apoi şi coşciugele au fost depuse în sala de sport.

 

Să fi fost vorba despre tot invocaţii terorişti care începuseră să acţioneze pe teritoriul României?

Hai, domnule, că degeaba se zbat unii să spună că au fost, că nu au fost. Poate ne-am terorizat mai degrabă noi între noi. Ce să zic, că am avut cunoştinţă despre fapte de înarmare a ospătarilor şi bucătarilor din gărzile patriotice ce trebuiau să apere zona Calea Victoriei...

 

Faptul că v-aţi văzut colegii de unitate depuşi în coşciuge în sala de sport a fost unul dintre elementele determinante a momentului execuţiei celor doi soţi Ceauşescu?

Pot să spun că s-a adăugat la cumulul de elemente. Ce să zic, n-am regretat atunci şi nici nu regret nici în ziua de zi. Atât doar că am fost manipulaţi. Cred şi acum că nu exista o altă variantă. Dacă îi duceam pe cei doi în piaţă, mulţimea cred că-i sfârteca.

 

Imaginându-vă puţin că, prin absurd, s-ar întoarce istoria şi ar veni din nou generalul Stănculescu şi v-ar ordona acelaşi lucru, aţi mai vrea să faceţi parte din ea?

Sincer să fiu, aş mai lăsa şi pe alţii, că nouă ne ajunge ce am păţit mai apoi de pe urma asta. Mă deranjează faptul că cei care şi-au pregătit locul chiar l-au şi ocupat. Dacă noi am fost avansaţi la un grad mai mare, acelaşi lucru s-a mai întâmplat şi cu alţi 150 de militari pe lângă noi. Chiar şi cu diploma de luptător în revoluţie pe care am primit-o. Are numărul de înregistrare două mii şi nu ştiu cât... Deci în faţa mea au mai fost alţi două mii de inşi care au mai împuşcat două mii de preşedinţi. Interesant e că din ăştia primii două mii mulţi au păzit guri de metrou, guri de canale, ce să zic, au făcut fapte mai mari.

N-au pete pe conştiinţă pentru întreaga viaţă, n-au nimic. Mi-aduc aminte că în ziua de 31 am fost trimis în zona Ploieştiului la înmormântarea unuia dintre cei unsprezece morţi paraşutişti de la Televizune. Am ajuns acolo, aşa ca-n filme, pe ocolite, pe fugă, să nu ne vadă cineva. Trebuia să îi fac onorul militar la înmormântare. Era chiar singurul copil la părinţi. Când m-am întors seara de-acolo la unitate, ai mei comandanţi erau în toi cu pregătirile pentru Revelion. Cică, vino, Gheorghiule, că facem Revelionul împreună cu ofiţerii şi subofiţerii. Era mare bucurie pe capul lor. Ce să vă mai spun, că parcă veneam de la nuntă!


Există o divergenţă de opinii între dumneavoastră şi domnul colonel Ionel Boeru în privinţa modului în care s-a format plutonul de execuţie al soţilor Ceauşescu. Colegul dvs. susţine că el ar fi ales oamenii din cei opt paraşutişti prezenţi în unitatea de la Târgovişte.

Aş vrea ca toată lumea să ştie treaba asta. Domnul Boeru, după '89, pe unde a mers şi pe unde n-a mers a strigat în gura mare că el este Boeru, care a făcut şi a dres. Că numai el a tras, că numai el a făcut totul. Profitând de ocazia că era ofiţer, şi-a tras faptele toate asupra lui, de pe urma cărora a încercat să beneficieze. În schimb, când este cu noi nu poate spune nimic altceva, zice adevărul.


"Eram specializat în distrugeri"
"Noi, la Boteni, de pe la începutul lui 1989 eram îmbrăcaţi în camuflaj, ceea ce în restul ţării nu se cunoştea şi de aceea se tot zvonea că sunt terorişti îmbrăcaţi altfel, în camuflaj. Ţinuta aceea era experimentală atunci. Era cu buzunare pentru încărcătoare pe lateral, înlocuia postavul acela aspru. Pentru noi era ţinuta standard, exact cum era şi pistolul mitralieră de calibru 5,5 care intrase în dotarea noastră. Eu eram paraşutist în compania unităţii de diversiuni şi cercetare în dispozitivul inamicului. Eram specializat în distrugeri în rândul inamicului. Făceam antrenamentele cele mai diverse. Eram îmbrăcaţi în cioban, în CFR-işti, toată gama."
Octavian Gheorghiu, paraşutist în decembrie '89

