x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

VIDEO. Luptătorii din "Rezistenţă". Manualul teroriştilor din decembrie ’89

0
Autor: Razvan Belciuganu 18 Dec 2014 - 09:28


Cel mai păzit secret referitor la evenimentele din decembrie '89 a rămas vreme de 25 de ani cine au fost teroriştii. Fantomaticele prezenţe ale celor denumiţi în acele zile, generic, "teroriştii", au ţinut sub foc locuri şi instituţii, au lansat zvonuri şi au indus haos şi spaimă atât în rândurile populaţiei, dar şi ale militarilor.

Suntem astăzi după ani de investigaţii jurnalistice în măsură să vă prezentăm cine erau aceştia, cum erau organizaţi şi ce misiuni aveau. Este vorba de luptătorii din "Rezistenţă", care erau pregătiţi din timp să acţioneze în clandestinitate şi chiar independent de unităţile obişnuite ale Armatei, în cazul unei iminente invazii străine a teritoriului naţional.

Reţeaua ultrasecretă a acestor luptători a fost atunci activată. Nimeni nu a dorit să îi indice pe "terorişti" până acum şi au ocolit adevărul dintr-un motiv foarte simplu: sunt peste tot, sunt printre noi, sunt de diferite profesii, femei şi bărbaţi, intelectuali, muncitori şi agricultori, tineri şi oameni în vârstă.

Numărul lor ajungea la aproximativ 1.000 pentru fiecare judeţ. Din 1989 şi până în prezent au înfiinţat partide politice şi filiale ale acestora, au intrat în afaceri şi în mediul instituţional al statului, alcătuind o structură de nepătruns. A fost şi preţul tăcerii lor, fiindcă în decembrie '89 au fost folosiţi, după cum s-au simţit unii dintre ei.

Apărarea României Socialiste era or­ganizată în jurul conceptului de "război al întregului popor", iar rolul central în organizarea acesteia îi revenea partidului unic.

În Legea nr. 14/1972 care reglementa organizarea apărării naţionale a RSR, la articolul 18, se specifica telegrafic faptul că printre atribuţiile care le aveau consiliile locale de apărare de la nivelul judeţelor, municipiilor, sectoarelor şi municipiului Bucureşti, oraşe şi comune era şi "constituie şi pregătesc unităţi, subunităţi şi grupuri ale luptei de rezistenţă în condiţiile ducerii acţiunilor de luptă pe teritoriul vremelnic ocupat de inamic şi conduc acţiunile acestora în timp de război".

Dar referinţele publice despre aceste structuri de rezistenţă nu existau. În schimb, militarii contabilizau doctrinar aceste forţe, alături de Armată, trupele Ministerului de Interne, gărzile patriotice, detaşamentele de tineret, formaţiunile de apărare civilă şi for­ma­ţi­u­nile Crucii Roşii. Conform generalilor Ion Gheorghe şi Corneliu Soare, care pre­zintă structura sistemului apărării na­ţi­o­nale de la acea vreme în lucrarea lor "Doc­trina militară românească 1968-1989" (Ed. Militara, 1999), formaţiunile de rezistenţă, inexistente în timp de pace, se preconiza a fi organizate la război, pentru a duce acţiuni de luptă pe teritoriul vremelnic ocupat de inamic.


REŢEAUA "R"
Într-un interviu acordat Jurnalului Na­ţi­o­nal în urmă cu câţiva ani, colonelul Remus Ghergulescu, comandant în anul 1989 al Batalionului 404 Cercetare prin paraşutare în dispozitivul inamic - unitatea de forţe speciale a Armatei din acea vreme, a vorbit pentru prima dată după 1989 despre existenţa acestor formaţiuni de rezistenţă.

"La nivelul MApN pentru constituirea forţelor de rezistenţă în cadrul «războiului întregului popor», doctrina de atunci, erau selecţionaţi re­zer­vişti care majoritatea îşi sa­tisfăceau stagiul militar în unităţi şi subunităţi de cercetare a trupelor de la diverse eşaloane", spunea ofiţerul. "Am această convingere, deoarece în unele situaţii în care mergeam la Centrul Militar Judeţean pentru a-mi actualiza situaţia rezerviştilor, ce urmau să fie mobilizaţi în caz de mobilizare, unii dintre ei erau scoşi din evidenţele unităţii şi transferaţi în mapa «R». Care şi pentru Centrul Militar era o necunoscută. Aceasta înseamnă că în situaţii de mobilizare se creau structuri conduse de alte structuri din organigrama MApN", îşi întărea Remus Ghergulescu afirmaţiile.

Totodată, cercetaşul a rememorat o discuţie pe care a avut-o în 1990 cu generalul Ştefan Guşă, şeful Marelui Stat Major în decembrie 1989, care era contrariat de activarea reţelei în timpul evenimentelor. "Venind vorba despre «terorişti» şi-a exprimat convingerea că «unele structuri pregătite pentru a acţiona în urma unei intervenţii străine au fost activate», dar nu îşi explica cum şi de către cine, deoarece mapele referitoare la aceste planuri le-a găsit, ulterior, intacte, sigilate, în fişetul din biroul pe care îl avea în sediul MApN", ne-a spus colonelul.

