x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

"Teroriştii, creaţi ca să ia puterea cei care trebuia"

0
Autor: Andreea Tudorica Daniela Dumitrescu 07 Noi 2009 - 00:00
Vezi galeria foto


Fost primar al Timişoarei, fost secretar general al Ministerului de Interne, fost şef al Poliţiei Timiş şi astăzi secretar de stat în Ministerul Apărării Naţionale, Viorel Oancea a nimerit mai tot timpul în funcţii pe care le numeşte "economice". În sensul că au avut o durată economică. În timpul Revoluţiei din 1989 a fost maior la Secţia de Reparaţii-Tehnică Militară a Comandamentului Apărării Antiaeriene din Timişoara. Revoluţia l-a prins jucând yams, l-a adus fără chipiu în balconul Operei şi i-a promis gradul de general, pe care l-a primit abia acum, la 20 de ani de atunci.


● Jurnalul Naţional: Decembrie 1989, Timişoara. Când aţi fost chemat la unitate?
● Viorel Oancea:
Eram inginer la SRTM, adică Secţia de Reparaţii-Tehnică Militară a Comandamentului Apărării Antiaeriene a Teritoriului, care este pe Calea Lipovei. Eram inginer în această secţie, aveam 45 de ani. Am fost chemat la unitate la 17 decembrie. Eram maior, trebuia să fiu avansat locotenent-colonel.


● Ce făceaţi la 16 decembrie? La acea dată, în Timişoara, fitilul revoluţionar era destul de scurt.
● În decembrie locuiam chiar în Piaţa Operei, pe Bulevardul 30 Decembrie. La 16 decembrie eram cu un prieten şi jucam yams. A venit cineva la noi şi ne-a spus că se întâmplă ceva la casa lui Tokes. Ne-am făcut că trebuie să luăm pâine, ne-am urcat toţi în maşină şi ne-am dus şi noi la casa pastorului. Era ora 19:00. Eu sunt ardelean ortodox, am fost botezat greco-catolic, după care au venit comuniştii, i-au ras pe toţi şi au rămas numai ortodocşi. Asta e religia naţională. Şi nici nu-mi place să mă plimb dintr-o parte în alta, important e să crezi.


PLIMBAREA
● Ce aţi văzut la casa pastorului?

● Am mers chiar în Piaţa Maria, unde am văzut lume multă, tramvaie oprite, lumea striga "Jos Ceauşescu!", şi era o nebunie pe vremea aceea să faci asta. Eram cu prietenul acesta al meu, care până în '84 lucrase la Securitate. El m-a luat de acolo şi mi-a spus: "Hai să mergem, că e plin de securişti pe aici". Prietenului meu îi era teamă să nu mă identifice cei de la Armată şi să mă întrebe ce-i cu mine pe acolo. Aşa că m-am urcat cuminte în maşină şi am plecat acasă. Să fiu sincer, nici n-am îndrăznit să fac mai multe. Am venit acasă şi am continuat jocul. Pe la ora şapte şi ceva a venit un alt prieten. E în Franţa acum. Atunci era bucureştean şi fusese repartizat să lucreze la Timişoara. Mi-a spus că e nebunie la Consiliul Judeţean, că au spart toate magazinele şi au dat foc. Mi-a zis că se duce la Bucureşti şi o să spună acolo tot ce se întâmplă în Timişoara. Între timp mai venise un prieten, director la Solventul, care m-a luat şi pe mine să vedem ce se întâmplă în stradă. Ne plimbam strategic, din întâmplare.


● Unii şi-au luat chiar şi o damigeană ca să pară că se duc după apă.
● Da, da, păi şi noi tot cam la fel. Prietenul meu de la Solventul a şi plecat, că îi era frică. Erau cordoane de miliţieni cu bastoane şi căşti albe, poziţionate în jurul Consiliului Judeţean. La un moment dat, miliţienii ăştia s-au urcat în nişte autocare şi au plecat. Nişte persoane zgribulite ne-au spus să mergem la Complexul Studenţesc. Aici erau petreceri, pentru că aşa se obişnuia sâmbătă seara. Am mai auzit noi nişte zvonuri prin oraş cum că s-ar mai întâmpla ceva, dar, pentru că nu vedeam nimic concret, am plecat acasă. Pe la 12 noaptea, vreo 1.000 şi ceva de persoane s-au strâns în faţă la Operă şi au început să strige în liniştea aceea a nopţii: "Jos Ceauşescu!". Atunci nu era bine deloc să  strigi aşa ceva. Au trecut aşa prin faţa casei noastre şi soţia mea mi-a zis că, dacă mai trec o dată, coborâm şi noi. N-au mai trecut.