 

"Au zis că vor să moară împreună"
"Eu am fost în sală în timpul procesului. După ce s-a dat sentinţa, eu am fost singurul care am rămas cu cei doi în sală. A intrat un lt. col. de negru, nu-i reţin numele, că îmi scapă, pe vremea respectivă lucra în securitate în CI, venise cu o seară înainte să aducă medicamentele soţilor. A intrat în sală şi a zis să-i scot pe rând şi să-i împuşc. Cei doi au zis că ei vor să moară împreună, nu pe rând. Atunci i-am zis colonelului să meargă afară şi să zică că ultima dorinţă a celor doi, care erau condamnaţi la moarte, este să moară împreună. În sală au intrat patru dintre paraşutiştii care au venit cu mine care i-au legat cu sfori. Tavi a făcut parte din ei.
Ea a ieşit însoţită de doi dintre colegii mei şi a ieşit prima, după care am ieşit eu cu el şi cu un alt coleg."

Ionel Boeru , căpitan de paraşutişti în momentul execuţiei

 

"S-a deschis focul simultan"
"Când am ajuns la zid ea era deja acolo. L-am adus şi pe Nicolae Ceauşescu. Colegii mei erau la câţiva paşi de ei. Eu m-am retras. Unul dintre colegi rămăsese lângă ei, i-am zis să plece şi s-a deschis focul. Simultan, să spunem. Afară nu s-a înregistrat momentul în care au fost împuşcaţi. S-au prins doar tragerile care au fost executate din stânga lui Tavi, adică a unui soldat care a mai tras şi a unuia dintre colegii noştrii care nu ştia că suntem în plutonul de execuţie. Operatorul n-a surprins pe bandă momentul în care am tras şi în care cei doi au căzut, pentru că n-avea cablul să ajungă până acolo şi nici baterii în aparatul de filmat şi astfel a apărut acea ruptură."
Ionel Boeru, căpitan de paraşutişti în momentul execuţiei

 

"Am acţionat în numele celor 23 de milioane de români"
"Modul prin care am fost selecţionaţi e un pic altfel decât spune Ionel. Cel puţin aşa mi-aduc aminte. Decizia generalului Stănculescu: ne-a strâns pe toţi opt şi ne-a întrebat. Băieţi, aveţi încredere în mine? Noi am venit cu toţii împreună şi eu am încredere în paraşutişti, ne-a zis Stănculescu atunci. Ştiţi cine se află aici. Sunteţi destul de tari. Paraşutiştii au fost peste tot în revoluţie, aţi fost ataşaţi revoluţiei. Aş vrea să ştiţi că aici se află cei doi soţi Ceauşescu, care, după cum ştiţi, ne-au făcut mult rău, au înfometat poporul. Ne-a zis că atât eu, cât şi voi am venit aici în numele Frontului Naţional al Salvării Naţionale, cu un tribunal militar excepţional, care să-i condamne pe cei doi. Sunteţi de acord să duceţi la îndeplinire sentinţa de condamnare la moarte, în situaţia în care se va da sentinţa de condamnare la moarte. Şi am zis un «Da» anemic, dar ne-am uitat unul la altul, nu ştiu dacă ei îşi mai aduc aminte. După care ne-a zis nu-mi place aşa, ridicaţi mâna sus. Am ridicat mâna în sus toţi, după care a zis nu-mi place nici aşa, ieşiţi un pas în faţa a toţi opt. Atunci voi alege eu. Tu, tu şi tu, zice. Ne-a precizat misiunile. Prima dată lui Boeru, care era comandatul, şi el a avut o sarcină mai grea. De aceea zic eu că ne-am şi grăbit ca noi să-l asigurăm cu foc. În condiţiile în care, să zicem, se trăgea. A fost un zvon acolo care ne-a dus în derută. De aceea ne-a grăbit să ducem la îndeplinire sentinţa. Am acţionat la acea dată în numele celor 23 de milioane de romani. Bineînţeles că simţeam ceva, aşa. O oră şi 44 de min. După ce am văzut asta, alea au fost cele mai grele momente din toată viaţa noastră, mai ales că noi ştiam de misiune de dinainte de a fi dusă la îndeplinire."
Dorin Cârlan, subofiţer de paraşutişti în momentul execuţiei

 