Referiri la această reţea secretă a avut şi colonelul Anghel Constantinescu, ofiţer în "centrala" Direcţiei Informaţii din Marele Stat Major (DIA) în decembrie '89, într-o autobiografie a sa. "Este incredibil cum aproape nimeni nu a înţeles acţiunile diversioniste ale celor de pe statul «R» din care sunt convins că făceau parte şi destui cercetaşi care s-au instruit în cadrul Batalionului 404 Cercetare cu câţiva ani în urmă", spunea regretatul ofiţer-cercetaş.


CENTRUL DE COMANDĂ
Degeaba se întreba generalul Ştefan Guşă cum de a găsit în fişetul său mapele cu evidenţa luptătorilor din "Rezistenţă" intacte şi sigilate, întrucât la acestea aveau în primul rând acces cei care o coordonau. Aşadar, la centrele militare judeţene se centralizau într-un dosar special aceşti luptători, iar pe dosar era scris "R".

La acest dosar nu avea acces decât comandantul Centrului Militar Judeţean, în documentele căruia era păstrat. Mai departe, dosarul era scos doar la ordin şi în momentul în care avea nevoie ofiţerul însărcinat de la Bucureşti cu această problemă. Întreaga Reţea "R" era coordonată de Direcţia Informaţii din Marele Stat Major (DIA) şi, fireşte, la nivelul conducerii acesteia evidenţa luptătorilor din "Rezistenţă" era ţinută strict. 

Pavel Coruţ, şeful Biroului Contraspionaj din DIA între 1985-1989, a descris şi mai în amănunt senatorilor din Comisia care investiga evenimentele din 1989 organizarea acestei reţele. "În afară de Securitate, pe teritoriul României se afla şi Reţeaua 246 a Direcţiei Informaţii a MstM despre care bănuiesc că va vorbi amiralul Dinu Ştefan. Reţeaua 246 - Internă a fost creată în 1975 pentru a preveni invadarea României fără posibilitatea de ripostă.

Invadarea putea să fie din orice direcţie. Nu s-a făcut împotriva unui anumit inamic. După evenimentele din 1968, când tensiunile dintre România şi URSS au fost mari, s-a luat hotărârea ca pe întregul teritoriu românesc să se creeze grupuri speciale de cercetaşi ascunşi care să rămână pe teritoriul vremelnic ocupat, sub conducerea unei rezidenţe şi în caz de ocupare să desfăşoare activităţi de culegere de informaţii şi de transmitere către MstM. Aceasta era Reţeaua 246. Ea era condusă de rezidenţi din Direcţia Informaţii, Secţia a II-a, prin ofiţeri activi în rezidenţă, ori cercetaşi rezervişti din rândul ofiţerilor, subofiţerilor şi sergenţilor.

În 1989, în timpul evenimentelor, este singurul organ informativ care a rămas neafectat, pentru că Securitatea - prin diversiune - a fost blocată şi a încetat să mai culeagă informaţii pe data de 22 decembrie", a spus Pavel Coruţ. După cum reiese din aceeaşi stenogramă nr. 46/14.02.1994, Pavel Coruţ a arătat că unitatea era condusă de colonelul Şarpe Paul, adjunctul operativ al şefului DIA, iar Spătaru Dumitru şi Bobei Zaharia erau şefii reţelei propriu-zise. Totodată, ofiţerul a precizat că la 17 decembrie au plecat în teritoriu astfel: la Timişoara, mr. Pleşan Dumitru, în Ardeal - Cluj, Bistriţa, col. Vasile Păstrăvanu, în Moldova - cpt. Tohan Nicuşor. Din investigaţiile noastre jurnalistice un singur lucru este în dubiu, acela că denumirea reţelei era "246". Varianta corectă pare a fi "236".

ORGANIZAREA "REZISTENŢEI"

În cursul anului 1987, după revolta muncitorilor de la Braşov, ofiţeri din diferite structuri ale Armatei au început să fie convocaţi pentru a fi instruiţi în ceea ce priveşte formaţiunile de rezistenţă. Majoritatea acestor ofiţeri aveau sau urmau să aibă atribuţii în conlucrarea cu reţeaua secretă. Nu în­tâm­plător, mulţi dintre ofiţeri fuseseră deja detaşaţi la Gărzile Patriotice, pentru că acestea erau acoperirea perfectă pentru luptătorii care erau încadraţi în "Rezistenţă".

Un document secret la acea vreme elaborat de Statul Major al Gărzilor Patriotice existent la Comitetul de partid al unui sector din Bucureşti după care au învăţat militarii este chiar "Planul de seminar - privind pregătirea şi ducerea luptei de rezistenţă pe teritoriul naţional vremelnic ocupat de inamic". Astfel, că organizarea şi încadrarea formaţiunilor de rezistenţă au ca principii de bază: conducerea de partid a acestor formaţiuni, conspirativitatea, voluntariatul şi principiul teritorial.

În documentul respectiv se face distincţia clară între organizarea unităţilor militare şi cele ale formaţiunilor de rezistenţă, cerinţa primordială fiind "înlăturarea şablonismului" şi o structură foarte mobilă pentru cele din urmă. Dacă pentru zonele de câmpie şi în localităţi erau vizate să predomine formaţiuni mici, pentru cele de deal, munte şi deltă erau preconizate formaţiuni de rezistenţă puternice.