● Nu aveaţi nici o informaţie referitor la ce se întâmplă în oraş?
● Nu. A doua zi dimineaţă am aflat cum manifestanţii au fost îndepărtaţi de pompieri, iar armata a fost scoasă ca să inti­mi­de­ze populaţia. Duminică, la 17 decembrie, noi ne pregăteam să petrecem de ziua mea. Şi chiar aţipisem puţin când a sunat telefonul. Era un militar de la unitate, care mi-a spus că trebuie să mă prezint de urgenţă acolo. L-am întrebat dacă mai ştie cineva că a sunat la mine acasă. Pentru că mi-a răspuns negativ, i-am ordonat să spună superiorilor lui că nu m-a găsit acasă.


● Ce riscaţi dacă soldatul respectiv vă turna?
● Curtea Marţială. Pentru că la noi în unitate se dăduse alarma. Şi eu ştiam asta, pentru că am văzut ce se întâmpla în oraş. La ora 18:00 deja începuse să se tragă. Am văzut când au debarcat din nişte TAB-uri mai mulţi militari. Am văzut când un ofiţer a dat ordin să se tragă şi militarii ăştia s-au îndreptat către piaţă. Pentru că se fura în zonă şi erau tot felul de indivizi din lumea interlopă, eu şi un vecin de-al meu ne-am luat maşinile şi le-am parcat în spatele Consiliului Judeţean, unde era mai central şi ne-am gândit că acolo n-are ce să se întâmple. Portbagajul maşinii mele era chiar deschis. Când ne-am întors, am auzit trăgându-se şi, pentru că mă pricep la armament, mi-am dat seama că erau capse de manevră. La un moment dat, după ce m-am întors acasă şi mă uitam la ce se întâmpla în piaţă, am văzut cum Armata venise cu muniţie de război. Asta se întâmpla în jurul orei 19:00. Puţin după ora 19:00 a sunat telefonul din nou şi am făcut greşeala să răspund. Şi atunci era comandantul unităţii, care m-a chemat într-acolo. Mi-a spus că este alarmă şi că avem codul "Radu cel Frumos".


● De data asta n-aţi mai scăpat.
● Nu. M-am îmbrăcat civil şi i-am spus unui locotenent major din mulţime cine sunt. Ca să pot trece, să nu mă împuşte careva, am luat maşina şi am ajuns la unitate. Noaptea de 17-18 decembrie a fost îngrozitoare, inclusiv la noi la unitate. Se trăgea nebu­neşte.
● Care era atmosfera în unitate?
● Oamenii erau foarte îngrijoraţi, ştiau ce se întâmpla şi erau de partea populaţiei. Aveam alarmă de luptă şi trebuia să păzim cu toţii unitatea cu armamentul din dotare. Noi eram gard în gard cu marea unitate de pe Calea Lipovei. Unii s-au dus acolo să facă de pază şi ne-au spus ce s-a întâmplat şi cum au tras în oameni. Ne-au povestit şi de Rotariu, şi de Păun, şi de toţi nemernicii ăştia care dădeau dovadă de zel. Pentru că cei mai mulţi au vrut să dea dovadă de zel, să iasă în evidenţă. Voiau să apere regimul cu orice preţ. Acolo au murit mai mulţi oameni, unii pe scara blocului, alţii pe balcon. Ne-a povestit un militar cum Gheorghe a ieşit cu arma şi a tras efectiv în ei.


● N-au venit mai-marii de la Bucureşti atunci?
● La 18 decembrie a venit Ilie Ceauşescu la unitatea de pe Li­po­vei. Venise să facă muncă de propagandă cu noi. Mulţi nici nu ne-am dus la unitate ca să-l ascultăm. Dar cei care au fost acolo ne-au povestit ce s-a întâmplat. Le-a povestit de huligani, de forţele străine care vin la graniţă, de ungurii care vor să ne destabilizeze. În fine, a plecat destul de nemulţumit de acolo.