"Dacă aş fi spus că nu sunt în stare puteam să fiu împuşcat"
"În momentul în care Stănculescu mi-a zis dacă sunt în stare să facem era practic un ordin, adică, dacă eu aş fi spus că nu sunt în stare, puteam să fiu împuşcat. M-am gândit atunci. Când i-am dus pe cei doi la zid pot să spun că am acţionat ca un robot, pentru că m-am gândit că primisem ordin să tragem 30 de cartuşe la foc automat, de la şold. Şi mi-a mai pus problema dacă suntem în stare să executăm sentinţa, mai ales că se putea să se întâmple ce s-a întâmplat cu Mussolini, să nu meargă pistoalele. Să avem toţi rateu. Fiţi sigur că peste noi se mai aflau încă alte două sau trei grupe de militari care urmau să execute sentinţa."
Ionel Boeru, căpitan de paraşutişti în momentul execuţiei

 

"Ea ne-a dat dracu' pe toţi"
"În limbajul ei de academiciană de la Găeşti, realizând că se duce pe ultimul drum, ne-a dat dracu' pe toţi, zice să vă ia dracu' pe toţi. Parcă nu ştiam totuşi că noi urmam să fim cei care trebuia să ducem la capăt sentinţa. Generalul Stănculescu a luat o poziţie magistrală, aşa de general adevărat al Armatei, şi a zis legaţi-i, luaţi-i şi la zid cu ei. Întâi cu el şi apoi cu ea. Şi ce facem cu ei? Împuşcaţi-i. A început ea să zică că mă, copii, v-am crescut, că v-am dat grade, funcţii, ne legaţi, vă bateţi joc de noi ca de nişte nenorociţi... Ea atunci, dându-şi seama că va merge pe ultimul drum, a spus, dacă este ca să ne omorâţi vreau să mor alături de soţul meu. Împreună am luptat, împreună vreau să murim. Bine, luaţi-o şi pe ea şi împuşcaţi-o, considerând aceasta ca pe o ultimă dorinţă a celor doi condamnaţi la moarte."
Dorin Cârlan , subofiţer de paraşutişti în momentul execuţiei

 

"Am crezut că ne împuşcă şi pe noi"
"Fiind militar, misiunea noastră este aceea ca să omorâm. Dar nu în situaţia în care am fost puşi să formăm plutoane de execuţie. Armata nu prea face plutoane de execuţie. A fost foarte greu, mai ales când un om se uita în ochii tăi. Când îl împuşti la 200-300 de metri şi nu ştii cine este e altă treabă, e treaba ta de militar, îţi aperi ţara. În momentul în care trebuie să-l execuţi pe cineva şi se uită în ochii tăi este foarte greu. Pe timpul execuţiei s-a mai tras şi din alte părţi. S-a tras inclusiv cu 14.5 mm, şi asta o spun eu, care am fost acolo. A fost un moment de descărcare, din partea unuia de pe un TAB. Atunci am crezut că ne împuşcă şi pe noi. Atunci m-am întors spre asistenţă şi am zis că a fost pentru cei care au murit la revoluţie şi la Timişoara. Şi atunci generalul Stănculescu ne-a zis să stăm liniştiţi că nu se întâmplă nimic cu mine. Dar eu am crezut că atunci ne împuşcă şi pe noi."
Ionel Boeru , căpitan de paraşutişti în momentul execuţiei

 

"N-aş mai face-o din nou"
"Eu eram mai comunist, credeam în cuvântările lui, în textele lui, congrese, eram produsul lui. Într-un fel, am acţionat cu mânie proletară. Dacă nu mă înşel, tot procesul a avut acest caracter. Am avut ceva împotriva sistemului, şi nu împotriva omului Ceauşescu. Oricum, n-aş mai face aşa ceva şi nu doresc la nimeni să treacă prin aşa ceva. Să iei unui om viaţa încalcă preceptele biblice. Deja am fost huiduiţi, huliţi vizavi de acţiunea noastră, care a avut loc într-o zi sfântă de Crăciun.
De câte ori e Crăciunul vă daţi seama că nu ne vine bine. Şi nici când este 26 ianuarie. Nu uitaţi că am avut de a face cu cel care ne-a condus 25 de ani. Am simţitcă totul o ia la vale în primii ani de după Revoluţie, cu toată instabilitatea şi mişcările de amploare. Oricum, nu era mai bine pe vremea lui Ceauşescu. N-aş mai face-o din nou."

Dorin Cârlan subofiţer de paraşutişti în momentul execuţiei


Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de