Conform documentului, structura organizatorică a formaţiunilor de rezistenţă cuprindea: organe de conducere, formaţiuni de rezistenţă înarmate şi formaţiuni de sprijin. În privinţa formaţiunilor înarmate, documentul secret arăta că nucleul de rezistenţă era localizat la nivelul fiecărui sat, în oraşe, întreprinderi, cartiere, din trei-cinci oameni desemnaţi în perioada de necesitate, iar aceşti oameni reprezentau viitorii comandanţi.

Pe structura nucleului de rezistenţă se constituia echipa de rezistenţă, formată din 15-30 de luptători şi mai mulţi. Această echipă de rezistenţă avea în compunere un comandant, un loc­ţi­itor politic, un locţiitor comandant şi două-trei grupe a câte cinci luptători. Unele echipe puteau fi specializate în probleme de cercetare - informare, minare - distrugeri, transmisiuni, armament, propagandă etc.

Planul de seminar mai specifica faptul că echipele de rezistenţă se formau pe comune, întreprinderi, cartiere, iar într-un judeţ erau între 70-90 de echipe, totalizând 1.000-2.000 de luptători. Mai multe echipe de rezistenţă formau grupul de rezistenţă, cu 100-150 de luptători. La rândul său, grupul de rezistenţă avea comandament, un locţiitor politic şi stat major. Apoi, trei-cinci grupuri de rezistenţă şi echipe independente, adică 500-700 de lup­tă­tori în faza iniţială, alcătuiau detaşamentul de rezistenţă. Acesta avea ca arie de operaţii o zonă geografică distinctă sau un oraş cu împrejurimile sale. Eşalonul superior al detaşamentului era gruparea de rezistenţă şi brigada de rezistenţă.  

OAMENII REŢELEI
Ţelurile membrilor reţelei de "Rezistenţă" vizau acţiuni de informaţii, diversiune, propagandă, sabotaje îndreptate împotriva forţelor străine, în condiţiile în care acestea ocupau întregul teritoriu sau anumite părţi ale României. Cei pregătiţi să rămână în aceste zone ocupate de inamic aveau diferite profesii, erau şi tineri şi oameni în vârstă, şi intelectuali, dar şi muncitori şi agricultori, abil mascaţi şi gata să fie activaţi prin anumite semnale, parole etc.

"Planul de seminar" pe care l-am amintit trece în revistă calităţile pe care trebuia să le îndeplinească luptătorii din rezistenţă. Printre acestea sunt enunţate "devotamentul faţă de patrie şi ură neîmpăcată faţă de duşmani", "spirit de sacrificiu, tărie morală, capacitate de a rezista în cazul în care sunt capturaţi" şi "cunoaşterea politicii partidului nostru şi traducerea ei în viaţă în teritoriul vremelnic ocupat".

Calităţile fizice avute în vedere erau "rezistenţa la eforturi fizice prelungite, la intemperii, calităţi atle­tice, de luptă corp la corp, alpinist, îno­tător, schior; să poată duce în spate cel puţin 40 de kilograme". În acelaşi timp, calităţile militare ale unui luptător în rezistenţă erau "bun cunoscător ai armamentului şi tehnicii, trăgători de elită, bun cercetaş, vigilenţă şi respectarea re­gulilor de conspirativitate, să poată folosi mijloace explozive şi de transmisiuni, să poată acţiona uşor noaptea".

MOTIVELE ACTIVĂRII "REZISTENŢEI"
În decursul anului 1989, informaţiile privind schim­bările din Europa de Est şi care erau preconizate să ajungă şi în România curgeau întruna la Bucureşti. Însuşi viceamiralul Ştefan Dinu, şeful DIA, care, după cum am văzut coordona şi formaţiunile de rezistenţă, ne-a prezentat într-un interviu acordat Jurnalului Na­ţi­onal detaliile uneia dintre informările primite de el de la ataşatul militar la Belgrad, în octombrie 1989.

"Fostul meu omolog iugoslav general locotenent Geor­gio Iovicic l-a invitat pe ataşatul militar român la Belgrad, colonel Manea Dumitru pentru a-i face o in­formare cu unele probleme de un deosebit interes pentru ţara noastră. După ce şi-a justificat iniţiativa ca o dovadă a prieteniei tradiţionale şi a obligaţiilor de reciprocitate statornicite între ţările noastre, generalul iugoslav a solicitat să se comunice la Bucureşti despre existenţa unor planuri care vizau răsturnarea regimului politic din România.

Sursele din care pro­ve­neau informaţiile nu ne erau dezvăluite. Totuşi, ni s-a dat a înţelege că datele au fost obţinute din capitalele unor ţări vecine nouă, ca Budapesta, Sofia şi Moscova unde el personal făcuse recent o călătorie în circuit. Din contactele avute cu mediile militare şi politico-militare din aceste ţări rezulta că la o dată foarte apropiată, în România urma să aibă loc unele acţiuni destabilizatoare", ne-a spus viceamiralul. Ge­ne­ralul sârb a menţionat României socialiste, conform şefului DIA, "că vor fi organizate mai întâi pă­trun­derea unor grupuri de indivizi pregătiţi special, care sub acoperirea de turişti, veniţi la neamuri sau prieteni, la momentul potrivit vor provoca tulburări şi panică în rândul populaţiei îndemnând la revoltă şi nesupunere faţă de autorităţile româneşti".