● Au avut loc confruntări verbale?
● Nu, nu au fost confruntări, dar militarii nu au răspuns cu aplauze, aşa cum era Ilie obişnuit. Militarii au tăcut pentru că cei mai mulţi dintre ei abia veniseră la unitate şi ştiau foarte bine ce se întâmpla în centrul oraşului.


● Ce ştiaţi de mobilizarea muncitorilor din fabrici?
● S-au montat singuri. Muriseră foarte mulţi oameni. Unii dintre ei aveau rude decedate, foarte mulţi fuseseră duşi la spital şi au murit sau au fost răniţi dubios. Şi atunci toate aceste lucruri au creat o stare explozivă în oraş. Noi chiar vorbeam în unitate că a curs prea mult sânge ca totul să se oprească aici. La 20 decembrie am aflat de la soţia mea că Piaţa Operei era plină de oameni, ceea ce nu a putut decât să ne bucure pe noi, militarii consemnaţi în unitate. Între timp veniseră paraşutiştii de la Caracal. Au fost cazaţi la marea unitate şi ei au fost cei care i-au scăpat pe Bobu şi pe toţi ceilalţi membri ai Guvernului care au venit aici în Timişoara. Noaptea au făcut o diversiune şi i-au scos din clădire. În noaptea de 20-21 decembrie se întâmpla asta.


● Ce misiune aveau paraşutiştii aceştia?

● Paraşutiştii ăştia se plimbau cu maşina tot timpul şi aveau ca şoferi pe maiştrii noştri. Aceştia din urmă ne-au povestit cum spuneau în maşină că, dacă primesc ordin, într-o jumătate de oră curăţă piaţa. Cert este că i-au scos pe Bobu şi pe ceilalţi din Consiliul Judeţean şi i-au dus la aeroport.
COMITET DE CRIZĂ
● Ce ştiaţi despre întăririle venite de la olteni?

● La 20 decembrie, după ce Armata a fraternizat cu populaţia, Guşe a dat ordin de retragere în cazărmi şi s-a dat ordin că alarma întreruptă este încă în vigoare. Aveam legături cu o unitate de transmisiuni, care se afla lângă noi, şi cei de acolo ne-au spus că se preconizează ca în noaptea de 20-21 decembrie să vină o uni­tate de la Vânju Mare şi să aducă gărzile patriotice din Oltenia. Ulterior am văzut şi planul de acţiune. Gărzile patriotice şi cu unităţi din afara Timişoarei voiau să creeze o diversiune în Piaţă. Era suficient ca printre revoluţionari să se strecoare câţiva dintre aceştia şi să strige ceva în ungureşte, că toată lumea îşi închipuia aproape spontan că o să ne ocupe ungurii. Cei de la CFR însă au avut grijă şi au deviat vagoanele cu gărzile patriotice.


● Spuneaţi la un moment dat că aţi constituit un comitet de criză în unitate.
● Noi în seara aia nu am vrut să stăm aşa, degeaba, şi ne-am strâns într-un grup de patru-cinci oameni, din care făceau parte şi ofiţeri, şi maiştri militari. Am luat hotărârea ca la raportul de a doua zi de dimineaţă eu să mă duc să spun că nu mai dorim ca Armata să fie manipulată şi că suntem de partea populaţiei. Asta s-a şi întâmplat. Le-am mai spus că oamenii aceia din stradă sunt vecinii şi rudele noastre şi că noi suntem hotărâţi să ieşim din cazărmi şi să mergem să-i apărăm.


● Cui i-aţi spus toate astea?
● I-am spus toate astea comandantului unităţii, Damian. Deja se luase legătura cu majoritatea militarilor din unitate şi 80% din­tre ei erau de partea noastră. Damian nu s-a aliat cu noi pe fa­ţă, dar ne-a dat mână liberă. Ne-a lăsat să facem ce vrem. El mi-a spus că îi este frică să se bage, dar ulterior l-am trimis la ma­rea unitate să le spună celor de acolo care sunt doleanţele noastre.


● S-a întors victorios de-acolo?
● S-a întors de acolo împreună cu generalul Cârneanu, care era şeful politic cel mai mare din comandamentul nostru. Ăsta m-a luat la el în birou şi, după ce m-a făcut cu ou şi cu oţet, m-a ame­ninţat cu Tribunalul Militar. Mi-a spus că ceea ce făceam eu era o insubordonare clară pe timp de război şi mi-a pus în vedere că, dacă nu mă supun ordinelor, o s-o păţim şi eu, şi familia mea.
STARE DE NECESITATE
● Ce aţi făcut?