Mai de­par­te, Belgradul arăta că planul avea două etape. "În prima etapă se avea în vedere declanşarea de agitaţii şi tulburări în oraşele de graniţă a căror populaţie, fiind neomogenă şi având un mai larg acces la mediile de informare străine, era apreciată mai vulnerabi­lă şi deci mai decisă să înlăture regimul politic din România. În a doua etapă se avea în vedere extinderea revoltelor în marile localităţi din interiorul ţării. Au­to­rii provocărilor contau în primul rând pe starea de ne­mulţumire generalizată a societăţii româneşti ajunsă la limită, căreia nu-i mai trebuia din afară de­cât un mic impuls pentru a declanşa o revoltă la nivel naţional", l-a avertizat pe şeful DIA omologul sârb. 

"VIRUSAREA" REŢELEI
Informarea venită de la generalul sârb, coroborată cu altele de o aceeaşi gravitate, a condus la apelarea şi la soluţia ultimă, Reţeaua de "Rezistenţă". După fuga lui Nicolae Ceauşescu, conducerea Armatei nu avea cum să nu cunoască existenţa luptătorilor. Iar acest lucru este evident din ceea ce declară generalul Victor Stănculescu, ministru al Apărării din ziua de 22 decembrie '89, cel care a preluat acest portofoliul după moartea generalului Vasile Milea.

"Contam pe o schimbare radicală şi ştiam că erau pregătite apărări ale lui Ceauşescu, în cadrul luptei întregului popor, zisă, în spate, dacă suntem ocupaţi de ruşi, că ruşii erau principala ameninţare. Din '68 ăsta a fost ina­micul", i-a declarat generalul scriitorului Alex Mihai Stoenescu într-un dialog relatat în cartea "În sfârşit adevărul..." (Ed. RAO, 2009).

Însă, chiar în după-amiaza de 22 decembrie '89 a fost anunţat la televiziune ca ministru al Apărării al noului regim, generalul Nicolae Militaru, agent dovedit al GRU - serviciul de informaţii al Armatei Roşii, iar numirea a fost oficială prin Decretul nr. 3 din 26 decembrie 1989 semnat de preşedintele Consiliului Frontului Salvării Naţionale, Ion Iliescu.

Generalul Nicolae Militaru, care avusese înainte de a fi trecut în rezervă pentru legăturile sale cu sovieticii funcţii înalte în Armată, cunoştea despre existenţa reţelei. De asemenea, este foarte probabil ca, încă dinainte de activarea reţelei, aceasta să fi fost "virusată" de GRU. În fond, formaţiunile de rezistenţă erau concepute şi după modelul sovietic al partizanilor, care acţionaseră în al doilea război mondial împotriva Germaniei naziste, iar GRU nu putea neglija o reţea înfiinţată mai ales pentru riposta îndreptată împotriva Armatei Roşii, în cazul unor operaţiuni ale acesteia în România.

Nu este exclusă nici posibilitatea unei cooperări secrete dintre comanda sau anumite componente DIA şi GRU, pentru realizarea agendei de reformare gorbaciovistă a ţărilor Tratatului de la Varşovia. Odată pornit mecanismul activării luptătorilor din "Rezistenţă", care aveau dinainte stabilite locuri de observaţie, de tragere, depozite secrete de armament, parole de recunoaştere şi misiuni de executat, acesta a devenit complicat de oprit.
____________________

Manualul teroriştilor din decembrie ’89

La câteva ore de la fuga preşedintelui României socialiste, Nicolae Ceauşescu, şi a soţiei sale din Comitetul Central, în seara de 22 decembrie 1989, deja apăruseră "teroriştii". În zonele adiacente Pieţei din faţa Comitetului Central şi ale altor locuri importante ale capitalei se trăgea, şi sintagma "securist - terorist" era tot mai vehiculată.

A doua zi, fenomenul căpătase amploare, iar la comandamentul Unităţii Speciale de Luptă Antiteroristă (USLA), structura Departamentului Securităţii Sta­tului (DSS) specializată în neutralizarea teroriştilor, telefonul suna în continuu. Un astfel de telefon semnala prezenţa unor terorişti într-un bloc din Piaţa Iancului, care trăgeau înspre mulţimea adunată, şi imediat au plecat spre acel loc îmbarcaţi în ABI opt USLA-şi, şeful echipajului fiind căpitanul Victor Enăchioaie.

Ajunşi în zona indicată, din mulţime a ieşit rapid o femeie bine îmbrăcată, cu unghiile făcute şi care a început să urle la USLA-şi: "Mi-aţi omorât patru copii la Timişoara!". Concomitent, femeia a încercat să îi bage degetele în ochi şefului de echipaj, dar acesta s-a apărat coborându-şi vizeta de la casca specială. Unii bărbaţi din mulţime au tras-o pe femeie şi au început să le povestească USLA-şilor că se trage. În primul moment, nimeni nu a putut localiza exact de unde se auzeau focurile de armă, cel mai des fiind desluşit un pistol "Carpaţi". În cele din urmă, au observat cum se trăgea de pe acoperişul unui bloc de nouă etaje şi unul dintre luptători l-a rănit cu un foc pe teroristul respectiv.


TERORIŞTI ANIHILAŢI
În câteva minute USLA-şii au urcat la etajele superioare. Când au ajuns la etajul nouă şi au strigat la o uşă să se deschidă, din apartament a început să se tragă spre USLA-şi cu automatele. Pereţii fiind din BCA, gloanţele au trecut prin aceştia la vecini. Din fericire, luptătorii se aşteptau la ripostă şi vecinii fuseseră avertizaţi şi erau ascunşi în cada de fontă din baie. Unul dintre USLA-şi a desfăcut broasca de la uşă din poziţia culcat şi a aruncat o GELA (grenadă cu efect luminos şi acustic) în apartament. În acelaşi timp, colegii săi au intrat şi au lichidat doi terorişti. Apoi, USLA-şii, coborând prin balcon la etajul opt, în apartamentul de dedesubt, au mai lichidat încă un terorist.

"Erau toţi trei îmbrăcaţi în costume închise la culoare, aveau cămăşi albe şi cravată, iar în buzunar am găsit la fiecare doar o batistă, câte un bilet de tramvai şi cinci lei. Fiecare dintre ei avea un pistol Makarov, un pistol-mitralieră AKM, cu pat rabatabil şi un pumnal rabatabil. Ne-a frapat faptul că era exact armamentul pe care îl aveam şi noi la USLA", îşi aminteşte unul dintre cei care i-a anihilat pe aceşti misterioşi trăgători. La puţin timp, a apărut un camion de Armată şi cu membri din Gărzile Patriotice şi au preluat cadavrele. A doua zi, militari MApN au curăţat apartamentul şi au strâns cartuşele trase.

LITERA CĂRŢII

Tragerile pe care le efectuau teroriştii din Piaţa Iancului la 23 decembrie 1989, de pe acoperişul unui bloc, pot fi încadrate fără nici o eroare unei acţiuni de "hărţuire a inamicului" descrisă în manualul forţelor de "Rezistenţă". În 1987, anul în care la Braşov s-a desfăşurat revolta muncitorilor, ofiţeri ai Armatei care aveau sau urmau să aibă legătură cu această reţea au fost, după cum am arătat în articolul precedent, convocaţi la seminarii secrete de pregătire.

Suportul de curs l-a constituit lucrarea de uz intern "Lupta de rezistenţă în mediul urban" (Ed. Militară, 1983), scrisă de col. Constantin Dobândă, col. (r) dr Pavel Ciuhureanu şi col. Alexandru Ghelmegeanu. În acest suport de curs se specifică faptul că "în oraş sunt mai uşor de pregătit şi pus în aplicare forme şi procedee de luptă ca: atacul prin surprindere al unor obiective, ambuscadele, hărţuirea, deschiderea focului de pe acoperişuri, din clădirile nelocuite sau avariate, din ganguri, din curţi, din parcuri şi din alte locuri care asigură o bună mascare şi protecţie, precum şi retragerea rapidă şi fără pierderi".

Dacă numărăm teroriştii lichidaţi în apartamentele de la etajele superioare ale blocului, cel prezent în punctul de observare de pe acoperiş şi rănit, apoi dispărut, precum şi femeia isterică de la intrarea în bloc, care dorea să creeze o diversiune, iese la iveală exact numărul unui nucleu de rezistenţă. Colegii lor din echipa de rezistenţă este foarte posibil să fi avut legătură cu apariţia camionului militar care a preluat cadavrele, fiindcă în manual indicaţiile sunt precise: "Luptătorii din rezistenţă trebuie să ştie că nu vor fi lăsaţi în voia soartei, uitaţi, şi că vor primi tot ajutorul posibil din partea tovarăşilor, a altor formaţiuni; de asemenea, răniţii nu pot fi părăsiţi pe câmpul de luptă, întreprinzându-se tot ce este posibil spre a fi salvaţi şi evacuaţi; chiar şi morţii vor fi ridicaţi şi înmormântaţi".  


ARMAMENTUL DIN DOTARE
"Planul de seminar - privind pregătirea şi ducerea luptei de rezistenţă pe teritoriul naţional vremelnic ocupat de inamic -, elaborat de Statul Major al Gărzilor Patriotice existent la Comitetul de partid al unui sector din Bucureşti, dubla carte amintită la convocarea în care s-au instruit ofiţerii Armatei în 1987. Aceasta prevedea că, în domeniul armamentului, «la formaţiunile mici va predomina armamentul uşor, de gabarit redus: pistoale, pistoale-mitralieră, puşti, carabine, P.S.L., P.M. mitraliere, puşti cu tromblon, cu amortizor de zgomot, A.G., puşti de vânătoare etc.».

De asemenea, se sublinia că «toţi luptători se dotează şi cu armament alb». Sunt categoriile de armament pe care îl aveau şi teroriştii din Piaţa Iancului. Pe lângă aceştia, conform unui do­cument-sinteză din timpul evenimentelor, paraşutiştii militari au predat către Marele Stat Major nu mai puţin de 109 terorişti.