● Nu mi-a fost uşor deloc. Asta se întâmpla la 21 decembrie, la ora 9:00 dimineaţă. Adică la două ore după ce luasem hotărârea să ne alăturăm populaţiei. Cârneanu venise de la Bucureşti împreună cu Guşe, Stănculescu şi ceilalţi. După ce a măturat cu mine pe jos ca şi cu ultimul om, îmi căzuse tot elanul re­vo­luţionar. Când am coborât din biroul lui însă, toată unitatea era adunată şi m-am simţit foarte mândru de chestia asta. După ce a plecat generalul Cârneanu s-a decretat starea de necesitate. Am dat telefon soţiei s-o întreb când expiră starea de necesitate.
Am luat tot armamentul din dotare, încărcătoare şi pistoale-mi­tralieră. Trebuia să fim în Piaţa Operei fix când expira acest avertisment. Am aflat că la ora 12:00 Ceauşescu o să aibă un discurs la televizor şi noi ne închipuiam că, după ce se întâmplase în Timişoara, o să-şi anunţe demisia.


● Era furios?
● Deja era blând. M-a luat cu "Viorele, suntem toţi nervoşi". Era deja o altă atitudine faţă de cum mă luase Cârneanu dimineaţă. Rotariu mi-a zis să mă duc şi eu acasă, să văd ce-mi face familia.


● Voiau să vă scoată din unitate?
● Nu cred că asta era intenţia lor. Au văzut ce se întâmplă şi practic erau dispuşi să-mi facă orice hatâr. Ei deja aveau mai multe informaţii decât mine şi ştiau ce se întâmpla la Bucureşti. Erau cu mine blânzi ca nişte miei.


● Ce aţi hotărât? Aţi mers acasă?
● Am hotărât să merg a doua zi dimineaţă acasă pentru că se fă­cu­se deja seară şi mi-era frică să nu mă linşeze. M-am întâlnit cu staff-ul meu de revoluţionari şi am hotărât împreună să merg eu în balconul Operei şi să le spun oamenilor ce se întâmplă la noi în unitate. A doua zi dimineaţă, în data de 22 decembrie, du­pă apelul de la ora 7:30, m-am îmbrăcat şi m-am dus la maşină. La ora 8 şi ceva am ajuns acasă. M-am îmbrăcat militar. Şi când am ieşit din piaţă, cu garda mea, vecinii de acolo m-au prezentat ca militar şi în cele din urmă am urcat în balcon. Era în jurul orei 9:00. Nu cunoşteam pe nimeni de acolo. Atunci le-am spus ce vreau şi că unitatea noastră este hotărâtă să iasă în caz că se întâmplă ceva.


● Aţi fost primul şi singurul reprezentant al Armatei care a ieşit în faţa mulţimii?
● Da. Până la momentul când a fugit Ceauşescu, da. Mulţi ar fi vrut să iasă în faţa mulţimii, unii chiar mi-au spus-o, dar le-a fost frică. Şi mie mi-a fost frică, dar nebunia aşa a fost atunci. Şi la 20 decembrie mulţi ar fi vrut să rămână, dar în momentul în care Guşe a dat ordinul de retragere în cazărmi, nimeni nu a crâcnit, nimeni nu a rămas cu revoluţionarii. S-au întors toţi în cazarmă. Am fost singurul care a ieşit din unitate. Am ieşit legal. Aprobarea mi s-a dat pentru altceva. Legal ieşisem să mă duc acasă, dar m-am dus în Piaţă.


● Ce s-a întâmplat după momentul Opera?
● După ce am vorbit la balconul Operei, am ajuns acasă şi pri­mesc telefon de la unitate. Era Damian care mi-a zis: "Măi, am auzit că ai vorbit din balconul Operei". I-am răspuns afirmativ. Şi el zice: "Bineee. Bine. Unde-i armamentul? E cu tine?". I-am răspuns că armamentul l-am lăsat la unitate, în dulap. Că se spu­sese că am plecat cu armamentul. Nu avea sens să plec cu armamentul. Nu acesta era scopul nostru. Voiam să atragem atenţia eşaloanelor superioare că nu se mai pot baza pe Armată. Cred că atunci, în forurile superioare, pe linie de Armată sau CI-iştii zor­nă­iau telefoanele roşii că un nebun a vorbit de la balcon. Gene­ra­lul Macri a şi zis la un moment dat: "Cine-i tembelul ăla de maior de vorbeşte acolo? Ia împuşcaţi-l, dom'le!".