Acest document înaintat Marelui Stat Major cuprinde şi armamentul capturat de la terorişti. Pe lângă, de exemplu, trei pistoale tip Makarov, un pistol Stecikin, trei pistoale tip Carpaţi, două pistoale-mitralieră cal. 7,62 cu ţeavă scurtă, 29 de pistoale-mitralieră cu pat rabatabil model 1963, un lansator cartuşe semnalizare tip stilou, aparatură de vedere pe timp de noapte, se găsesc şi multe arme de vânătoare de diferite calibre şi mo­dele, multe prevăzute cu lunetă. Ceea ce este deosebit de important o reprezintă observaţia din «Planul de seminar» amintit, aceea că armamentul «se depozitează în locuri sigure, încă din perioada de necesitate sau mobilizare», iar pentru fiecare formaţiune există «mai multe depozite, cu cantităţi mici de armament»."

ACOPERIRE PRIN GĂRZILE PATRIOTICE
Teroriştii lichidaţi în Piaţa Iancului erau îmbrăcaţi într-o ţinută obişnuită pentru locuitorii capitalei. Manualul după care au studiat ofiţerii Armatei în 1987 spune că luptătorii trebuie "să se contopească cu masa populaţiei". "Planul de seminar" întăreşte şi el acest lucru, arătând că luptătorii din "Rezistenţă" "de regulă, vor acţiona în uniformă civilă", iar "costumaţia este adaptată zonei şi profesiunilor predominante".

Documentul citat aduce în prim-plan şi "necesitatea unor însemne de recunoaştere reciprocă a luptătorilor" şi punctează că "aici trebuie multă inventivitate: un nasture de o anumită culoare, un obiect de podoabă purtat într-un anumit fel, un ornament vestimentar, o anumită ţinută capilară etc.". În timpul evenimentelor din decembrie '89, au apărut dintr-o dată bărboşii, brasardele tricolore, puloverele etc.

În acelaşi timp, documentul reglementează şi faptul că luptătorii pot îmbrăca uniforme mi­litare ale trupelor proprii Gărzilor Patriotice, când "formaţiunile de rezistenţă deţin zone libere şi se întrevede posibilitatea transformării lor în unităţi militare". La evacuarea trupurilor teroriştilor lichidaţi în Piaţa Iancului au participat Gărzi Patriotice. Mai mult, în decembrie '89 prezenţa Gărzilor Patriotice sub diferite forme în toată ţara a fost masivă, iar din depozitele lor s-au dat arme civililor. Fără îndoială că, pe lângă membrii obişnuiţi ai Gărzilor Patriotice, erau şi alţii care se foloseau de uniformă şi logistică doar ca acoperire.

Să reliefăm faptul că ministrul Apărării din anul 1989 condusese în trecut Gărzile Patriotice. Apoi, un fost locţiitor al şefului Direcţiei Informaţii a Armatei, Alexandru Petricean, a fost locţiitor al şefului de stat major al Gărzilor Patriotice din 1970 până în 1988. Iar tot la capitolul prezenţe curioase în fruntea Gărzilor Patriotice este şi colonelul Corneliu Pîrcălăbescu, şeful acestora în decembrie 1989, în biroul căruia a murit generalul Vasile Milea. Colonelul fusese transferat cu puţin timp înainte, la 9 decembrie 1989, la conducerea Gărzilor Patriotice, după ce anterior condusese Direcţia secretariat din MApN şi fusese locţiitor politic al comandantului Armatei I, din Bucureşti. În "Planul de seminar" Gărzile Patriotice sunt indicate distinct ca beneficiare ale cooperării cu formaţiunile de rezistenţă în domenii precum "procurarea şi transmiterea de informaţii"; "nimicirea unor obiective ale inamicului"; "sprijinirea contraloviturilor", "interzicerea/întârzierea unor acţiuni de mare amploare a agresorului", "dezorganizarea conducerii inamicului", "descoperirea momentului pregătirii inamicului pentru trecerea la întrebuinţarea armelor de nimicire în masă".

Din investigaţiile noastre reiese că pentru plata colaboratorilor DIA şi, prin direcţie şi a membrilor pregătiţi din vreme ai "Rezistenţei", se puteau invoca prevederile art. 4 din Decretul nr. 61 penru modificarea Decretului nr. 678/1969 privind regimul de pază a frontierei de stat al RSR. Acesta spune că "luptătorii din subunităţile de gărzi patriotice şi membrii grupelor de sprijin ale grănicerilor, care se evidenţiază în executarea sarcinilor încredinţate, pot fi recompensaţi cu premii în bani sau altă natură de către Ministerul Apărării Naţionale".

SALVAREA ACTIVIŞTILOR DE PARTID

Buna cooperare dintre formaţiunile de rezistenţă şi Gărzile Patriotice era cauzată, structural, de faptul că factorul politic al vremii era cel mai important. Potrivit Legii nr. 14/1972, legea organizării apărării naţionale a RSR, "Gărzile patriotice îşi desfăşoară activitatea sub conducerea nemijlocită a Comitetului Central al Partidului Comunist Român, a comandantului suprem al forţelor armate şi a organelor locale ale partidului". Or, începând de la echipa de rezistenţă, formată din 15-30 de luptători, în comanda acesteia se găsea un locţiitor politic. Conform manualului după care au studiat ofiţerii Armatei, "locţiitorii politici pot fi numiţi de către organele locale de partid, din rândurile activiştilor de partid din oraşe, dintre activiştii de partid din armată rămaşi în spatele frontului sau pot fi aleşi în adunările generale de partid ale luptătorilor comunişti".

Activiştii de partid aveau acces şi la funcţia de comandant al subunităţii din "Rezistenţă", iar celelalte funcţii ale subunităţii respective se puteau încadra "prin hotărârea comandantului care se consultă, în acest scop, cu organele locale de partid, cu locţiitorul său politic, cu alte cadre", iar "dacă împrejurările permit, propunerile pentru ocuparea unor funcţii se discută în şedinţele biroului organizaţiei de partid sau în adunările gene­rale ale comuniştilor".  Aşadar, observăm că regimul lui Nicolae Ceauşescu era puternic ancorat în partid şi mai ales în activiştii PCR din Armată. Încrederea lui Nicolae Ceauşescu în această "ramură" a partidului se baza pe faptul că în anii '50 condusese chiar el politrucii Armatei, iar în 1989 ministru adjunct al Apă­rării şi şef al Consiliului politic Superior era fratele său, gene­ralul Ilie Ceauşescu. Preocupările lui Ilie Ceauşescu în privinţa informaţiilor militare erau foarte aplicate. Astfel, conform ge­neralului Ion Talpeş, fost şef al SIE şi fost consilier prezidenţial pe probleme de securitate naţională, "la mijlocul anilor '80, Ilie Ceauşescu a înfiinţat un grup special al Consiliului Politic în încercarea de a revitaliza spionajul militar, fără a avea sau a cere aprobarea Comitetului Central" ("În umbra marelui Hidalgo", vol. 1, Ed. Vivaldi, 2009). Dar fratele dictatorului nu avea de ce se formaliza cu oficializarea la CC a strădaniilor sale pe linia spionajului militar, întrucât colaboratorul său în domeniu, şeful DIA, viceamiralul Ştefan Dinu, fusese avansat tot dintre activiştii de partid la conducerea serviciului secret al MApN, care coordona "Rezistenţa", iar şeful Secţiei Militare a Comitetului Central, forul tutelar de partid pentru Armată, Interne şi Justiţie, era un fost ministru al Apărării, Ion Coman.

De asemenea, Nicolae Ceauşescu îşi adu­sese aproape un alt fost ministru al Apărării ca secretar al Comitetului Central pentru propagandă, generalul Constantin Olteanu şi un alt general, care provenea dintre politrucii Armatei, Ion Dincă, membru în CPEx. Mai mult decât atât, Ilie Ceauşescu, cel care în decembrie '89 bătea unităţile Armatei să le spună militarilor despre iminenţa forţării graniţelor, era el însuşi un fin cunoscător al luptei de rezistenţă. În lucrarea de uz intern pe care o studiau ofiţerii MApN în 1987 era indicată ca bibliografie şi cartea "Hărţuirea în acţiunile de luptă duse în războiul întregului popor pentru apărarea patriei" (Ed. Militară, 1982).

Conform manualului studiat de ofiţerii MApN, unul dintre obiectivele formaţiunilor de rezistenţă era organizarea vieţii politice în teritoriul vremelnic ocupat. "Una dintre sarcinile permanente, de cea mai mare importanţă, ale comitetelor locale de partid şi ale organelor conducătoare de partid din mişcarea de rezistenţă o considerăm întărirea permanentă a organizaţiilor de partid şi ale UTC (...) Formaţiunile rezistenţei, dând dovadă de spirit de iniţiativă, rezolvă de-sine-stătător sarcinile ce le stau în faţă, orientându-se în raport cu situaţia concretă", se arată în lucrarea de uz intern a Armatei.

Iată explicaţia pentru care anumiţi membri ai eşaloanelor 2 şi 3, apoi UTC-iştii şi activiştii politici din Armată au înfiinţat celulele FSN,  apoi au migrat spre toate partidele şi au avut ascensiuni fulminante. Cei din Partid şi Armată au avut în primul moment nevoie de a putea să se organizeze, iar apariţia "teroriştilor" a fost cu predilecţie în locuri unde existau şi demonstranţi care nu erau în cărţi şi se coagulau ad-hoc. În acelaşi timp, şi unora şi altora le convenea duşmanul comun: "securiştii-terorişti". Nu este puţin lucru faptul că unul dintre locţiitorii lui  Ilie Ceauşescu, generalul Gheorghe Arădăvoaice, a devenit "creierul"noului Serviciu de Protecţie şi Pază.


DIRECTIVA
La convocarea despre care am amintit că a avut loc în 1987, anul în care la Braşov s-a declanşat o revoltă a muncitorilor, s-a impus intensificarea pregătirii ofiţerilor MApN şi "să nu lipsească nici un ofiţer din nici un stat major de la aceste activi­tăţi". Această pregătire trebuia să aibă loc în "doi ani din cei cinci, cât prevede directiva", iar cursanţii, care proveneau din Statul Major al Gărzilor Patriotice dintr-un sector al capitalei, erau informaţi că "preocupările statului nostru major sunt mai vechi şi au parcurs mai multe etape". Conform legilor, lupta de rezistenţă se pregătea prin Directiva operativă sau ordinul comandantului suprem, Nicolae Ceauşescu. Era ultima sa soluţie.