● De data asta cum aţi scos cămaşa?
● Atunci i-am spus lui Fortuna (un revoluţionar din balconul Ope­rei - n.r.) că ăştia ar putea să mă ascundă la un moment dat şi i-am propus să mă întorc la unitate. Oricum mă găseau, chiar dacă fugeam. Atunci când am stat în balcon au fost drăguţi şi mi-au zis să-mi dau cascheta jos că lunetiştii se orientează după cuc. Nici în balcon nu a fost aşa uşor. Ne era foarte frică. Au participat la făurirea istoriei, şi astea nu erau doar vorbe atunci.


● Aţi ajuns la unitate?
● Când am ajuns în unitate am împărţit tuturor militarilor revendicările revoluţionarilor, pentru că astfel de chestiuni erau o noutate pentru noi la vremea respectivă. Atunci m-au chemat comandantul unităţii şi şeful CI-iştilor şi de data asta m-au feli­citat amândoi pentru ce am făcut în Piaţa Operei.


● Le-a plăcut discursul?
● Comandantul a avut un singur amendament la discursul meu din faţa Operei, anume că trebuia să spun că Armata apară graniţele ţării. Eu m-am apărat, replicându-i că nimănui în Piaţă nu-i ardea de graniţe. Oamenii de acolo pur şi simplu erau părăsiţi şi de Miliţie, şi de Armată, şi de Securitate, nimeni nu era cu ei. Astfel încât simţeau nevoia unui aliat. Iar eu le-am spus că Armata era cu ei. Comandantul mi-a replicat că dacă spuneam de faza cu graniţele puteam să fiu numit comandantul unităţii. Aşa că m-a şi chemat atunci la Rotariu.


● Nu aveaţi nici o presimţire?
● Eu înainte să fac asta am dat un telefon acasă. Le-am spus alor mei că dacă într-o oră nu dau nici un semn înseamnă că "treaba-i oablă". După ce am dat telefon acasă m-am dus la Ro­tariu cu gândul că o să mă felicite pentru ce am făcut. Dar m-au păcălit. Rotariu m-a primit foarte rece şi mi-a dat receptorul să vorbesc la telefon cu Guşe. Când l-am auzit pe Guşe că mă face nemernic, am început şi eu să-i vorbesc despre onoarea de ofiţer. Şi el mi-a spus că onoarea de ofiţer e o prostie şi că o să mă mănânce puşcăria. Şi a chemat Procuratura Militară, care a venit imediat şi m-a arestat. M-au ţinut închis într-o cameră care se afla vizavi de a lui Rotariu. Norocul meu a fost că procurorii au întârziat şi la un moment dat la radio s-au auzit nişte voci care strigau: "Traiască România liberă!".
DIVERSIUNE
● Rotariu n-a avut nici o replică la acest slogan?

● Rotariu a dat ordin să se închidă toate radiourile, motivând că au intrat teroriştii pe frecvenţă. Rotariu s-a închis la el în birou, iar eu mi-am dat seama că Ceauşescu căzuse. Între timp au venit şi cei de la Procuratura Militară, au intrat în birou la Rotariu, au discutat ceva acolo şi au venit apoi la mine. Şi m-au pus să dau o declaraţie, dar nu cea oficială, de inculpat, cu toate învinuirile, pe care o aveau la ei, ci mi-au dat o foaie de hârtie pe care m-au pus să povestesc ce s-a întâmplat la Operă. Rotariu mi-a dat drumul acasă şi mi-a mulţumit pentru timpul pe care l-am petrecut cu ei. Pe drum însă am întâlnit un maistru de la unitatea noastră care mi-a spus că, în cazul în care mi se întâmpla ceva, ei aveau de gând să atace Consiliul Judeţean.