PAROLE PRIN RADIO ŞI TELEVIZIUNE
Asigurarea comunicaţiilor luptătorilor din "Rezistenţă" era considerată foarte importantă. În "Planul de seminar" după care au învăţat ofiţerii MApN erau inventariate în acest sens "legăturile cu fir, îndeosebi în Punctele de Comandă, legăturile prin mijloace mobile; căsuţe poştale de legătură; parole de recunoaş­tere şi semne discrete, contactul personal, porumbei călători".

În mod special este evidenţiat în documentul citat faptul că "semnale cu parolă sunt transmise de posturile centrale de radio şi televiziune". În decembrie '89, mai ales televiziunea, cât şi radioul au fost folosite pentru tot felul de chemări, apariţii de personaje, mesaje bizare etc. Printre procedeele de culegere a informaţiilor folosite de către "Rezistenţă", documentul amintit are în vedere şi "interceptarea convorbirilor inamicului", fapt care implică existenţa, din vreme, a aparaturii necesare pentru realizarea misiunii.

În timpul Revoluţiei, teroriştii acţionau ca şi cum ar fi avut acces la comunicaţiile unităţilor militare obişnuite, precum şi ale altor instituţii. Regulile de angajare în luptă erau şi ele menţionate în manualul de uz intern. "Cunoscând că formaţiunile de rezistenţă urbane organizează şi execută ambuscade independent, la o anumită depărtare unele de altele, este necesar ca fiecare să-şi realizeze propria cercetare cu elementele de care dispune. Formaţiunile de rezistenţă pot trimite câte o echipă de cercetare la o distanţă de 400-500 m şi mai mult faţă de locul ambuscadei", se zice în manual.

Mai trebuie spus că în conformitate cu "Planul de seminar" pentru transmiterea de informaţii era planificat faptul ca luptătorii din "Rezistenţă" să colaboreze cu cercetaşii din unităţile Armatei. "Rezistenţa" mai susţinea în această privinţă "sprijinirea unor acţiuni dificile (diversiunea)" şi "ducerea în comun a unor acţiuni". Un alt mit al celor 20 de ani spune că mai peste tot au apărut cercetaşii Batalionului 404 din Buzău. Dar acest lucru a fost iarăşi doar o legendă, cea mai la îndemână din cauza renumelui batalionului în care se şi instruiseră mulţi cercetaşi, lansată pentru a se ascunde activitatea altor structuri de cercetare ale Armatei, cu misiuni bine trasate anterior. La nivelul anului 1989 exista câte o companie de cercetare în dispozitivul inamic la nivelul fiecărei dintre cele patru Armate ale RSR, câte un batalion de cercetare la fiecare divizie şi o companie la nivel de regiment.


MISIUNILE "REZISTENŢEI"
Ofiţerii MApN convocaţi în 1987 la pregătire în domeniul "Rezistenţei" au învăţat, potrivit "Planului de seminar", că unul dintre scopurile luptei de profil este "crearea unei stări permanente de nelinişte şi nesiguranţă pentru agresor". Pornind de la acesta, documentul enumără misiunile formaţiunilor speciale, precum: "culegerea de informaţii despre inamic; dezorganizarea conducerii inamicului; paralizarea, îngreunarea sau interzicerea executării transporturilor de către inamic; distrugerea depozitelor; distrugerea aerodromurilor; dezorganizarea sistemului de apărare antiaeriană".

În decembrie '89, "teroriştii" arătau, prin acţiunile lor, că sunt foarte familiarizaţi cu porturile, aeroporturile, cu funcţionarea apărării antiaeriene, cărora le erau semnalate invazii de escadrile întregi, cu sistemul de transporturi feroviar şi rutier. De asemenea, în lucrarea de uz intern pe care o ofiţerii MApN o foloseau ca suport de curs este precizat că, în organizarea acţiunilor de rezistenţă în mediul urban se ia ca măsură "folosirea cu pricepere a lucrărilor subterane şi adăposturile pentru protecţia personalului şi a stocurilor de materiale".

În acest domeniu, suportul de curs are chiar un subcapitol, "Ducerea luptei în subte­ran" în care se subliniază că "spaţiul subteran ar putea fi folosit ca adăpost permanent pentru luptătorii din rezistenţă, în acest caz, poate fi amenajat în mod corespunzător, asigurându-se mai multe intrări şi ieşiri, în străzi diferite". Mai departe, se punctează că "acţiunile desfăşurate în aceste condiţii, coro­borate de la suprafaţă, creează un climat de nesuportat pentru ocupant şi pot paraliza activităţile militare şi economice din zona în care se desfăşoară".

În decembrie '89, nălucile care foloseau tunele capitalei şi ale altor oraşe deveniseră deja un mit. Dar membrii reţelei de "Rezistenţă" erau antrenaţi, conform manualului, şi pentru "participarea la acţiunile de rezistenţă nearmată şi mobilizarea maselor la astfel de acţiuni (greve, demonstraţii, nesupunere, neprezentare la lucru etc.), dar şi pentru "acţiuni de propagandă în rândurile populaţiei oraşului (distribuirea manifestelor, foilor volante, ziarelor, broşurilor şi altor materiale)". În perioada Revoluţiei şi luni întregi apoi s-au propagat zvonuri, au apărut şi dispărut foi volante, au avut loc demonstraţii.
____________________

Articol aparut in Jurnalul National - decembrie 2009


Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de