● V-a fost frică?
● Am avut momente când mă apucau şi pe mine nişte fur­ni­că­turi în stomac şi îmi era puţin frică, dar asta se întâmpla numai pentru două-trei secunde, după care îmi reveneam. După ce m-a eliberat, am mers la mine în unitate, unde deja se împărţeau funcţiile. Se făceau cereri pentru funcţii mai mari. Atunci începuse şi diversiunea cu teroriştii.


● Ce informaţii concrete aveaţi despre această diversiune?
● Era un bruiaj radioelectronic foarte intens. Apăruseră pe ecranele noastre tot felul de avioane şi elicoptere, tot felul de ţinte false. Am tras şi vreo câteva rachete. Dar nu am nimerit nici o ţintă. Toată această diversiune a avut loc până la 26 de­cem­brie. Eu cred că Securitatea crea aceste ţinte false. Au fost nişte unităţi speciale care ştiau exact când şi cum să le folo­sea­s­că. Oricum, scenariul era foarte bine realizat. Din păcate, toate aceste acţiuni de diversiune s-au întâmplat noaptea. Pe timpul nopţii, percepţia anumitor lucruri este amplificată. Şi creează şi o psihoză mai deosebită faţă de timpul zilei.


● Cum argumentaţi această afirmaţie?
● Spun asta pentru că după 22 decembrie au murit cu mult mai mulţi oameni decât în perioada adevăratei Revoluţii de la Timişoara. Zvonurile au fost atât de intense şi atât de bine mediatizate şi transmise cu atâta exactitate, încât toate aceste zvonuri ajungeau până şi în unităţile militare în care eram noi. A ajuns la noi un zvon conform căruia fusese prinsă în centru o bătrână care avea în mâini o plasă cu cartofi şi printre aceştia fuseseră găsite grenade. La fel s-a întâmplat şi cu Cimitirul Săracilor, celebrul zvon că acolo ar fi fost înmormântaţi revoluţionarii din Timişoara.


● Referitor la celebrul film prezentat în perioada imediat următoare Revoluţiei, ce ştiaţi despre acesta?
● În primul rând vreau să vă spun că majoritatea persoanelor care şi-au pierdut rude sau prieteni în Revoluţie şi-au găsit morţii şi răniţii într-un timp destul de îndelungat. A trecut o perioadă până la această finalitate, perioadă care a lăsat loc diverselor interpretări. Atunci s-a zvonit că unii dintre răniţi au fost arşi într-un CAP la Mehala, că i-au strivit cu buldozerele şi că s-ar fi găsit oase amestecate cu pământ... La finalul cercetărilor, oasele s-au dovedit că erau de găină. Într-adevăr au fost dezgropate nişte cadavre din Cimitirul Săracilor, dar acestea erau într-o stare de putrefacţie atât de avansată, încât nu puteau fi cadavre de pe urma Revoluţiei. Părerea mea personală, şi vă rog să o luaţi ca pe o părere personală, şi nu ca pe o informaţie, este că vechile structuri, până nu au pus mâna pe putere, au creat aceste diversiuni cu teroriştii tocmai pentru a-i ţine pe oameni acasă. Adică până să se instaleze cei care trebuie, respectiv eşalonul doi al puterii. Adică tot cei care au fost.


● Să înţelegem din ce ne spuneţi dvs. că aceia care s-au instalat la putere au creat aceste diversiuni...
● Da, eu aşa cred, altfel nu văd cine ar fi putut să facă aceste acţiuni, de ce le-a făcut şi mai ales de ce nu ştim nici până la această oră cine sunt. Noi am făcut cercetări în acest sens şi datorită nouă Stănculescu a ajuns unde a ajuns şi Guşe, Dumnezeu să-l ierte, e bine mersi. Chiţac a avut aceeaşi soartă, deşi eram subordonatul lui şi eu am semnat împotriva lui.


● Şi Chiţac nu a avut nici o reacţie faţă de insubordonarea dvs.?
● Ba da. Mi-a trimis o scrisoare în care mi-a explicat cum a fost el alături de mine în momentul în care am ieşit în balconul Operei să spun populaţiei că Armata este alături de ea.


● Din câte ştim, Chiţac a fost alături de dvs. în sensul că se afla într-adevăr în mulţime, însă în varianta soacrei, adică dădea cu gaze lacrimogene...
● Da, este adevarat. La data de 18 decembrie lansa grenade lacrimogene prin Timişoara. O făcea personal.

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de